Unicitatea lui Isus Cristos în raport cu fondatorii marilor religii ale lumii
Pentru creștinii evanghelici, Isus Cristos este originea şi centrul creștinismului, El este Dumnezeul întrupat care şi-a dat viaţa, murind pe cruce și înviind a treia zi din morți pentru răscumpărarea omenirii din păcat. Atât naşterea, viaţa, moartea, cât şi învierea Sa, scot în relief dumnezeirea şi umanitatea Lui, care fac ca persoana Sa să fie unică în istoria omenirii.
Deoarece omenirea a ajuns la una dintre cele mai dificile răscruci din ultimile secole, unde s-au întâlnit conceptele religioase și naturalismul secular, creând o confuzie atât de mare în gândirea tinerilor din țările postsovietice a secolului al XXI-lea, încât mulți dintre ei nu mai pot înțelege care este scopul și sensul vieții, efectiv ei nu mai fac deosebire între principiile eticii creștine și cele naturalist seculare. Lupta tinerilor din bisericile evanghelice pentru păstrarea identității creștine într-un labirint format din mai multe religii, mișcări fundamentaliste precum și concepte seculare, m-a făcut să propun tinerilor o evaluare succintă a vieții și activității a trei lideri fondatori de credințe și concepte religioase, ideile cărora au ajuns să domine cea mai mare parte a lumii actuale. Sper ca acest studiu succint asupra vieților și activităților lui Budda, Isus și Mohamed să-i ajute pe cititorii tineri să descopere sensul vieții, navigând spre țintă cu mai multă încredere.
Gautama Buddha – Fondatorul Budismului
În „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” Mircea Eliade susţine că Budismul este singura religie, al cărui intemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul Său; în afară de aceasta, budismul respinge însăşi ideea unui Dumnezeu. Liderul acestei religii se numeşte pe sine „trezitul” (buddha). Propovăduirea sa are drept scop eliberarea oamenilor. Acest prestigiu de „salvator” face din mesajul său soteriologic o „religie” şi transformă, destul de curând, personajul istoric Siddhartha într-o fiinţă divină[1]. Gautama Buddha s-a născut în aprilie-mai 558 î. Hr. ori, după un alt calendar în 567 î. Hr. în familia unui mic rege de trib din India.
Budismul nu pretinde a fi inspirat de Dumnezeu ci, la drept vorbind, este un sincretism religios apărut în urma unui lung ciclu de experienţe şi practici fizico-spirituale.
După părerea lui Gautama Buddha, zeii împiedică eliberarea omului, de aceea primul lucru pe care omul trebuie să-l facă e să scape de ei, pentru a-şi putea continua drumul vieţii: „Depărtându-se la vreo zece leghe de oraş, el se opreşte, îşi taie pletele cu spada, îşi schimbă veşmintele de prinţ cu acelea ale unui vânător şi trimite pe Ghandaka înapoi la palat, cu calul. În timpul acestui popas, el s-a despărţit de toţi zeii care îl escortaseră. De aici înainte, zeii nu vor mai juca nici un rol în biografia fabuloasă a lui Buddha. El îşi va atinge scopul prin propriile sale mijloace, fără nici o asistenţă supranaturală”[2].
Din mărturiile lui Gautama Buddha (numele familiei sale în clanul Sakya, Buddha semnifică „trezit”, nume câştigat prin tot felul de experienţe fizice şi ascetice), după ce însuşeşte doctrinele din şcoala brahmanului Arada Kalama, urmează ca ucenic al lui Udraka, care-l instruieşte în tehnicile Yoga. Şi, rămânând nesatisfăcut, el îl părăseşte pe cel din urmă împreună cu alţi cinci discipoli ai săi, stabilindu-se într-un loc liniştit, unde timp de şase ani se dedică celor mai severe mortificări. Ajunge în faza în care se hrăneşte cu un grăunte de mei pe zi, după care se dedică postului total. Experienţele din urmă nu-l împlinesc şi, descurajat de faptul că ajuns în faza cea mai groaznică a mortificării, nu câştigă eliberarea, renunţând totodată şi la post.
