Teologia decalogului

Când omul a căzut în păcat, a devenit vinovat, pierdut şi fară nădejde. Numai Dumnezu îl putea aduce în părtăşie cu Sine. Din momentul căderii, Biblia este o relatare a celei mai mari operaţii a tuturor timpurilor – Dumnezeu, salvînd pe cei păcătoşi, pierduţi şi răzvrătiţi, care nu se puteau mântui ei înşişi. Acesta este mesajul central al Bibliei.”

Dumnezeu, fiind iubitor, a dorit să aibă o relaţie cu creatura Sa şi pentru aceasta El a instituit cele zece porunci, dându-le lui Moise pe Muntele Sinai, ca prin ele omul să poată să se apropie de El. Aceste porunci fac parte din legământul pe care Dumnezeu I-a făcut cu Moise. “Legământul mozaic era cuprins în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui Dumnzeu despre neprihănire (Exod.20:1-26); (2) Legile despre judecată, privind problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exod.21:1-24:11); (3) Poruncile care reglementau aspectele închinării religioase ale poporului Israel (Exod.24:12-31:18). Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai târziu, generic, „Legea” (Matei 5:17, 18).”

Se va discuta, în continuare, Legea lui Dumnzeu despre neprihănire (Exod.20:1-26). Dicţionarul Biblic ne prezintă câteva împărţiri ale decalogului: (1) Conform învăţăturii Bisericii Romano-Catolice şi a Bisericii Luterane, care se bazează pe relatările Sf. Augustin, prima tablă ar conţine trei porunci, iar a doua – restul – şapte porunci. Augustin a adoptat această împărţire, pentru că face să rezulte cifrele simbolice: 3, 7 şi 10; iar, pe de altă parte, el vedea în primele trei porunci îndatoririle israeliţilor faţă de  Dumnezeu,  iar în  ultimele şapte – îndatoririle faţă de aproapele.

(2) Bisericile, rezultate din Reformă, au apreciat cele 10 porunci, ce ar putea fi împărţite în două feluri: (1) Obligaţii faţă de Dumnezeu – 4 porunci; obligaţii faţă de aproapele – 6 porunci. (2) Gruparea după modelul evreiesc: câte 5 porunci pe fiecare tablă, primele 5, fiind în legătură cu evlavia, iar celelalte 5, referindu-se la practicarea neprihănirii.

Domnul Isus, când a fost pe pământ, nu a scos din uz cele 10 porunci, ci dacă citim atent Evangheliile, observăm afirmaţia Lui, că Legea (adică cele 10 porunci) se cuprinde în acestea două: (1) Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toală inima ta, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta. (2) Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Privind în Vechiul Testament, observăm că Domnul Isus a luat această interpretare a Legii din Deut.6:5, pentru prima poruncă şi pentru cea de-a doua a folosit textul din Lev.19:18. Dar, oricum, pentru a înţelege învăţăturile lui Hristos „avem nevoie, însă, de nişte fundamente, de aceste absoluturi dumnezeieşti, cuprinse în Decalog.

Ori de cîte ori se face analiza celor 10 porunci, trebuie ţinut minte contextul, din care au fost luate şi când se face o interpretare a fiecărei porunci în parte, trebuie făcută în lumina întregii revelaţii biblice. Pentru aceasta se aplică următoarele principii:

  • Poruncile nu se referă doar la acţiunile exterioare, ci se aplică stării, minţii şi
  • Poruncile sunt întotdeauna mai mult decât o simplă interpretare a cuvintelor.
  • O poruncă exprimată în termeni pozitivi presupune şi semnificaţia negativă, iar o poruncă exprimată în termeni negativi presupune şi semnificaţia pozitivă.
  • Legea este un întreg prin faptul, că toate poruncile depind una de alta.”

 

Porunca întâi

 

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

În prima poruncă Dumnezeu cere evreilor (şi nu numai) să-L pună pe primul loc, adică este o poruncă prin care se cere o închinare exclusivă şi plină de râvnă. Dumnezeu cheamă lumea la o relaţie cu El şi nu tolerează o închinare la alţi dumnezei falşi.

Domnul prin această poruncă doreşte să spună că nu există vreun dumnezeu, care să fi fost înaintea Lui: „…înainte de Mine n~a fost nici un dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!… Eu sunt de la început şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea; când lucrez Eu, cine se poate împotrivi? (Is.43:10-11,13) A mai adăugat: „Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu: şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. …Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt dumnezeu.” (Is. 42:8, 44:6)

Dumnezeu Însuşi face haz pe seama dumnezeilor, spunând: „Spuneţi-ne ce se va întâmla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii. lată că nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic; o scârbă este cine vă alege pe voi…” (Is. 41:23)

Ce este un zeu? „Dicţionarul Explicativ defineşte cuvântul „zeu” în felul următor: „Orice persoană sau lucru, care este înălţat ca bine suprem sau este adorat, ca fiind cel mai înalt lucru; de asemenea, orice absoarbe atenţia sau aspiraţia oamenilor.” Dicţionarul The New Century nu are decât o singură definiţie: „Orice persoană sau lucru care este făcut obiectul adorării, dîndu-i-se respectul suprem.”

Oare mai sunt zei? Răspunsul este: „Da”. „Când Dumnezeu ne porunceşte să nu avem alţi dumnezei afară de El, se referă la chipurile făcute de mâini omeneşti: dumnezeii de aur, de argint, de lemn sau de piatră. Dar se referă şi la alţi zei omeneşti? El indică orice lucru şi orice persoană, care răpeşte timpul şi atenţia. Chiar dacă aceasta este o persoană sau un lucru, sunt bani sau mâncare, un om cult sau incult, soţul sau soţia, un copil sau un străin; poftă sau plăcere, oarecare joc, viciu ascuns sau aclamaţie publică, forţe fizice sau opere literare; orice zeificare a vreunui lucru din jurul nostru este osândită de Dumnezeu şi constituie o încălcare a poruncii întâi.”

