CONLUCRĂTOR CU DUMNEZEU

 

„Conceptul de căsătorie şi grija părintească nu sunt intenţii omeneşti. Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, a creat şi rânduit familia, ca ea să fie unitatea fundamentală a procreării şi părtă-şiei.[1] În felul acesta, fiecare copil ar trebui considerat, ca fiind un adevărat dar din partea lui Dumnezeu.

„Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El,”  scria psalmistul. „Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei!” (Ps.127:3-5)[2]

Ed. Wheat are convingerea că atunci când amândoi partenerii sunt creştini instruiţi şi maturi, ei ar trebui să aibă atâţia copii, câţi consideră că pot să pregătească în mod adecvat pentru o viaţă creştină rodnică.[3]

Responsabilitatea nu este doar de a-i naşte, ci, de asemenea, de a le da o educaţie aleasă, pregătindu-i pentru viaţă. Prin urmare, copiii sunt responsabilitatea naturală a părinţilor. Dumnezeu a fondat familia, o mamă şi un tată, având grijă de propriii lor copii.[4] Walter Fremont susţine, că în familie copiii sunt de dorit (Ps.127:3-5; 128:3), dar nimeni nu poate să judece pe alţii asupra numărului de copii pe care îi au.[5] Fiecare trebuie să fie conştient de faptul, că este responsabil de a colabora cu Dumnezeu în actul procreării şi creşterii lor.

 

Educarea copiilor

 

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Prov. 22:6)

Educarea copiilor este factorul cel mai important în viaţa acestora şi, pe de altă parte, cea mai mare responsabilitate a părinţilor. Educarea ţine de formarea caracterului copilului care, odată format conform principiilor biblice, creează disponibilitatea copilului de a răspunde prompt la circumstanţele vieţii. Fiecare părinte trebuie să înţeleagă, că un copil odată apărut nu este proprietatea sa, ci intervenţia lui în familie reprezintă responsabilitatea primordială a ambelor părţi; de aceea, educaţia trebuie să aibă ca scop final „independenţa copilului.” Walter Fremont susţine:

„Părinţii ar trebui să-şi educe astfel copiii, încât la vârsta de 20 de ani să le devină prieteni, şi nu controlori. Scopul părinţilor în educare ar trebui să fie independenţa copilului.”[6]

Educarea copiilor cuprinde una dintre cele mai diverse game de pregătire, care se aplică din ziua naşterii şi continuă până în perioada adolescenţei. Lucrarea recentă îşi propune să comunice doar necesitatea aceasta şi importanţa ei. Remarcând activitatea pastorului în familia sa, legătura necesară în acest domeniu trebuie să fie neapărat reflectată în numărul celor mai importante cărţi ale bibliotecii sale. În ultimii ani editurile creştine din România au pus la dispoziţia cititorului diverse cărţi şi manuale creştine în domeniul respectiv:

„Creşterea copiilor pentru Dumnezeu”, publicată de BBE International. „Creşterea copiilor” şi „Armonia în familie”, a dr. James Dobson. „Formula pentru o familie unită” de Walter şi Truty Fremont – cărţi ce oferă cititorului un material de studiu adecvat în educarea copiilor.

Ţinând cont de cele menţionate până în prezent, doresc să atrag atenţia tuturor şi, în mod special, doresc să mă adresez pastorilor cu privire la rolul lor de părinţi, deoarece în ultima vreme se observă o delăsare din punct de vedere spiritual în viaţa multor copii de pastori. La drept vorbind, ar fi cel mai mare regret posibil ca un pastor să se întâlnească în cer cu mulţi copii din biserica pe care a păstorit-o, dar să nu se întâlnească niciodată cu acei, cărora le-a dat naştere şi le-a fost cel mai aproape, cei faţă de care Dumnezeu Însuşi l-a investit cu responsabilitate.

De ce este necesară educarea copiilor? Şi de ce anume tatăl trebuie să se ocupe de acest domeniu? Mulţi s-au obişnuit să zică: „Responsabilitatea de a creşte copiii aparţine mamei. Tatăl este cel ce trebuie să se îngrijească de bunurile materiale necesare. Pe lângă faptul că ideea tinde spre absurd, nu corespunde nici cu învăţătura sănătoasă a Bibliei. În ce priveşte Sfânta Scriptură, responsabilitatea pentru educarea copiilor aparţine tatălui.