Din spusele lui Mircea Eliade, „nimic din ceea ce constituie infinita varietate a experienţelor umane, nu-i mai erau de acum înainte necunoscute – de la beatitudinile şi dezamăgirile culturii, ale dragostei şi puterii până la sărăcia unui credincios rătăcitor, la contemplările şi transele yoghinului, trecând prin singurătatea şi mortificările ascetului”, nimic din toate acestea nu i-a scăpat lui Buddha. În urma experienţei „trezirii” el se crede împlinit şi, mai mult ca atât, se crede chiar nemuritor, începe să-şi predice doctrinele sale, câştigând tot mai mulţi ucenici, care şi ei, la rândul lor, îl consideră nemuritor. Dar, aceasta până la timpul hărăzit de Cel Preaînalt. Ajuns în agonia morţii, când ucenicul său credincios Ananda se tânguia că el ar fi vinovat de slăbiciunile învăţătorului său, aceasta i-a reproşat: „Destul, Ananda; încetează să te chinui şi să te jeluieşti… Cum poţi crede că ceea ce se naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă”[3].
Isus Cristos – Fandatorul Creștinismului
Naşterea. Naşterea Lui supranaturală a fost unică în istoria omenirii, Mat. 1:18-25; Luc. 1:26-38; Atât naşterea Lui supranaturală, cât şi locul, timpul şi chiar alte detalii legate de acest eveniment unic în istoria omenirii au fost proorocite cu multe secole înainte, Isaia 7:14, 9:6 (740 – 680 î. Ch.) – Matei 1:18 – 25; Mica 5:2 (735 – 710î. Ch.) – Luca 2:1-7; Ieremia 31:15 (620 – 580î. Ch.) – Matei 2:13-18.
- Viaţa. Viaţa Lui fără păcat s-a ridicat la cel mai înalt nivel de etică, încât nici chiar vrăjmaşii Lui nu L-au putut învinui. Detaşat de orice tradiţie ori datină omenească, Domnul Isus a putut spune ucenicilor Săi că: „dacă neprihănirea lor nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor” (Mat. 5:20). Principiile etice expuse în Predica de pe Munte nu au putut fi depăşite de nici unul dintre codurile morale din istoria omenirii (Mat. 5 – 7). Numai, în baza unei vieţi sfinte a putut să-Și provoace vrăjmașii, dacă-L pot învinui de pacat (Ioan 8:46), și urmșilor să le traseze modelul purității (Ioan 8:1–11). Atidudinea Sa plină de dragoste pentru omenirea căzută L-a condus la calvar, dându-şi viaţa de bună voie pentru cei păcătoşi. De altfel, nimeni dintre liderii religioşi nu a putut să privească realitatea în faţă şi să spună că nu are păcat.
- Moartea Lui a fost unică prin faptul că, fiind Dumnezeu, şi-a dat viaţa de bună voie ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire. Viaţa este darul lui Dumnezu şi nimeni dintre muritori nu are putere asupra vieţii sale, dar, spre deosebire de toţi, care nu au putut decide venirea lor pe pământ, Domnul Isus a venit în lume după voia Sa (Psalmul 40:7-8) şi şi-a dat viaţa la momentul potrivit, când misiunea Sa a fost împlinită, (Luc. 23: 46; Ioan 10:10 – 11, 15).
- Învierea. Prin moartea Sa, Domnul Isus Cristos a zdrobit puterea păcatului iar prin învierea Sa, a adus omenirii speranţă. La calvar, Mântuitorul a luat pedeapsa omenirii, ca fiecare păcătos să capete iertare şi viaţă din belşug. Învierea lui Isus Cristos a fost un eveniment unic în istoria omenirii prin care a fost marcată victoria definitivă asupra răului şi a oricărei religii false, inclusiv a unui creştinism fals bazat pe: teologia naturală, umanismul teist, psihologia natuarlă şi pluralismul religios.
Gautama Buddha şi Isus Cristos
Naşterea lui Buddha nu s-a asemănat cu cea a lui Isus Cristos și, cu toate că la ora actuală există multe mituri care vorbesc despre naşterea imaculată a lui Buddha prin coapsa dreaptă a mamei sale, şi chiar alegerea părinţilor săi de către el însuşi, aceste idei sunt negate char de Gautama Budda, care a spus slujitorului său Ananda: „Tot ce se naşte, cu alte cuvinte, ca om, trebuie sa moară”.