Cui i se aplică această poruncă şi cum? Domnul Isus, cînd S-a confruntat cu Diavolul în pustie a spus: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Aceasta, de asemenea, se aplică fiecărui om care a fost eliberat fie de moarte sau robie, fie de sărăcie sau boală, eliberarea se aplică şi în domeniul spiritual, nu doar material. Prima poruncă ne arată că suntem nerecunoscători, neascultători, răzvrătiţi şi robiţi de păcat.

 

Porunca a doua

 

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi nici să nu le slujeşti…”

Această poruncă arată felul de închinare şi, totodată, spune că nu trebuie să ne închinăm înaintea adevăratului Dumnezeu într-o formă nedemnă. Prin ea este văzut protestul împotriva politeismului şi superstiţiilor sau religiilor, care pun unele fiinţe sau lucruri mai presus de Dumnezeu. Chiar Domnul Isus spune, că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, în acelaşi timp (Luca16:13). ,,Aşa că prima poruncă este un protest faţă de zeificarea unui simplu om, care se ridică pe sine însuşi mai presus de El. Această poruncă Îl înalţă pe Dumnezeul suprem, singura fiinţă vrednică de închinare, cu care nimeni altul nu se poate compara.”

Biblia spune că Dumnezeu este gelos şi nu doreşte ca să împartă slava şi cinstea care I se cuvine. Pe acei ce nu-I dau cinstea cuvenită, El îi pedepseşte chiar până la al patrulea neam, aşa spune Dumnezeu (Exod.20:5b).

„Cuvântul evreiesc, redat prin „gelos” este interesant şi învederează o semnificaţie mai mare de cum i se atribuie de obicei. A fi gelos însemnează a nu suferi nici un rival, a pretinde o atenţie exclusivă. Dar sensul cuvântului „gelos” e şi mai adânc decît acesta; a fi treaz, a păzi ca nimeni să nu aducă vreo vătămare celui iubit, a fi gelos înseamnză a păzi şi a ocroti.”

Imaginile care sunt menite, de obicei, să ajute în închinare creează o problemă (stârneşte gelozia lui Dumnezeu), la această întrebare sunt două răspunsuri:

Imaginile care ÎI reprezintă pe Dumnezeu, de fapt, ÎI necinstesc, pentru că ascund slava Sa. Omul crede că Îl reprezintă pe El şi slava Sa, dar nici o imagine nu-L poate reprezenta într-un mod adevărat. Aaron ar fi spus, probabil, că a ales forma unui viţel ca să sugereze extraordinara putere a lui Dumnezeu cu care 1-a scos din Egipt. Dar acea imagine a viţelului nu a putut reda adevărata putere a Domnului. El nu doreşte aşa ceva şi aceasta stârneşte gelozia Sa. Motivul pentru care Dumnezeu a trimis urgiile egiptenilor este de a arăta şi a dovedi faptic că EI este mai mare decât toţi zeii Egiptului.

Imaginile îl duc în eroare pe cel care se închină. Dacă închinarea înaintea lui Dumnezeu într-un mod nedemn este interzisă, atunci ar trebui credinciosul să aibă mare grijă în a descoperi
cine este El cu adevărat şi, prin urmare, să înceapă să se închine Lui, aşa cum doreşte El să se închine orice om.

 

Porunca a treia

 

„Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău…”

Scopul poruncii este de a întipări respectul sau adorarea faţă de Dumnezeu, primele porunci erau pentru a face o introducere sau a-L prezenta pe El şi felul cum trebuie să ne închinăm Lui. Adorarea face parte din închinare şi nu pot ca să existe una fără alta. Pentru a înţelege această poruncă trebuie trecute cu vederea câteva lucruri, care sunt zadarnice, privind Numele lui Dumnezeu:

  • O formă de blasfemie la adresa Numelui Său, acesta descrie atributele Sale. „Numele lui Dumnezeu reprezintă natura Lui. Prin urmare, a necinsti Numele Lui
    înseamnă a-L necinsti pe El, iar a-I preamări Numele înseamnă a-L cinsti. De vreme ce diferitele Nume ale lui Dumnezeu reprezintă tot atâtea atribute ale Sale,
    preamărim Numele Său ori de câte ori cinstim anumite aspecte ale caracterului Lui.” Oricine neagă că Dumnezeu este Creatorul sau că El este suveran ori veşnic (nu are început nici sfârşit), neagă caracterul Lui, cu alte cuvinte, Îl necinsteşte împreună cu Numele Său. Şi „ori de câte ori purtarea noastră nu se potriveşte cu mărturia credinţei creştine, chiar dacă este o mărturie dreaptă, Îl necinstim pe Dumnezeu. Cei ce sunt ai Lui I-au preluat Numele şi trebuie să ÎI sfinţească prin faptele lor. O astfel de necinstire este mai gravă decât nebunia celor necredincioşi.”
  • O altă formă de blasfemie la adresa Numelui lui Dumnezeu este însăşi blasfemia. Deşi trăim într-o ţară creştină, oamenii au o „satisfacţie” în a necinsti Numele lui Dumnezeu, aceasta făcînd-o mereu prin glume şi bancuri de prost gust, dar, mai ales, ei o fac prin înjurăturile lor. Comiţînd aceasta, ei tot se numesc creştini. Este ştiut că sfârşitul acestor oameni va fi pedeapsa, credinciosul este dator să le arate consecinţa care-i aşteaptă.

Augustin a scris pe tema aceasta următoarele cuvinte: „Când cineva profanează Numele Domnului din cer, face acelaşi păcat ca şi aceia, care L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.”