„Soţia, spune John McArthur,  are responsabilitatea de a rezolva o mulţime de probleme casnice, dar poziţia de cap – tatăl, este ceea ce face ca familia să corespundă standardelor lui Dumnezeu. Mulţi conduc în familiile lor, dar nu fac aceasta la nivelul corespunzător, de aceea rezultatele nu sunt cele dorite.”[7]

Necesitatea educării reiese din dorinţa atâtor forţe doritoare să educe copiii. Se poate observa, că pentru educarea lor se creează un război spiritual, de a prelua controlul asupra acestora. Aceasta este o luptă reală, pentru că valoarea copiilor este inestimabilă; de aceea, pastorul nu se poate eschiva de la responsabiltatea sa de a-şi educa copiii. Importanţa educării, aşa cum se observă, reiese din valoarea pe care o au copiii, de altfel, nu s-ar da o luptă atât de serioasă pentru a-i câştiga. În avertizarea multor pastori, care se plâng că nu le ajunge timp pentru copiii lor, Gordon McDonald în cartea „Un tată eficace” avertizează, vorbind unor taţi excesiv de ocupaţi: „Nu fi îngrijorat, dragă, peste numai câţiva ani nu te vor mai sâcâi deloc. De fapt, nu-ţi vor mai dori prezenţa.”[8]

Biblia nu poate da greş, de aceea, se cuvine să i se dea toată ascultarea. Prin urmare: „Dacă familia este un grup de fiinţe umane, legate astfel laolaltă, tatăl este cel care reprezintă nodul, unde se întâlnesc capetele tuturor firelor.”[9]

 

Încercarea slujitorului creştin de a-şi câştiga copiii

 

Recunoscând existenţa unui război de preluare a controlului asupra copilului, părintele nu va ezita să-şi educe copiii săi. Dorinţa de a prelua controlul este plantată în toate sferele vieţii, sistemul educaţiei publice, televiziunea, presa şi multe alte domenii sunt gata să ofere copiilor o altă educaţie decât cea dorită de copiii lui Dumnezeu. Câteva exemple pot scoate în relief realitatea:

„Mă bucur că există educaţie publică”,  susţine un pastor autor, „Dar, ca tată, am învăţat că şi acesta este un domeniu care trebuie supravegheat, deoarece implică conflicte potenţiale. Educaţia ca forţă majoră în societatea noastră a depăşit demult hotarele activităţii scolastice: citire, scris şi aritmetică. Întinzându-se asupra unor largi sfere de interes uman, educaţia publică oferă acum copilului experienţă în orice domeniu, de la instruire sexuală, până la orientare profesională, de la teorii cu privire la propria sa origine, până la speculaţii cu privire la destinul său.”[10]

„A fost, fără îndoială, cutremurător momentul, când mi-am dat seama că îmi predau copiii în mâinile unor instructori pe care nu-i cunoşteam personal. Cinci zile pe săptămână şi cele mai bune şase sau şapte ore din fiecare zi aparţin unor oameni pe care de abia îi cunosc. Prin chiar natura lucrurilor, cuvântul lor, opiniile lor sunt adesea lege. Copiii tăi, ca şi ai mei, vor fi bombardaţi cu discuţii, lecturi, gândire şi explorare, din care numele lui Dumnezeu va fi cu grijă exclus.”[11]

Fiind conştient de existenţa acestui război spiritual, care se dă pentru copiii apăruţi pe lume, pastorul va depune tot efortul în „încercarea de a-şi câştiga copiii.” Încercarea aceasta poate fi realizată, doar oferind o educaţie proprie copiilor săi, educaţie care vine de la Tatăl Ceresc prin călăuzirea Duhului Sfânt. Câteva metode practice sunt binevenite în lucrarea pastorului, privind educarea copiilor.