Spre deosebire de Buddha, Isus Cristos nu a fost într-o agonie în căutarea căii, adevărului și nemuririi, ci așa cum a afirmat atât în fața ucenicilor cât și în fața adversarilor, dovedind-o mai apoi prin înviere, că El, Isus Cristos este Calea, Adevărul și Viața, ori altfel spus, adevărul în persoană (Ioan 14:6). Dacă ultimele cuvinte ale lui Buddha exprimau desnădejdea, atunci ultimele cuvinte ale lui Isus Cristos inspiră o speranţă vie pentru toată omenirea, căzută în păcat. Strigătul de pe cruce, înainte de întoarcerea în glorie, a lui Isus Cristos nu a fost un strigăt de disperare, ci unul de biruință: expresia ‚S-a isprăvit’ în limba Greacă are la bază verbul τελέω (teleō), care se traduce prin: a completă, a perfecta ori a desăvârși.
Prin urmare, evaluând cu atenție intervalul de la naștere la moarte a celor două personaje istorice, putem constata că în timp ce viața lui Gautama Buddha nu se deosebește cu nimic de viața slujitorului său Ananda, viața lui Isus Cristos diferă atât din punct de vedere natural cât și spiritual.
Mohamed – profetul religiei Islamice
Istoria lui Mohamed și apariția religiei Islam. Născut la Mecca în anul 570, Mohamed a făcut parte din puternicul trib al qurayşiţilor; rămas orfan de ambii părinți de la o vârstă foarte fragedă a fost crescut mai întâi de bunicul său, apoi de unchiul său după mamă, Abu Talib. La vârsta de 25 de ani intră în slujba unei văduve bogate, Hadigea, şi întreprinde mai multe călătorii caravaniere în Siria. La scurtă vreme după aceasta, Mohamed se însoară cu stăpâna sa, și în ciuda faptului că Hadigea era mai în vârstă cu 15 ani decât el au avut o familie fericită, respectând principiul monogamiei pe tot parcursul vieții acesteia. După moartea Hadigei, Mohamed renunță la monogamie luându-și încă douăsprezece neveste, majoritatea dintre ele fiind văduvele celor căzuți în luptele dintre musulmani și adversarii lor[4].
Profetul islamului s-a dovedit a fi un conducător abil și antreprenor excepțional, iar casătoria cu Hadigea i-a asigurat stabilitate şi bucurie, dar în același timp și necazuri. Împreună au avut patru fete, cea mai tânără fiind Fatima și trei băieţi, care au murit la câteva luni după naștere, lăsându-l pe Mohamed fără succesori.
Trecând printr-o experiență destul de tragică, care începe în copilărie și continuă cu moartea celor trei fii, Mohamed devine o persoană retrasă și meditativă. Adesea prefera să se retragă în singurătate în munţii din împrejurimile oraşului Mecca pentru rugăciune și meditaţie. Locul preferat pentru meditație era peștera Hira, unde de cele mai multe ori mergea singur și doar uneori era însoţit de Hadigea.
La vârsta de 40 de ani profetul a avut o experienţă ieşită din comun. În timp ce medita, trupul a început să-i tremure şi să transpire, iar ceea ce a urmat, a fost viziunea unei fiinţe suspendate între cer şi pământ, cunoscută mai târziu ca fiind îngerul Gavril, care pe parcursul următorilor 23 de ani i-a poruncit să recite după el texte inspirate. Aceste pasaje erau exprimate într-o arabă elocventă, iar după interpretarea savanților musulmani, erau textele dictate cuvânt cu cuvânt din Koranul Cel Sfânt, care se găsește pe o masă de aur înaintea lui Dumnezeu[5].
La început Mohamed nu era sigur de unde vine acestă experiență; de la Dumnezeu ori de la Șaitan (diavol), dar, împărtăşind cele întâmplate soţiei şi verişorului ei, Waraqa ibn Nawfal, care era creştin, Waraqa împreună cu Haigea l-au convins pe Mohamed că experianța lui din peștera Hira, nu era altcevă decât o revelaţie de la Dumnezeu, faţă de care el trebuie să fie foarte atent[6]. Fiind încurajat și de consilierii săi, Mohamed nu s-a mai îndoit în sursa divină, ci a privit experiența ca pe o „revelaţie de la Dumnezeu”.