Mulţi creştini folosesc Numele lui Dumnezu ca o interjecţie, exprimînd şocul, surpriza, spaima sau chiar nemulţumirea lor: „Doamne fereşte!” „Doamne Isuse!” „Oh, my God!” „Of, Doamne!” Sau expresii de genul „Doamne, Doamne.” Posibil că acestea sunt folosite de multe ori conştient sau inconştient, dar ele trebuie înlăturate din viaţa fiecăruia.

  • „O altă formă de blasfemie adusă la adresa Numelui lui Dumnezeu este a nu-ţi ţine jurământul făcut în faţa lui Dumnezeu, în Numele Lui.” Lev.19:21 ne arată clar că
    jurământul făcut în faţa Sa şi apoi încălcat este o necinstire a Numelui Lui.

 

La evrei, când cineva făcea vreo juruinţă şi era implicat Numele lui Dumnezeu, iar acea juruinţă nu era împlinită, se spunea că este încălcată porunca a 3-a. În Noul Testament Isus a spus, că nimeni să nu se jure sub nici o formă, ci mereu felul de vorbire să fie: „da, da; nu, nu”. Pentru că celelalte vin de la Cel Rău (Mat.5:33-37). În multe feluri este adoptat sperjurul (la căsătorie, Ia botez. etc.), dar sub ce fel de judecată vor cădea cei ce nu-l respectă? Sub cea care a fost anunţată în Vechiul Testament? Sigur că da. Domnul Isus a reînnoit legea, dar sistemul de pedepsire este acelaşi.

  • Un alt mod, prin care Numele lui Dumnezeu e profanat, este folosirea lui de către om, ca pretext pentru a-şi îndeplini dorinţele. „Oare cîţi astăzi nu profită de Numele lui Dumnezeu ca să facă bani, pe unele canale TV sau chiar şi în anumite grupări „creştine”, aşa-zişii „făcători de minuni”, „proroci” care, folosind Numele lui Dumnezeu de multe ori, fie chiar şi prin hipnoză, magie sau chiar şi iluzionism, fac „vindecări”, „minuni”, ghicesc viitorul, dau soluţii problemelor, etc.”

 

Aceasta se întâlnea şi în vechime, Isaia (48:1) spune poporului: „Voi, care aţi jurat pe Numele Domnului şi care chemaţi pe Dumnezeul lui Israel, o faceţi, dar nu în adevăr şi nici în neprihănire.”

Este nevoie de o atenţie mare când folosim sau prezentăm Numele lui Dumnezeu semenilor, fie prin vorbire, fie prin trăire! Această poruncă arată că Dumnezeu este foarte sensibil cu privire la Numele Său şi nu vrea ca să ştie că se profită de Numele Lui sub o formă sau alta. De asemenea, porunca a 3-a se referă atât la curăţia vieţii, cât şi la curăţia în vorbire.

 

Porunca a patra

 

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti.”

Sabatul a fost o instituţie ebraică, nefiind respectată de nici un alt popor în lumea antică sau modernă. Unii credincioşi care susţin Sabatul Vechiului Testament spun că acesta a fost ţinut chiar înainte de Moise. Însă lucrul dat este absurd, pentru că prima dată cuvântul „sabat” este întâlnit în Exod. 16. La evrei Sabatul era ziua a şaptea. Este susţinut că această sărbătoare a fost instituită de Dumnezeu la început, după cele 6 zile de creaţie. Însă, când a anunţat acea zi de odihnă, El nu a numit-o Sabat, ci numele dat a fost anunţat la darea Legii, aceasta a avut loc după aproximativ 3500 de ani de la creaţie. Sabatul a fost dat ca şi semn veşnic pentru poporul Israel, însă în Noul Testament semnul este paharul de la Cina Domnului. „Pentru israeliţii ieşiţi din Egipt, unde lucrau încontinuu ca sclavi, să vină Dumnezeu şi să le spună: „Stop! De acum înainte, o zi din şapte vă veţi odihni.” A fost un adevărat dar ceresc.” Evreii au făcut din Sabat, care era o zi de odihnă şi de închinare înaintea lui Dumnezeu, o zi plină de legi şi restricţii, de aceea, omul se dovedise a fi mai stresat în ziua de Sabat decât în alte zile.

Isus Hristos, Fiul Omului, care S-a numit Domn chiar şi al Sabatului (Marcu 2:27-28). „ori de câte ori avea prilejul să facă vreo vindecare în ziua Sabatului, nu o amâna, ci în ciuda ameninţărilor fariseice, o împlinea. De ce? Pentru că în concepţia Domnului Isus omul conta mai mult decât ziua. Sabatul a fost instituit pentru om. nu omul pentru Sabat.”

Aici se ridică o întrebare: „De ce creştinii de acum nu ţin Sabatul, dar au ca zi de odihnă duminica? Un argument în vederea aceasta este:

  • Isus a înviat în ziua întâi a săptămânii (adică duminica). „La fel cum izbăvirea de sub robia egipteană a fost piatra de temelie a iudaismului, învierea este piatra de temelie a creştinismului.” Sabatul era un semn de amintire a acelei zile glorioase a ieşirii din robia Egiptului, dar prima zi a săptămânii este ziua măreaţă a eliberării oamenilor de sub robia păcatului/întunericului. Unele evenimente importante au avut loc, de asemenea, în prima zi;
  • Isus se arată ucenicilor (Luca 24:13; Ioan 20:19).
  • Isus se arată lui Toma (Ioan 20:26).
  • Isus a încredinţat lucrarea de vestire a Evangheliei (Luca 24:36, 46-49 corelat cu Ioan 20:19).
  • Duhul Sfânt S-a coborât (Fapte 2:1 corelat cu Lev.23:16).
  • Revelaţia lui loan (Apoc.1:10).

 

Însă în Noul Testament nu scrie nicăieri să fie ţinută duminica şi chiar în Vechiul Testament nu este scris ca Sabatul să fie ţinut numai sâmbăta. (Lev.23:23,27,32,39).