Învăţând personal pe copiii săi adevărurile fundamentale, recomandate de Sfânta Scriptură (Biblia este manualul complet pentru a le da o educaţie aleasă), începând cu reguli de convieţuire în societate şi, continuând cu raportul dintre copii şi Creatorul lor, Cuvântul Sfânt cuprinde toate sferele vieţii umane. Inspirat de această importanţă divină „de a învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu”, psalmistul îşi pune întrebarea: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?… Îndreptându-se după Cuvântul Tău… Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva ta? (Ps.119:9-11) Poporul Israel începea şcoala cu privire la cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu de la vârsta de trei ani.[12]

Propriul exemplu este o metodă deosebită de a investi în copii o educaţie după voia lui Dumnezeu.

„Părinţii creştini, îndeosebi pastorii, sunt responsabili nu numai de lucrurile materiale de care au nevoie copiii, ci de creşterea lor spirituală” (Deut.6:4-9; 32:45-47) „Cuvintele pastorului trebuie urmate neapărat de exemplul propriu. În cazul în care copiii văd că părinţii lor predică una şi fac alta, ei îşi vor pierde credinţa în Evanghelie.”[13]

Vorbind copiilor despre transparenţă (sinceritate), dar înfăptuind fapte necinstite, producem un mare rău în viaţa lor. Dacă le vorbim despre Dumnezeu, ca despre un Tată iubitor, dar noi ne purtăm sever şi insensibil faţă de ei, nu va fi de mirare că atunci când vor creşte, vor neglija dragostea lui Dumnezeu. Cu regret, spunea dr. Billy Graham despre feciorul unui pastor evanghelist vestit din America de Nord, care povestea: „Tatăl meu rostea predici extraordinare; dar el nu urma în viaţa lui nimic din ceea ce predica”.[14]

Exemplul personal exercită o influenţă deosebită asupra copiilor. Mulţi copii de pastori cu mândrie şi respect doresc să devină ca tatăl lor. De altfel, un adolescent s-a exprimat odată: „Atunci când noi devenim adolescenţi, nouă ne vine cu mult mai greu să ne schimbăm în bine!”[15] Copiii trebuie să vadă în exemplul propriu al pastorului, ca tată al lor, modelul de a fi gata oricând să se jertfească pentru Domnul Isus ei înşişi.

O altă metodă practică este „Petrecând timp împreună cu copiii”. În pofida faptului că pastorul nu dispune de timp, el trebuie să-şi facă timp, să se joace cu copiii,  să facă cu ei plimbări, să le viziteze dormitorul, încredinţându-i în braţele Domnului Isus în fiecare seară. De asemenea, el trebuie să petreacă timp cu fiecare copil în mod individual, pentru ca astfel, copilul să-i poată destăinui frământările sufleteşti.

1. Summer Wemp subliniază importanţa acestor lucruri:

„Joacă-te cu copiii tăi. Viaţa e scurtă, iar copiii cresc nespus de repede. Păstrează mereu legătura cu lumea lor. Copiii se deschid celui care le acordă dragoste şi atenţie şi este gata să petreacă timp împreună cu ei, făcând ceea ce le place lor. Adolescenţii au nevoie de o atenţie specială. Ieşi din când în când la plimbare numai cu câte unul din ei.[16]

Tatăl niciodată nu trebuie să dea uitării că şi copiii, ca şi cei maturi, au nevoie de apreciere. De aceea, tatăl va practica şi aprecierea, folosind abilităţile copilului. Apreciind faptele bune ale copiilor, în ei se creează un sentiment de încredere în sine; pe de altă parte, stimulînd abilităţile lor, copiii învaţă să-şi asume responsabilităţi pe măsură ce li se dau sarcini, învăţînd totodată să accepte succesul şi eşecul acţiunilor lor.[17] De altfel, neglijându-se această metodă, este valabilă vechea zicală: „Foloseşte-mă sau mă pierzi”. Prin urmare, pastorul va desfăşura astfel de proiecte cu copiii săi.