Între timp, el a început să împărtăşească aceste revelaţii ciudate rudelor sale; iar printre primii care au crezut au fost soţia lui Hadigea, câteva dintre rudele sale şi unul din robii săi pe care l-a eliberat.
Mai târziu, aceste revelaţii s-au transformat în predici, prin care el chema pe qurayșiți să se lase de închinarea la cei 360 de idoli și să accepte monoteismul.
Chiar de la început și până la sfârșitul activității sale, Mohamed a menţionat că el nu este decât un mesager al lui Allah, și în afara Koranului nu a avut parte de nici un alt miracol ori semn special din partea lui Dumnezeu.
În 619 d.Hr., conducătorul tribului a fost înlocuit de una din rudeniile sale cu numele Abu Lahab, împotrivitor înverșunat al profetului. Spre deosebire de Abu Talib, care, deși nu a acceptat islamul, dar și-a protejat nepotul, Abu Lahab, a refuzat să ofere protecţie profetului, ceea ce a făcut ca în următorii trei ani să ridice munţi de probleme în convertirea altora, iar în anii următori s-a dezlănţuit o persecuţie directă împotriva islamului.
Începând cu anul 620, relația dintre Mohamed și tribul qurayșit s-a înrăutățit dramatic, dar în timp ce în Mecca ostilitatea faţă de profet creştea, Mohamed s-a întâlnit cu un grup de 20 de oameni din orașul Yathrib (astăzi Medina, numit așa, după numele profetului), aflaţi într-un pelegrinaj religios la Mecca, pentru a se închina la Kaaba[7]. Aceștea au fost impresionaţi de mărturisirea lui Mohamed, și pentru că la ora respectivă, orașul Yathrib trecea prin probleme serioase, au discutat cu conducătorii orașului, care au și trimis o delegaţie să-l cheme pe Mohamed să le fie conducător religios şi mediator între părţile aflate în conflict. Înainte ca Mohamed să-i însoțească, trimișii din Medina au acceptat islamul, depunând jurământul cunoscut sub noțiunea, Angajament de Război ori Primul Angajament de Război de la Al-Aqabah, numit așa după numele localității, unde a avut loc întâlnirea[8]. Pentru că situația profetului în Mecca devenise foarte complicată, în data de 16 iulie 622, pe furiș, Mohamed își trimite urmaşii, în număr de 75 de persoane (dintre care 72 de bărbați și 3 femei), la Medina. Data de 16 iulie 622 d.Hr. este cea mai importantă dată în istoria islamului. Evenimentul, ori fuga aceasta numită Hijra, adică emigrare, devine punctul zero și data de la care începe numerotarea erei islamice.
În Medina, Mohamed îşi descoperă calităţile de lider extraordinar şi guvernator foarte bun. Numărul convertiţilor a început să crească rapid, iar între timp, gazdele ajung să fie nemulțumite atât de musulmani cât și de conducătorul lor[9].
Pe de o parte, având o poziție strategică, fiind situat între Mecca şi Damasc, iar pe de altă parte fiind o oază în pustiu, Medina a devenit un mediu favorabil pentru dezvoltarea economică și politică a ideilor lui Mohamed. La ordinele lui, musulmanii atacau în mod mişelesc caravanele comerciale care călătoreau din Mecca spre Damasc, convertind în mod forțat adversarii la islam. Atacurile au condus pe cei din Mecca la noi conflicte și lupte sângeroase între musulmanii lui Mahammad şi locuitorii orașului Mecca. În 630 d.Hr., cu doi ani înainte de moartea sa, profetul musulmanilor cere conducerii orașului Mecca să-i îngăduie să vină să se închine la Kaaba. Astfel, având permisiunea din partea administrației orașului, împreună cu 10 000 de ostaşi intră în mod paşnic în Mecca. Dar, ajungând la Kaaba omoară pe toți cei din preajma chivotului arab, îl curăță de cei 360 de idoli, transformând Kaaba într-un centrul spiritual al noii religii, numită islam[10]. După acest eveniment el declară Mecca centrul spiritualităţii pentru toți închinătorii lui Allah, interzicând accesul persoanelor din alte religii.