Unii susţin că numai Constantin cel Mare ar fi cel care a instituit duminica, dar aceasta nu are nici un suport, pentru că el doar a legalizat ziua (duminica era numită ziua Soarelui), însă ea era instituită cu 300 de ani înainte de el. Alţii susţin că Sabatul este luat de Ia popoarele din Orientul Mijlociu, la aceştia era o zi în care se închinau lunii. „Această zi (adică prima zi a săptămânii) este  numită în Noul Testament „ziua Domnului, rădăcina latină a cuvântului duminică.”

Deci, nu este dată porunca să fie ţinută ca şi zi de odihnă sâmbăta sau duminica şi nimeni nu are dreptul să judece pe cineva de ce ţine o zi sau alta. “Nimeni dar să nu vă judece cu privire… Ia o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat.” (Col.2:16)

Ceea ce trebuie, este să fie urmat exemplul lui Isus. Dar „a urma exemplul lui Hristos în păzirea Sabatului, înseamnă a face Sabatul o binecuvântare şi desfătare pentru cea mai mare parte din poporul nostru, care poate n-ar fi avut altă ocazie mai bună ca să asculte învăţăturile Evangheliei.” Ţinerea Sabatului cel adevărat ne ajută să intrăm în odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos!

 

 

Sabatul lui Israel

 

 

Ziua Domnului

 

Odihna pentru trup. Reflecţie asupra creaţiei. Reflecţie asupra măreţiei Lui. Legământul cu Israel. Sfinţirea prin sacrificiul jertfelor. Ziua Legii.

 

 

Odihna pentru suflet: în Isus Hristos. Reflecţie asupra noii creaţii. Reflecţie asupra harului Lui. Legământul cu Biserica. Sfinţirea prin jertfa lui Isus Hristos, Ziua dragostei.

 

 

Omul care refuză unele lucruri pentru ca să fie mai neprihănit, renunţă la păcat. Doar un astfel de om poate să sărbătorească ziua Sabatică, adică Ziua Domnului, conform cerinţelor lui Dumnezeu. Doar un om care este sfânt poate ca să sfinţească Ziua Sabatului. Dacă vor şti creştinii cum să sărbătorească ziua Sabatului sau Ziua Domnului, conform Noului Testament, vor putea ca să experimenteze acele binecuvântări, pe care le revarsă El peste copiii Săi.

 

Porunca a cincea

 

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

Aceasta este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă (Exod. 20:12b; Ef.6:2). Şi celelalte porunci cuprind făgăduinţe: dar în aceasta făgăduinţa este directă şi explicată: „Ca să trăieşti ani mulţi pe pământ (Exod.20:12b; Ef.6:3).”

Porunca a 5-a se referă la relaţia de familie, pentru că „familia este celula de bază a societăţii. Cele două aspecte, credinţa mea în Dumnezeu şi atitudinea mea faţă de alţii pot fi influenţate major de modul, în care ele au fost privite şi cultivate în cadrul familiei mele. De aceea, Dumnezeu, ştiind cât de important este rolul familiei în societate şi în biserică, a lăsat specific această poruncă, în special adresată unei categorii de oameni, care sunt în stadiul de pregătire pentru viaţă şi anume, copiii.”

Privind la textul lui Pavel, unde face legătură cu cea de-a 5-a poruncă, vedem că termenul pe care îl foloseşte el este tekna – acest cuvânt grecesc nu se referă la copiii minori, pentru ei este folosit alt termen, paidia, tekna face referire la orice descendent, „copil” de orice vârstă. Această poruncă este îndreptată atât spre copil, cât şi spre părinte. Dacă părinţii doresc ca să primescă cinstea cuvenită, ei trebuie încă de timpuriu să imprime în mintea copilului deprinderea de a iubi, de a onora, de a respecta şi, nu în ultimul rând, de a asculta. „Dacă părinţii îşi neglijează datoria, ei pierd mult, dar copiii pierd şi mai mult.” Binecuvântarea din cuprinsul poruncii arată atât longevitatea (să trăieşti mult), cât şi calitatea celui ce beneficiază (să fii fericit).

Felul de relaţionare a copiilor cu părinţii determină atât relaţia lor cu semenii, cât şi relaţia lor cu Dumnezeu. Şi, respectând părinţii pentru tot restul vieţii lor, se respectă, în acelaşi timp, pe ei înşişi. Binecuvântarea pe care o vor primi părinţii va fi atât din partea Iui Dumnezeu, cât şi din partea copiilor lor, care îi au sau îi vor avea, pentru că ei vor fi un exemplu pentru copiii lor. “Dacă nu eşti gata ca să-i asculţi pe cei pe care-i vezi, cu atât mai puţin vei fi gata ca să asculţi pe Cel pe care nu-L vezi şi anume, pe Dumnezeu. Familia, cadrul familial, cu structura şi ordinea lui, este o şcoală pentru fiecare dintre noi. Modul în care eu învăţ să respect autoritatea părinţilor mei, mă va ajuta să trăiesc ordonat şi să respect nu numai regulile societăţii în care voi trăi, dar şi învăţăturile Scripturii, impuse de Însuşi Dumnezeu.”

„Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri.” (Ef.6:1). Apostolul Pavel are un răspuns în acest sens (uneori părinţii cer lucruri nepotrivite), el le porunceşte să asculte de părinţi, dar în Domnul. Drepturile pe care le conferă Biblia tânărului de a ieşi de sub autoritatea părinţilor sunt:

  • Atunci, când trebuie să alegi pe Dumnezeu şi să-ţi laşi părinţii (în cazul când părinţii sunt necreştini şi cer unele lucruri absurde de la noul convertit, acesta, fiind copilul lor).
  • Atunci când se căsătoreşte.
  • Mulţi părinţi pot fi neascultaţi, dar totuşi, respectaţi, de fapt, unii pot fi neascultaţi tocmai din cauza respectului pe care îl au faţă de ei.