 

Disciplină – Dragoste

 

Mai presus de toate, pastorul trebuie să manifeste dragoste faţă de copiii săi, pentru ca ei să fie ascultători. Între copii şi tată nu trebuie să existe nimic care să întrerupă relaţiile dintre ei.[18] Acesta, susţine autorul citat mai sus, este standardul oricărui părinte, dar îndeosebi, se referă la pastori. Trebuie remarcat faptul, că în învăţătura lui Pavel raportul acesta (tată-fiu) este unidispensabil, marcînd calificarea lui ca pastor.[19]

Educatorii umanişti consideră că „disciplina” este incompatibilă cu „dragostea”, idee care susţine că a iubi un copil înseamnă a evita orice măsură în aplicarea disciplinei. Desigur, Biblia contrazice această părere, ideea fiind: disciplina şi dragostea sunt două ingrediente în educarea copiilor. Disciplina poate fi diferită, mustrând sau aplicând nuiaua. Deşi Biblia le recomandă pe amândouă, potrivit cu nevoia de disciplinare, totuşi, nici una, nici cealaltă nu se aplică fără dragoste.

Disciplina urmăreşte explicarea greşelii comise de cel în cauză. Tocmai în vederea formării unui caracter nobil, Biblia spune:

• „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine îl iubeşte, îl pedepseşte îndată.” (Pr.13:24)
• „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori.” (Pr.19:8)
• „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.” (Pr.22:15)
• „Nu cruţa copilul de mustrare, căci, dacă vei lovi cu nuiaua, nu va muri.” (Pr.23:13)

 

Aceste versete accentuează aspectul corectiv al disciplinării, aspect important în educarea unui copil. Copiii trebuie să cunoască consecinţele păcatului şi pedeapsa intervine atunci, când s-au trecut graniţele stabilite.[20]

Mergând mai departe cu ideea că disciplina şi dagostea sunt împletite împreună, putem afirma că aceasta este metoda lui Dumnezeu, pe care o aplică în viaţa copiilor săi:

– „Căci Domnul pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu, pe care-l primeşte.” (Evr.12:6)

James Dobson susţine că disciplina este un ingredient indispensbil în educarea copiilor, dar aceasta trebuie făcută cu mare grijă, determinând un scop precis.

 

1) Definiţi limite înainte de a cere respectarea lor.

2) Când sunteţi provocat intenţionat răspundeţi încrezător.

3) Distingeţi provocările intenţionate de actele copilăreşti.

4) Asiguraţi-l din nou de dragostea dumneavoastră şi învăţaţi-l după încheierea confruntării.

„Pentru familia creştină este foarte importantă rugăciunea împreună cu copilul după aceste conflicte, recunoscând înaintea lui Dumnezeu, că toţi am păcătuit şi nimeni nu este perfect. Iertarea divină este o experienţă minunată, chiar şi pentru un copil mic”.

5) Evitaţi cerinţele imposibile.

6) Lăsaţi ca dragostea să vă conducă![21]

 

Gordon MacDonald aduce ideea într-o explicaţie minunată:

„Capul căminului, la fel ca şi păstorul din Psalmul 23, poartă un toiag şi o nuia: toiagul pentru salvare şi pentru indicarea direcţiei, nuiaua pentru disciplină şi constrângere. Când amândouă sunt folosite cu pricepere, există stabilitate în relaţii şi un proces constant de creştere.”[22] 

 

ATENŢIE LA PROMOVAREA PRINCIPIILOR ETICE

 

Mândrie sau autoapreciere

 

Educând copiii, mulţi părinţi îşi pun întrebarea: „Dezvoltând caracterul copilului, nu se poate strecura în mintea lui un sentiment de mândrie? Acordând o deosebită atenţie, petrecând timp cu el, apreciind abilităţile lui, cu alte cuvinte, dezvoltând un caracter de autoapreciere în copil, nu este acesta ehivalentul mândriei?” Deşi autoaprecierea este incompatibilă cu mândria, părintele trebuie să fie foarte atent ce investeşte în copil. În scopul acesta, vom studia părerile a doi scriitori cunoscuţi în lumea evanghelică, care se ocupă de această întrebare; Denis de Rougeremont şi James Dobson.