Ultimii doi ani de viaţă el îi petrece la Mecca, unde se ocupă de formularea doctrinelor islamului, consolidând religia de curând formată cu ajutorul forței. Cu o voinţă foarte puternică și un dar extraordinar de conducător, Mohamed i-a făcut pe cei din jur să-l urmeze fără rezerve.
Isus Cristos şi Mohamed
Evaluând personalitățile lui Mohamed și Isus putem observa că în timp ce Mohamed are o naștere obișnuită, o viață ca orice om, plină de patimi și o moarte ca a fiecărui om păcătos, Isus Cristos este unic prin nașterea Sa din fecioară, aspect recunoscut chiar și de musulmani: „O, Maria! Allah îți vestește [un copil ce vine cu] un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa (adică Isus), fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați [de Allah]” (Sura 3:45); Ea a zis: „Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atins un bărbat? I-a răspuns El: Întocmoi așa!” Allah crează ceea ce voiește El. Când El hotărăște un lucru, El spune doar „Fii” și el este de îndată” (Sura 3:47); la fel Isus diferă de Mohamed și prin faptul că în viața Sa, El a făcut o mulțime de minuni, inclusiv înviind morții, miracol susținut și de Koran, Sura 5:110. Ca și în cazul lui Gautama Buddha, unicitatea Sa și-n raport cu fondatorul religiei islam.
1) Unicitatea lui Isus în raport cu Mohamed relatată în Sfânta Scriptură. Isus Cristos şi Mohamed sunt fondatorii a două religii, cele mai răspândite în lume, care numără miliarde de urmaşi de la fondarea lor. Pe de o parte, este interesant faptul că în timp ce Biblia, considerată şi de musulmani o Carte Sfântă, vorbeşte foarte mult despre Isus, căruia îi prevestește nașterea prin profeți, și apoi în Evanghelii descrie cu lux de amănunte activitatea, moartea, învierea cât şi înălţarea Sa la cer, nu vorbeşte nimic despre fondatorul religiei islamice. Pe de altă parte, Koranul face mai multe referinţe la Isus Cristos, decât la Mohamed însuşi.
Astfel, în timp ce creştinii îl văd pe Isus ca Dumnezeu întrupat, Cuvântul divin, care a devenit om, musulmanii îl văd pe Mohamed ca pe ultimul profet al lui Dumnezeu, iar pe Isus – ca pe cel mai mare profet. Ambii, atât Isus, cât şi Mohamed, aparţin religiei monoteiste, de altfel şi familiei semitice, ambii fiind descendenţii lui Avraam. Atât Isus Cristos, cât şi Mohamed, au acordat atenţie celor săraci şi le-au apărat drepturile[11].
2) Naşterea lui Isus și Mohamed. Isus Cristos s-a născut într-un mediu unde timp de câteva mii de ani Yahve, Dumnezeul Atotputernic, avea de a face cu poporul lui Israel. Venirea Sa pe pământ are loc în perioada când poporul lui Israel era dominat de romani, fiind în aşteptarea lui Mesia. Naşterea, timpul şi locul unde avea să se nască au fost profeţite cu sute de ani înainte. El s-a născut din fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt. Spre deosebire de Isus, Mohamed s-a născut ca un simplu muritor în anul 570, în oraşul Mecca, peninsula Arabă, într-un mediu tribal, în care oamenii se închinau la o mulţime de dumnezei. Înainte de naşterea sa, tatăl său, membrul tribului qurayșit a decedat, iar mama sa, Amina, l-a lăsat în grija unei familii înrudite de Beduini, care l-a crescut în munţii din împrejurimile orașului Mecca. Câțva ani după aceia beduinii l-au întors mamei sale, care la scurt timp după aceea a decedat. După moartea lui Amina, unchiul lui Mohamed, Abu Talib, l-a educat până la vârsta de tânăr adult[12].