 

„După cum sfinţenia este fundamentală la Dumnezeu, tot astfel ascultarea trebuie să fie fundamentală la om. Acesta este un lucru pe care trebuie să-1 înveţe toţi aceia, care vor să intre în Împărăţie.

 

Porunca a şasea

 

“Să nu ucizi.”

Cuvântul folosit pentru această poruncă este termenul ebraic ratsach, care de multe ori a fost tradus „a omorî”, însă trebuie tradus „să nu comiţi o crimă”. Dumnezeu dă această poruncă ca şi o interdicţie celor ce intră în planul lui Dumnezeu. „Pentru un om a lua viaţa vreunui semen al său însemnează a se amesteca în planul lui Dumnezeu. Tot aşa este şi când cineva îşi scurtează propria sa viaţă. Dumnezeu este autorul vieţii şi nimeni nu are voie să se amestece în planul Său. A lua viaţa, fie a ta proprie sau a altuia, însemnează a intra în atribuţia lui Dumnezeu şi a face ceva ce este interzis, şi a lua ceea ce omul nu poate da înapoi.” Unii teologi consideră că Dumnezeu condamnă orice fel de omor, dar această poruncă nu susţine că orice omor este crimă. La ce omoruri se referă porunca a 6-a: 

  • Nu se referă la interdicţia de a ucide/omorî animale (Gen.9).
  • Nu se referă la moartea provocată împotriva unui alt om, atunci când acesta te atacă şi eşti într-o autoapărare (Exod.22:2).
  • Nu are de-a face cu pedeapsa capitală (Lev.20).
  • Nu se referă la ucideri provocate în rândul duşmanilor într-un război drept, fie de apărare, fie pentru o cauză dreaptă.
  • Nu se referă la moartea provocată de cineva involuntar într-un accident (Deut.19:5).

Dar la ce omoruri se referă?

  • Interzice omorârea – crima premeditată.
  • Interzice sinuciderea.
  • Interzice eutanasia, fie ea pasivă sau activă
  • Interzice avortul (Mulţi doctori au acuzat acest act, pentru că este o încălcare a poruncii a 6-a).
  • În Noul Testament este interzisă mânia. Domnul Isus de la actul propriu-zis ajunge acum la atitudinea din spatele acestuia: mânia, Cuvînlul acesta tradus din greacă descria o stare tensionată a unui individ, o ură activă şi, anume, nu doar un sentiment de respingere faţă de cineva, ci unul care, cultivat şi înfierbântat putea genera oricând o explozie. Era folosit mai ales de cei care căutau să se răzbune. Acest gen de oameni sunt încadraţi în aceeaşi categorie cu ucigaşii. Ei nu trebuie să treacă la fapte, pentru că deja în mintea lor crima a fost înfăptuită, persoana care le stârneşte acea ură este deja eliminată.”

 

Calvin spunea: „Trebuie să-1 considerăm pe aproapele nostru o fiinţă sacră, astfel încât el nu poate fi vătămat fără ca să fie afectat şi chipul lui Dumnezeu din el.” De aceea, Isus interzice mânia, pentru că atunci când ajungi în astfel de situaţii, să te opreşti la primul pas, care este ,,mânia” şi să nu ajungi la ultimul şi să regreţi. Vei putea mult mai uşor să-ţi dai seama că eşti stăpânit de rău la început, decât să încerci să frânezi la sfârşit. (Ce doreşte Dumnezeu pentru a rezolva această problemă?). Cu alte cuvinte, Noul Testament condamnă nu numai  uciderea,  ci  şi  ura care îndeamnă pe cineva să dorească moartea altuia (1Ioan 3:15) şi orice altă faptă sau influenţă păcătoasă, care produce moartea spirituală a cuiva.

Dumnezeu nu îţi cere să-l ierţi şi să te împaci, pentru că el ar merita-o. El nu îţi cere să faci acest lucru pentru duşmanul tău. Nu! El cere să o faci pentru tine! Tu ai nevoie de împăcare, pentru că mânia ta nu-1 ucide pe el, ci încetul cu încetul, te ucide pe tine, încetul cu încetul rupe legătura dintre tine şi Dumnezeu. Pentru că dacă stai şi mocneşti, şi nu vrei să te împaci cu aproapele tău, degeaba îţi aduci darul la altar, degeaba mergi la biserică duminica (ziua Domnului, ziua Sabatică), degeaba te rogi, degeaba încerci să fii în relaţii normale cu Dumnezeu. El îţi citeşte inima şi ceea ce vrea este să fii eliberat de această povară. Nu El este problema, ci tu, fiindcă în tine zace ura şi, astfel, păcatul. Deci, pocăieşte-te de păcatul tău pentru a intra în relaţie cu Domnul tău, El aşteaptă!

 

Porunca a şaptea

 

„Să nu preacurveşti.”

Porunca a 7-ea în traducerea română lasă de dorit în acest sens. Cuvântul folosit în limba ebraică are un înţeles mult mai complex decât cel românesc, ales să traducă această expresie. Nu este vorba numai de adulter, aşa cum denotă termenul preacurvie, ci este vorba de orice relaţie sexuală ilegitimă, în care s-ar putea implica cineva.” Însă, în Noul Testament termenul folosit de Isus este: porneia – el „înglobalizează nu numai adulterul – relaţiile intime din afara căsătoriei, ci şi relaţiile intime de dinainte de căsătorie, plus toate celelalte forme, care implică deformarea sexualităţii lăsate de Dumnezeu şi anume: pornografia, homosexualitatea, lesbianismul, masturbarea, etc. De aceea, porunca a 7-a, în special în lumina Noului Testament, ar putea fi tradusă: „Sa nu intri în vreo relaţie sexuală ilegitimă cu cineva”. Legalitatea, fiind impusă de Însuşi Dumnezeu şi nu de opinia personală a vreunui om.”