Denis de Rougeremont în cartea „Partea Diavolului” susţine faptul, că Diavolul aduce confuzie în mintea multora, calificând autoaprecierea ca ceva ce ţine de domeniul mândriei. Diavolul în Eden i-a strecurat omului ideea cum că acesta ar fi o fiinţă inferioară şi oprimată, din moment ce Dumnezeu a ascuns de el cunoaşterea răului. Dar aceasta nu înseamnă decât o fugă de responsabilitate; cu alte cuvinte, a desconsidera autoaprecierea înseamnă a fugi de responsabilitate. Ideea este că Dumnezeu a poruncit omului să fie ascultător şi aceasta îl face responsabil de orice faptă a lui.

Să recunoaştem aici vechea tehnică, străvechea tehnică a Satanei de la prima ispitire din Paradis; el a recurs la acelaşi unic artificiu: să-l facă pe om să creadă că el nu e răspunzător, că nu există Judecător, că Legea e îndoielnică, că nu se va afla şi că, de altfel, odată ce lovitura îi va fi reuşit, omul va fi Dumnezeu Însuşi, deci stăpân să cunoască binele şi răul după voia lui.[23]

Rezultatul este evident, omul s-a ascuns, fugind de responsabilitate. În ideea menţionată mai sus se cuprind două domenii importante din viaţa omului. Sfatul Diavolului sugerat, că eschivându-se de responsabilitate, să recurgă la mândrie, devenind echivalentul lui Dumnezeu. Deşi mândria şi-a pus amprenta pe om, totuşi, el a  fugit şi s-a ascuns.

„Vedeţi”, confirmă autorul, „ei merg să se ascundă, ei nu mai sunt în largul lor. Şi când sunt prinşi, spun că celălalt e vinovat. Astfel, oamenii din vremea noastră, împinşi de „complexele de vinovăţie” şi, fugind de mărturisirea greşelii lor, merg să se ascundă printre arbori, în mulţime. Adică în locul în care prin excelenţă pot spune că altul a fost vinovat! Şi locul unde sunt e sigur, e cel „mai departe de faţa lui Dumnezeu.”[24]

Astfel, autoaprecierea este să recunoşti adevărata şi inestimabila valoare pe care o are omul, investită de Dumnezeu în el prin creaţie. Totodată, să recunoşti că eşti o fiinţă responsabilă, gata să suporţi consecinţele oricărei abateri de la Legea lui Dumnezeu.

James Dobson spune: „Opinia mea este că persistă o mare confuzie  printre urmaşii lui Cristos cu privire la discuţia despre „mândrie şi autoapreciere.”[25] Biblia nu condamnă o atitudine sobră de respect şi de demnitate faţă de sine.  Domnul Isus spune să ne iubim aproapele  ca pe noi  înşine, în felul acesta nu poţi să-ţi manifeşti iubirea faţă de alţii din moment ce negi respectul faţă de tine însuţi.[26]

Trebuie menţionat faptul, că învăţătura inferiorităţii nu vine din Scriptură. În Levitic 26:13 Dumnezeu afirmă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, care v-am scos din robie: Eu am rupt legăturile jugului vostru şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat”. Omul are o valoare inestimabilă în ochii lui Dumnezeu, scop pentru care Domnul Isus a părăsit Tronul Ceresc, ca să răscumpere fiinţa umană.

„Mândria, ca opus al autoaprecierii, apare atunci, când încălcăm cele două porunci fundamentale, susţine J. Dobson; prima, să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea; iar cea de-a doua, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. O persoană mândră nu se încumetă să se plece în faţa Creatorului său, mărturisindu-şi păcatele şi predându-şi viaţa în slujba Domnului; sau îşi urăşte semenii, fiind indiferentă de sentimentele şi nevoile altora. Ca atare, toate relele lumii, inclusiv războaiele şi crimele, pot fi atribuite mândriei.[27]

Deci, urmărind autoaprecierea în educarea copiilor, nu se cultivă în ei negativul căpătat prin cădere şi nu se recomandă o filozofie a eu-lui. Sugestia este că în copii nu trebuie să se investească aroganţa şi autosuficienţa, sau aceştia să fie atraşi de egoism. Ci responsabilitatea aparţine părinţilor: mamele şi taţii sunt chemaţi să păstreze o sănătate interioară psihică, mentală şi spirituală în educarea copiilor. Şi aceasta nu este în contradicţie cu învăţătura biblică, dimpotrivă, este în armonie cu Biblia.[28]