3) Viaţa lor înainte de implicare. Isus Cristos s-a născut în Betleem, dar a crescut în Nazaret, în casa lui Iosif, care era tâmplar. Biblia subliniază că El a crescut ca un copil ascultător şi supus părinţilor săi. La vârsta de 12 ani, merge la Ierusalim cu părinţii, unde uimeşte cu înţelepciunea Sa pe învăţaţii de la templu. Mohamed a trăit ca orfan până la vârsta de tânăr adult. Unchiul său, Abu Talib, l-a învăţat comerţul, călătorind în Siria. La 25 de ani se căsătoreşte cu Hadigea, în vârstă de 40 de ani[13].
4) Vocaţia lui Isus și Mohamed. Isus Cristos niciodată nu s-a îndoit de misiunea Sa în lume. Dumnezeirea Sa este revelată prin faptele, învăţăturile şi conştiinţa de Sine în raport cu oamenii din jurul Său şi în raport cu Dumnezeu Tatăl. El a fost gata să mărturisească atât prietenilor, cât şi duşmanilor Săi adevărul despre Sine. Viaţa şi activitatea Sa au avut loc în Iudeea şi Galileea. Oraşele în care și-a desfășurat activitatea au fost Capernaum, Nazaret şi Ierusalim. În timpul vieţii Sale, Ierusalimul era printre cele mai semnificative oraşe din lume, oraş unde a fost condamnat la moarte de guvernatorul Pilat din Pont. Viaţa lui Mohamed este asociată cu două oraşe din Arabia Saudită, Mecca şi Medina. Primii 52 de ani i-a petrecut în Mecca şi ultimii zece în Medina. La vârsta de 40 de ani are primele revelaţii, iar învăţătura sa, se aseamănă în multe aspecte cu iudaismul, creștinismul, păstrând o mare parte din religiile Arabiei păgâne. La Mecca a început să predice împotriva idolatriei, dar fiind constrâns fuge în anul 622 în Medina, unde devine atât conducător spiritual, cât și lider politic. În anul 630 recucerește orașul Mecca pe care-l face ţinta pelerinilor musulmani. În anul 632 moare pe genunchii lui Aisha, cea mai tânără dintre soţiile sale, cu care se căsătorise când aceasta avea 9 ani[14].
Ron George, autorul cărții Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, consideră că activitatea religioasă, efectiv viața spirituală a lui Mohamed a durat doar 13 ani, pe care i-a petrecut în Mecca, ultimii 10 ani, petrecuți în Medina au fost anii în care profetul-rege s-a ocupat mai mult de factorul politic al islamului și mai puțin de cel religios[15].
5) Atitudinea lui Isus și Mohamed faţă de popoarele lumii. Deşi s-a născut evreu, Isus Cristos a avut o deosebită afecţiune faţă de neamuri. El vindecă fiica unei grecoaice din Fenicia, subliniind prin aceasta demnitatea neamurilor, remarcând prin acest exemplu că şi femeile altor popoare au aceeaşi valoare ca şi bărbaţii din Iudeea. De altfel, atitudinea Sa faţă de neamuri este cel mai mult evidenţiată atunci când își trimite ucenicii să predice Evanghelia la toate popoarele și etniile lumii (Mat. 28:19-20). Spre deosebire de internaționalismul lui Isus, Mohamed a ridicat la nivel de elită poporul arab. Chiar dacă la începutul activității sale a avut prieteni evrei și predica despre îngrijirea săracilor, încurajând totodată o atitudine pozitivă faţa de străini, mai târziu a sfătuit pe musulmani să ocolească chiar şi pe cei ce au relaţii cu evreii ori creştinii. Până la ora actuală, musulmanii se consideră superiori tuturor popoarelor, iar accesul la Kaaba e doar pentru musulmani[16].