Când Dumnezeu a făcut omul şi a creat sexul pentru el, a creat şi mediul în care acest act să aibă loc şi anume, căsătoria. Orice relaţie sexuală înainte de căsătorie şi în afara ei Dumnezeu o declară păcat. Chiar Domnul Isus spune că privirea care are intenţia de-a pofti pe cineva este păcat (Mat.5:28). Acest păcat al desfrâului „atacă atât creierul, cât şi inima. Puterea de a discerne dreptatea şi fărădelegea dispare, judecata omului se întunecă şi el devine o epavă fără cârmă, lăsată în voia valurilor poftei.” Şi atunci „când intri într-o relaţie sexuală nelegitimă, tu, în mod automat, te opui lui Dumnezeu şi, astfel, suferi consecinţele păcatului tău.”

Nu trebuie să încalci porunca lui Dumnezeu decât doar o singură dată, ca să te calci în picioare pe tine însuţi. Nerespectarea acestei porunci atrage consecinţa a şase porunci din Decalog dintr-odată. Dacă o consecinţa a unei porunci este groaznică, atunci care va fi consecinţa acelui care nu încalcă o poruncă, ci şase, în acelaş timp. Încălcarea poruncii a 7-a se răsfrânge automat în trei direcţii:

  • Afectează pe Dumnezeu.
  • Afectează persoana ta.
  • Afectează foarte mult pe cei din jurul tău.

 

Respectarea poruncii a 7-a atrage câteva binecuvântări:

  • Respecţi pe Dumnezeu – automat eşti respectat de El (1Sam.2:30).
  • Eşti respectuos sau respecţi pe cei din jur. (Mat.12:31).
  • Te respecţi pe tine însuţi.

 

Păzirea acestei porunci oferă protecţie şi onoare familiei, dragoste adevărată, credincioşie şi sănătate celui ce o respectă.

 

Porunca a Opta

 

“Să nu furi.”

Această poruncă este dată pentru a proteja proprietatea şi posesiunile fiecărui individ şi nu numai, doreşte ca să păstreze onoarea şi integritatea fiecărui om.

Porunca ne spune „să nu furi”, dar ea nu afirmă ce să nu furi. Nu numai proprietatea cuiva, se cuprinde în interdicţia făcută de această poruncă. Ea cuprinde orice bun care aparţine altuia, la care noi nu avem nici un drept, aşa cum ar fi: timpul, secretele, reputaţia cuiva, odihna, banii, libertatea altuia, etc. Şi aceasta se face prin mai multe feluri: în secret, prin violenţă sau înşelăciune. Cei de la care putem fura sunt mai mulţi: Dumnezeu, alţi oameni şi noi înşine. Dacă noi răpim cuiva. în mod ilegal, vreunul din aceste drepturi, îi facem un rău şi suntem călcători ai Legii. Sunt câteva căi prin care se comit furturile:

  • În prima categorie intră cei ce iau pe ascuns ceea ce aparţine altcuiva. Sustrag pe nedrept ceva ce nu este al lor. Acest tip de furt (hoţie) este făcut chiar şi prin violenţă, mai este cunoscut şi sub numele de jaf sau tâlhărie. Cei care fac astfel de lucruri sunt mereu sub acuzaţia atît a Legii statului, cât şi a lui Dumnezeu.
  • Cei ce fură pe ascuns (Prov.20:23). Dumnezeu numeşte „cântarul minciunos”. În această categorie intră toţi cei care vând prin pieţe cu un „cântar minciunos”.
  • Această categorie se referă la cei care o iau pe scurtătură, adică cei care iau de „aici” de „acolo,” pentru a face ceva în favoarea lor. În această categorie intră studenţii şi elevii care, atunci când scriu lucrări, iau ideile cuiva, neindicând sursa şi îşi semnează numele lor.
  • Cei care trebuie să dea altora şi atunci când nu dau ceea ce datorează, îl fură pe semenul său. Această categorie atinge un aspect mai sensibil al societăţii şi anume, relaţia dintre patron şi muncitor. Aici patronul nu-şi respectă obligaţiile sale şi prin aceasta muncitorul începe să-l neglijeze, se poate întâmpla şi invers.
  • O altă categorie se referă la cerşetorii „profesionişti”. De multe ori aceşti oameni refuză să lucreze şi doresc ca să ia de la cei ce au câştigat prin sudoarea frunţii lor unele lucruri, folosind minciuna (2 Tes.3:10-11).
  • Este o categorie de oameni care se află în biserică. Ei Îl fură pe Stăpânul lor – pe Dumnezeu. Furtul constă în a da ceea ce aparţine lui Dumnezeu — zeciuiala. Ea este tot atât de importantă (sfântă), ca şi Sabatul (Lev.27:30). „Zeciuiala n-a fost înfiinţată odată cu Legea (ci mai devreme) şi nici nu a dispărut odată cu ea. Când Domnul Isus Şi-a făcut lucrarea pe pământ, nu S-a pronunţat împotriva zeciuielii, dinpotrivă, El îi încuraja pe cei ce dădeau zeciuiala din bunurile lor (Mat.23:23).” Zeciuiala nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu; ea trebuie dată Lui şi folosită în acest scop. „El îţi dă ca tu să dai. El te binecuvintează, ca tu să fii recunoscător. Zeciuiala este o metodă importantă, pe care El a lăsat-o exact în acest scop. A nu-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, a ţine pentru tine acea parte care l se cuvine este un lucru pe care Scriptura îl încadrează în categoria furtului şi a înşelăciunii. Şi ca pentru orice păcat, tu vei avea de plătit sub o formă sau alta.” Pavel spune tuturor creştinilor: „Cine fura, să nu mai fure… ” (Ef.4:28), prin aceasta doreşte să-i ferească pe oameni de pedeapsa, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei ce fură.