 

Responsabilitatea supremă a slujitorului creştin faţă de copiii săi

 

Se pare că toată lumea află despre copilul unui pastor, diacon, misionar sau al unui bun creştin, când acesta are un eşec. De ce? Pot părinţii să prevină aceste greşeli? Da, există o formulă de succes în educarea spirituală, care poate ajuta în această problemă.[29]

Biblia abundă în exemple care scot în relief tragedia multor copii, ai căror părinţi au devenit exemple ale credinţei. Copiii preotului Eli au fost acei ce-au grăbit moartea tatălui lor prin faptul, că s-au abătut de la calea Domnului. Ei au făcut pe Israel să păcătuiască şi, în final, Numele lui Dumnezeu a fost înjosit de către filisteni. (1Sam. 4)

 

1. Samuel, omul ascultat şi ascultător de Dumnezeu, învăţător şi judecător în Israel, realizează cu durere în inimă, că Ioel şi Abia, copiii săi, n-au călcat pe urmele lui. (1Samuel 8:3-5)
2. Omul după inima lui Dumnezeu, înălţat la un rang înalt de tot, cântăreţ plăcut şi împărat al lui Israel. Regele David când a fost bătrân „a cules” lacrimi, ca urmare a unui comportament incompatibil al copiilor săi. (1Împăraţi 1:6)

Pe de altă parte, Biblia evidenţiază exemplul unor părinţi eficace, care şi-au instruit copiii şi, prin urmare, aceştia au atins performanţe deosebite.

 

1. Realizarea lui Mardoheu în salvarea poporului Israel de la măcel s-a datorat investiţiei minuţioase în educarea Esterei, lucru care i-a scăpat unui alt om, care a trecut prin împrejurări similare, Eli preotul templului din Şilo.
2. Isac, ascultînd de tatăl său Avraam, reprezintă un exemplu al ascultării. Isac a realizat faptul, că a asculta de Dumnezeu este mai important chiar decât viaţa. Şi aceasta – în mod evident, în urma educării sale de către un tată eficace. (Genesa 22)

Pastorul va avea ochii deschişi, pentru a savura aceste învăţături fundamentale în slujba sa de tată al copiilor. Se pare că greşelile comise de anumiţi lideri din Biblie se datorează unui factor de dezechilibru, produs între slujbă şi familia lor. Responsabilitatea supremă a pastorului faţă de copiii săi este să-i conducă la Domnul Isus şi să-i facă pe copii să înţeleagă, că viaţa se poate câştiga doar atunci, când eşti gata s-o dăruieşti lui Dumnezeu. Urmărind acest scop, pastorul va fructifica toate posibilităţile în slujirea copiilor săi, pentru a-i vedea oameni dăruiţi în slujba semenilor lor. Învăţându-i drumul calvarului şi, explicându-le preţul, pastorul va urmări stimularea copiilor săi faţă de factorul primordial în viaţa unui păcătos.

Fred Mitchele scria unuia dintre copiii săi: „Am multă durere în inimă şi rămâne cel mai mare regret al meu faptul, că nu am fost în stare să mă dăruiesc mai mult mamei voastre şi vouă. Secerişul este mare şi lucrătorii – puţini, aşa că multe griji au fost peste mine. Nu mă justific că v-am neglijat… dar orice sacrificiu făcut de tine pentru Domnul nostru Isus va fi răsplătit.”[30]

Este inevitabil ca pastorul să-şi înveţe copiii să fie gata oricând să plătească preţul. Pastorul va căuta ca relaţiile dintre el şi copiii lui să nu fie întrerupte, dimpotrivă, să fie nişte relaţii directe.