6) Mesajele lui Isus și Mohamed. Mesajul lui Isus Cristos este iertarea și reconcilierea. El este primul care respinge principiul „dinte pentru dinte”, afirmând câştigarea vrăjmaşilor prin exemplul iubirii: „dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce şi dacă-i este sete, dă-i să bea”. Apogeul dragostei Sale care duce la reconciliere, poate fi descoperit în două din momentele de grea cumpănă și anume, în timpul arestării, când a mustrat pe Petru pentru că, i-a tăiat urechea robului marelui preot, avertizând că: „… toți ceice scot sabia, de sabie vor pieri” (Mat. 26:52; Ioan 18:10-11), și prin expresia rostită de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luc. 23:34). De cealaltă parte, Mohamed își începe activitatea ca un profet paşnic, a îndurat persecuţiile şi înjosirea până a ajuns puternic, ca apoi să aducă mesajul jihadului. Mesajul Koranului începe cu cuvintele: „În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător [Ar-Rahman, Ar-Rahim], dar foarte repede acest mesaj e înlocuit cu un gen de judecată fără milă, iar subiectul reconcilierii este înlocuit cu capitularea. Înlocuirea mesajului păcii cu cel al jihadului este legat de înlocuirea statutului de profet prigonit cu cel de lider politico-religios, hijra ori fuga de la Mecca spre Medina în anul 622, este trecerea de la un mesaj pașnic la unul de răzbunare. Ajuns în Medina, Mohamed primeşte o nouă revelaţie, revelația care nu lasă loc de iertare și reconciliere. La momentul în care ajunge în poziția de profet-rege, mesajul lui transmite doar capitularea ori lichidarea vrăjmașilor. El spune urmaşilor săi să omoare în numele lui Allah pe toți cei care nu se supun profetului, mângâind pe ucigaşi prin cuvintele: „a nu te supune profetului, este mai rău chiar decât a omorî”, iar ceea ce a urmat nu a fost decât agresiune justificată cu noi revelaţii: „Atunci când îi întâlniţi în luptă pe aceia care nu cred, loviţi gâturile lor, iar când îi slăbiţi pe ei, legaţi-i straşnic în lanţuri! Apoi fie îndurare, fie răscumpărare, până ce războiul se sfârşeşte…”[17] (Sura 8:17).
7) Caracterul și moralitatea lui Mohamed vis a vis Isus. Ca și schimbările din viața profetului musulmanilor, caracterul lui Mohamed a oscilat între bun în Mecca și dur în Medina, smerit în Mecca și neînduplecat în Medina; îngăduitor cu sine și intolerant cu cei de altă părere. Întreaga sa activitate a oscilat între siguranţă şi nesiguranţă. La început s-a gândit că a avut o experiență cu Șeitan, apoi l-au convins alții că este de la Dumnezeu. Iniţial începe cu pacea şi este plin de umilinţă când este slab, dar declară jihadul şi recurge la cea mai mare violenţă când ajunge puternic. Mecca şi Medina simbolizează cele două extreme ale comportamentului său, iar faptul că a avut un caracter schimbător se adevereşte şi prin mulţimea îndoielilor prin care a trecut. Urmărind profetul din punc de vedere moral, se observă că principiul „scopul scuză mijloacele” era unul cheie la Mohamed, smerit şi umil atunci când era slab, respectuos şi perseverent până-şi putea atinge scopul, ca mai târziu să-şi confrunte opozanţii cu sabia. Câteva triburi de evrei şi creştini au fost masacrate din motiv că au refuzat să-l declare profet al lui Dumnezeu şi să recunoască această noua religie. În timp ce, în aparenţă, moralitatea este arma din care împuşcă asupra creştinilor, Mohamed şi urmaşii lui se fac vinovaţi de cele mai grave cazuri de imoralitate. Cineva a comparat moralitatea islamului cu viaţa liderului lor, numind-o modelul „Mecca vis a vis Medina”. În aparenţă, remarcăm smerenia lui din Mecca şi în realitate realizăm cruzimea lui din Medina. Problema este că instabilitatea și nesiguranța profetului a dominat lumea islamică timp de aproape 1400 de ani. De la fondatorul lor în Mecca și până la Statul Islamic de astăzi, islamul este într-o criză de identitate. Problema lui Mohamed și a enoriașilor săi a constat și constă până în zilele noastre în iertare și reconciliere, de altfel, această problemă rămâne la fel de actuală ca-n timpul fondatorului. Sunt în întregime de acord cu Eugene Bach, autorul cărții, ISIS The Heart of Terror (ISIS Inima Terorii), că soluția islamului este una spirituală și nicidecum una politică, musulmanii au nevoie de un Mântuitor, care să le acorde iertarea și să-i reconcilieze. În timp ce astăzi guvernele lumii investesc miliarde de dolari în strategiile militare, crezând că problema Statului Islamic, Iraq și Siria este una politică, aspect greu de crezut, soluția musulmanilor nu este una politică, ci una spirituală[18].