 

Sunt două lucruri pentru cei ce sunt ispitiţi de acest păcat şi anume: (1) Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit acest păcat. (2) Dumnezeu te poate ajuta şi vrea să te ajute să scapi de el (păcat) (Gal.6:7).

Întotdeauna furtul este o pierdere şi încă una de lungă durată. Nu-i un câştig, cum se amăgesc unii. Cel ce fură va trebui oricum să plătescă, fie celui care îl prinde în flagrant, fie lui Dumnezeu care-i vede pe toţi cei ce-l fac. Aceasta poruncă a pretins cinste în relaţiile noastre cu oamenii din jurul nostru.

Porunca a noua

 

“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.”

Calvin a spus următoarele cuvinte: „Porunca de dinainte ne leagă mâinile, dar această poruncă ne leagă gura.” „Ea nu se referă numai la tribunal, dar, de asemenea, include şi toate formele de scandal, de calomnie, bârfa şi discuţiile inutile, minciunile, exagerarea voită şi distorsionarea adevărului. Putem depune mărturie falsă pe baza unor zvonuri nefondate, făcând glume pe seama altcuiva, creînd o falsă impresie, nerevenind asupra unor afirmaţii lipsite de adevăr, atât prin tăcere, cat şi prin cuvântare.

Porunca discutată spune „Să nu mărturiseşti strâmb” – „Să nu spui minciuni”, pentru că minciuna este o negare a adevărului şi o prezentare a lucrurilor, care nu sunt aşa cum trebuie să fie în realitate. Domnul Isus spune că toate acestea vin de la Tatăl minciunii şi tot El spune că cei ce practică minciuna sunt copiii ei.

Minciuna este folosită în câteva împrejurări şi anume:

  • Pentru a atinge scopurile mult dorite (ex: făcând reclame false, făcând cereri în Numele lui Dumnezeu, pentru a căpăta ceva în favoarea lor).
  • Penru a-şi salva pielea. În această situaţie oamenii mint, înşeală şi denigrează, fac diferite zgomote, tulburări pentru a ieşi cu faţa curată din diferite situaţii.
  • Pentru ca să creeze o imagine de sine falsă, înşelându-i pe cei din jur. Oamenii care au o imagine de sine nu prea bună încearcă să şi-o facă, minţind pe cei din jur.
  • Din cauza fricii. Mulţii oameni sunt tentaţi să mintă şi chiar să trăiască în minciună, pentru ca cei din jurul lor să nu-şi schimbe opinia pe care o au faţă de ei.

 

Problema mare a celor ce mint este că greşesc faţă de alţii, dar, mai ales, se mint pe ei înşişi, dându-se ceea ce, de fapt, ei nu sunt.

Adevărul şi minciuna, deşi par nişte concepte abstracte pentru unii, pentru alţii – lipsite de importanţă, în lupta aceasta spirituală adevărul şi minciuna sunt elemente extrem de semnificative. Dacă tot ceea ce ţine de Dumnezeu este numai adevăr, atunci este de la sine înţeles, că minciuna ta loveşte direct în persoana lui Dumnezeu şi mai mult decât atât, loveşte în tine, oricât de bun creştin nu ai fi. Este o armă extraordinar de puternică, dar tot atât de subtilă, prin care cel Rău ne distruge încetul cu încetul. Domnul Isus spune că toţi cei ce au minţit sub o formă sau alta vor da socoteală pentru toate în ziua judecăţii (Mat.12:36).

Neproclamând / nespunând adevărul, Îl necinstim pe Tatăl. El este un Dumnezeu al adevărului şi nu suportă minciuna, ci o urăşte (Ioan 14:6). Însă, dacă adevărul ne umple inima noastră, aşa cum se întâmplă atunci când Hristos controlează totalmente inima, atunci ceea ce spunem va fi totdeauna plin de adevăr şi folositor pentru toţi cei din jur (apără reputaţia altei persoane).

 

Porunca a zecea

 

„Să nu pofteşti!”

„Această poruncă, poate, este cea mai stânjenitoare dintre toate, deoarece abordează în mod explicit natura lăuntrică a omului. Pofta este o atitudine a naturii lăuntrice, care poate sau nu să se exprime printr-o faptă exterioară.”

Dumnezeu prin această poruncă doreşte să stăpânească dorinţele şi năzuinţele lăuntrice ale omului, care sunt cunoscute doar de el şi  de Dumnezeu. El este Singurul, Căruia Îi este cunoscut ceea ce gândeşte omul, pentru că este  Ziditorul trupului şi al minţii umane. Dorinţa Lui este ca mintea umană să fie curată şi mereu să fie îndreptată spre El.

„Să nu pofteşti”. În ebraică termenul folosit este hamaci, un verb care descrie pasiunea, atracţia puternică faţă de un lucru sau o persoană, în cele mai multe cazuri cuvîntul era folosit în sens negativ, la fel ca şi în româneşte, însă în Noul Testament, cuvântul descrie aceeaşi senzaţie, ba chiar şi mai mult, epitumeo este un substantiv compus (epi – o propoziţie care indică direcţia, te fixează pe o anumită direcţie şi tumeo, verb folosit în a descrie respiraţia grea a unei persoane în urma unui efort, alergare, căutare – cu alte cuvinte, când „pofta” te cuprinde, tu eşti fixat pe acel obiect sau acea persoană şi tot ce e în tine se mişcă gata să fii propulsat în a obţine ceea ce râvneşti atât de mult).”