Billy Graham subliniază acest factor important în conducerea copiilor la Domnul:

„Eu ştiu, spune Billy Graham, că eu n-am avut şi nu am suficient timp pentru familia mea, de aceea, am căutat să înlocuiesc „cantitatea” timpului cu „calitatea” lui şi oricât nu eram de ocupat, uşa biroului meu era deschisă în permanenţă pentru copiii mei.[31]

De asemenea, pastorul va găsi timp să-şi asculte copiii. Exemplul cel mai potrivit în sensul acesta este Însuşi Dumnezeu: „Tatăl Ceresc este o „Persoană” ocupată şi importantă, spune Psalmul 8. Dar incredibila cunoaştere a tuturor lucrurilor nu exclude sensibilitatea Sa intimă pentru fiecare din copiii Săi. El are o ureche discriminatoare pentru cel mai slab strigăt al nostru”.[32]

Să ştiţi că Domnul şi-a ales un om pe care îl iubeşte; Domnul aude, când strig către El. (Ps.4:3)

Totuşi, cu tot efortul depus, un pastor poate să-şi dea seama că nu este în stare să facă această lucrare importantă; de aceea, rugăciunea lui fierbinte către Dumnezeu trebuie să fie: „Tată Ceresc, eu am făcut tot ce am putut mai bine pentru copiii mei; Doamne, recunosc că eu sunt insuficient de bun pentru copiii mei, de aceea, Te rog ca Tu să preiei controlul. Doamne, Tu mi i-ai dat, ai Tăi sunt şi ştii unde sunt insuficient, Tu eşti perfect; Te rog din adâncul inimii să desăvârşeşti lucrarea aceasta deosebit de importantă în viaţa lor. Rămâne, Dumnezeul meu, să-Ţi mulţumesc din adâncul  fiinţei mele că Tu, Cel fără început şi fără sfârşit, m-ai făcut pe mine atât de important, încât să fiu conlucrător cu Tine în procrearea şi creşterea copiilor”.

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Biblia. Traducerea Cornilescu.
2. Dobson, James. Armonia în familie. Misiunea Creştină „Noua Speranţă”, 1994.
3. Dobson, James. Creşterea copiilor. Misiunea Creştină „Noua Speranţă”, 1993.
4. Fremont, Walter & Trudy. Formula pentru o Familie Unită.
5. Timişoara: Metanoia, 1993.
6. Graham, Billy. Cincisprezece principii duhovniceşti, 1986.
7. MacArthur, John Jr. Teologia pastorală. Traducerea în limba rusă.
8. MacDonald, Gordon. Un tată eficace.
9. Rougeremout, Denis. Partea Diavolului. Anastasia, 1994.
10. Sanders, J. Oswald. Călcaţi pe urmele Mele. Logos, 1993.
11. Summer, Wemp C. Ghid de păstorire practică. S.M.R., 1985.

______________

[1] James Dobson, Armonia în familie (Misiunea Creştină „Noua Speranţă”, 1994), p. 94.

[2] Ibidem,  p. 157.

[3] Ibidem.

[4] Walter & Trudy Fremont, Formula pentru o familie unită (Timişoara: Metanoia, 1993), p. 53.

[5] Idem, p. 125.

[6] Ibidem, p. 94.

[7] John McArthur, Jr., Teologia pastorală. Traducerea în limba rusă, p. 263.

[8] Gordon McDonald, Un tată eficace, p. 101.

[9] Idem, p. 5.

[10] Ibidem, p. 17.

[11] Ibidem, p. 18.

[12] “Curs de Pedagogie Creştină” (1993).

[13] Billy Graham, Cinsprezece principii duhovniceşti (limba rusă), p. 87.

[14] Idem, p. 87.

[15] Ibidem, p. 87.

[16] C. Summer Wemp, Ghid de păstorire practică, p. 31.

[17] Walter & Trudy Fremont, p. 103.

[18] Idem, p. 103.

[19] John McArthur, Jr., Teologia pastorală, p. 265.

[20] Idem, p. 265.

[21] Walter & Trudy Fremont, p. 64.

[22] James Dobson, Creşterea copiilor, p. 131.

[23] Gordon McDonald, p. 3.

[24] Denis de Rougeremont, Partea Diavolului, p. 115.

[25] Ibidem, p. 115.

[26] James Dobson, Armonia în familie, p. 86.

[27] Idem, p. 87.

[28] Idem, p. 88.

[29] Ibidem, p. 88.

[30] Walter & Trudy Fremont, p. 69.

[31] J. Oswald Sanders,  Călcaţi pe urmele mele, p. 168.

[32] Billy Graham, p. 87.