Isus Cristos soluția unică. Spre deosebire de fondatorul islamului, nici la potolirea furtunii, şi nici chiar în timpul răstignirii, Isus Cristos nu şi-a schimbat felul de a fi. El a rămas consecvent chemării de Mântuitor unic al omenirii, atât atunci când a trebuit să-şi arate puterea, cât şi atunci când a fost gata să plătească preţul fărădelegilor omenirii, înregistrând cel mai perfect echilibru moral înregistrat vreodată, El nu a putut fi influenţat nici de imprejurăriile externe din partea adversarilor și nici de tulburările interne, care i-ar fi pus la îndoială identitatea mesianică. Din punct de vedere moral, Isus Cristos este singurul care a împlinit legea lui Dumnezeu, având astfel îndrăzneala să se ridice din mijlocul unei lumi corupte de păcat, unde interesele meschine reprezentau esenţa motivelor conducătorilor vremii, afirmând că nu are păcat. Pentru a fi condamnat la moarte, s-au prezentat martori mincinoşi, cari, lipsiţi de orice scrupule, au minţit deschis pentru a-I scoate o vină (Mat. 26:59-60). Fiind Mântuitorul lumii, Isus Chistos s-a relaţionat într-un mod perfect la toate categoriile care se găsesc în orice societate. Într-o lume unde copiii erau marginalizaţi, El i-a luat în braţe şi a făcut din ei modele ale nevinovăţiei; într-o lume a discriminării, Isus a ridicat statutul femeilor la nivelul celor consideraţi tari, a bărbaţilor; într-o lume unde păcătoşii nu aveau nici o şansă, El le-a arătat dragostea Sa, iertându-le fărădelegile, iar lumii de ipocriţi, care mimau în aparență sfinţenia, El le-a dat jos măştile, scoţând în relief purul adevărul.
Isus Cristos este Domnul, singurul și unicul Dumnezeu-om, Mântuitor perfect care a venit în această lume pentru cei păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi. A lui să fie gloria în vecii vecilor. Amin!
Crăciun fericit tuturor!
BIBLIOGRAFIE
- Armstrong, Karen, Islam Ashort History, A Modern Library Chronicles Book, New York, 2002.
- Bach, Eugene, The Heart of Terror, Whitaker House 1030 Hunt Valley Circle, New Kensington, PA 15068, 2015.
- Biblia, Traducerea Dumitru Cornilescu.
- Braswell Jr., George W., Islam, Its Profet, People and Power, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, 1996.
- Braswell Jr., George W., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000
- Coranul Cel Sfânt, şi Traducerea Sensurilor în Limba Română, Editura Islam, Ediţia a II-a. Timişoara 1999.
- Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000.
- George, Ron, Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, WIN Press, 2000.
[1] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti 2000, p. 279.
[2] Idem, p. 279.
[3] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, p. 284.
[4] Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, p. 512.
[5] Karen Armstrong, Islam Ashort History, A Modern Library Chronicles Book, New York, 2002, ISBN 0-8129-6618-X, p. 4.
[6] Idem, p. 4.
[7] George W. Braswell, Jr., Islam, Its Profet, People and Power, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee, ISBN 0-8054-1169-0, p. 14.
[8] Idem, p. 14.
[9] “Musulman” înseamnă “ascultător”, supus lui Dumnezeu.
[10] Kaaba, piatra cubică de culoare neagră, considerată chivotul arabilor.
[11] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000, p. 133.
[12] Idem, p. 135.
[13] Ibidem.
[14] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, p. 137.
[15] Ron George, Issues and Insights into Church Planting in The Muslim World, WIN Press, 2000, p. 5.
[16] George W. Braswell Jr., What you need to know Abaout Islam and Muslims, Broadman & Holman Publishers, Nashville, Tennessee 2000, p. 140.
[17] Coranul Cel Sfânt, şi Traducerea Sensurilor în Limba Română, Editura Islam, Ediţia a II-a. Timişoara 1999.
[18] Eugene Bach, The Heart of Terror, Whitaker House 1030 Hunt Valley Circle, New Kensington, PA 15068, 2015.