Cu alte cuvinte, pofta nu este o manifestare exterioară, ci ea este legată de ceva mai adânc, cum am mai spus, cugetul şi intenţiile inimii omului. Dorinţa poftei este un păcat, ea nu mai trebuie să se manifeste prin faptele omului, penru că însăşi dorinţa, pofta, este păcat, ea constituie o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Cineva a spus, conform versetelor din Iacov 1:14-15 că: „Pofta este mama păcatului (atunci când apare ispita şi-i dăm voie, apare pofta şi apariţia poftei dă naştere păcatului.), astfel, bunica morţii (când păcatul este în viaţa noastră şi o domină, atunci, desigur, el aduce ca şi consecinţă, sau dă naştere morţii).

Verbul peirasmos (a ispiti) în greacă are sens neutru, nici pozitiv, nici negativ.” Acesta capătă un sens doar atunci, când omul decide ce să facă cu ea, adică să se lase ispitit sau nu. Ispita nu este în sine un păcat. Individul dacă o respinge nu face nimic decât să rămână în relaţie bună cu Dumnezeu, dar dacă nu, pierde relaţia cu El, ceea ce Tatăl nu doreşte.

Pofta, ca şi păcat, are şi unele lucruri care afectează, fie în viaţa noastră, fie în relaţia cu cei din jur: (1) Pofta, lăcomia poate afecta mult relaţia individului cu semenii. Ea mereu a orbit mintea şi a preluat controlul judecăţii umane şi prin aceasta a făcut mult rău semenilor, chiar şi celor mai dragi. (2) Pofta nu numai că poate distruge relaţia cu cei din jur, ci şi cea cu Creatorul, cu Dumnezeu.
Ori de câte ori dorinţele omului o iau pe dinainte, acesta devinind nemulţumitor, Îl acuză pe Dumnezeu de neajunsul său (adică de ceea ce poftesc). Manifestându-şi poftele, el arătă că Domnul este neştiutor de ceea ce are nevoie şi nu cunoaşte meritele omului. Prin aceasta este negat atributul Lui – omniscienţa. (3) Pofta afectează caracterul uman. Ea este o formă de egoism. Comiţând acest păcat, felul omului de a fi devine egoist, dorind ca totul să fie al său, iar cei din jurul lui nu merită nimic, doar el. În Biblie acest cuvânt, „egoism”, nu este folosit, ci în locul lui apare „lăcomie”, însă a dori
ceva pentru a intra în posesia lui, este egoism, îndemnul lui Pavel pentru om este să fugă de aceste lucruri şi să caute neprihănirea, credinţa, dragostea, etc. (1Tim.6:7-11).

Câteva sfaturi practice ce fereşte credinciosul să nu cadă în păcat: (1) Să nu se compare cu alţii, care au mai mult decât el. Pavel spune să nu se pună alături de ei, pentru că aceştia se laudă, comparându-se unii cu alţii (2Cor.10:12). (2) Să se mulţumească cu ceea ce are şi să se bucure de ce Dumnezeu i-a dat. (Ef.5:20). (3) Să-i privească mai pe sus pe cei ce posedă mai mult ca el. (4) Să dăruiască, adică să fie darnic. Mai ferice să dai decât să primeşti. Acestea sunt cuvintele de aur ale lui Luca.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a vrut prin această poruncă să-i facă pe evrei mai iubitori şi mai buni cu semenii. Deci, „trebuie să fim atât de iubitori, încât nici să nu mai simţim vreo tendinţă spre lăcomie, care s-ar opune legii dragostei şi să fim gata să înapoiem fiecăruia, cu cea mai mare bunăvoinţă ceea ce este al lui. Şi trebuie să dăm fiecăruia în mod cinstit, ceea ce datoria slujbei noastre ne obligă să-i dăm.

 

CONCLUZIE

 

Dumnezeu a dat Decalogul pentru ca să arate cum este EI celor din vechime, Legea mereu era cea care ţinea degetul ca şi un acuzator. Dar Domnul, la vremea potrivită, a trimis pe Fiul Său ca să salveze omul, El a fost judecat în locul nostru de Lege. Prin aceasta noi putem primi iertarea.

Pentru credinciosul iertat Decalogul are un impact deosebit în viaţa sa:

  • Continuă să-1 păzească de păcat, arătîndu-i standardul sfinţeniei divine.
  • ÎI convinge de păcat şi-1 îndreaptă pe calea adevărată (Rom.3:20).
  • Îndeamnă pe credincios să fie strîns unit cu Hristos, pentru a putea împlini Decalogul (Gal.3:24).

Deci, Decalogul nu este mijlocul de mîntuire, el doar este o oglindă care arată cum trebuie să fie caracterul creştin. De aceea, Pavel în Gal.3:24 îl numeşte „îndrumător” sau pedagog, el este cel care îndrumă spre Hrisîos şi este mărturia sfinţeniei divine, a principiilor etice. Şi nu numai, el este cel care face cunoscută voia lui Dumnezeu şi-l ajută pe credincios să facă deosebire între lucruri (Rom.2:18). Altfel spus, Legea este „dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului” (v.20).

Deci, Decalogul nu este mijlocul de mîntuire, el doar este o oglindă care arată cum trebuie să fie caracterul creştin.

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Barbosu, Cristian. Cele 10 porunci. Arad, Editura „Multimedia”, 2001.
  2. Biblia cu Explicaţii. Christian Aid Ministries,  2001.
  3. Biblia de studiu pentru o viată deplină. Bucureşti, Editura „Life”, 2000.
  4. Blanchard, John. Îndreptăţit cu Dumnezeu. England, 1994.
  5. Boyce, James Montgomery. Fundamente ale credinţei creştine. Oradea, Editura Institutul Biblic „Emanuel”, Oradea.
  6. Calvin, Ioan. Instruire în credinţă 1537. Bucureşti, Editura „Stephanus”, 1996.
  7. Dicţionar Biblic. Bucureşti, Editura „Stephanus”, 1992.

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.