Scriptura şi tradiţia

Scriptura şi tradiţia raportul dintre ele în formarea Tanah sau a Bibliei Ebraice

 

 

O reflecţie asupra credinţei creştinilor evanghelici

 despre Scriptură și Tradiţie – relaţia dintre ele

 

Bisericile Creștine, cea Protestantă şi cea Evanghelică recunoaşte că Sfânta Scriptură, adică Vechiul şi Noul Testament, este unica sursă în materie de salvare a omului, căzut în păcat și-n același timp, este sursa principală de inspiraţie pentru teologia creştină.

Totuși, în ceea ce privește opiniile legate de originea, dezvoltarea şi interpretarea Sfintelor Scripturi, există mai multe diferențe mai puțin sau mai mult semnificative cu referire la anumite doctrine creștine, cum ar fi: alegerea, liberul arbitru, sacramentele și altele. Aceste opinii variază pe un interval, dintre punctul de vedere conservativ, care pornește de la ideea că Biblia este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi punctul de vedere liberal, care consideră că Scriptura conține Cuvântul lui Dumnezeu. La rândul lor, aceste puncte de vedere joacă un rol deosebit de important în ceea ce privește practica şi credinţa creștină. De altfel, între credință și practică nu trebuie să existe o separare, cum poate fi văzută între creștinii secolului XXI. Menționând aceasta, trebuie să recunoaștem existența unui mare număr de creștini nominali, care au ajuns victimele unui sistem dualist de gândire, în care diferența dintre credință și practică este vizibilă.

Remarcând importanța unității dintre credință și practică, merg cu gândul la expresia unui profesor, pe care l-am avut ca și coordonator într-un proiect de cercetare la Wheaton Bible College în vara anului 2000. „Problema creștinismului nominal derivă din atitudinea creștinilor față de Sfânta Scriptură”, afirma profesorul Alan F. Johnson, „iar modul în care este privită Scriptura stă la baza doctrinelor creștine”, spunea acelaşi autor. De altfel, profesorul vine cu o explicație mai detaliată asupra acestui subiect în manualul What Christians Believe.

Urmărind evoluarea doctrinelor creștine de-a lungul istoriei creștinismului, Alan F. Johnson, profesor de Noul Testament și etică creștină la Colegiul Wheaton, Illinois, spune că relevanța credinței creștine se bazează și depinde totodată de poziția creștinilor față de sursa de inspirație: „Dar tocmai modul în care Creştinismul înţelege Scriptura este punctul culminant, unde credința creștină rămâne în picioare sau cade.”[1]

Prin urmare, ideea despre sursa de inspiraţie creștină ne conduce la un studiu cu privire la Scriptură, Tradiție și Canon. Este absolut necesar ca urmașii lui Cristos din toate secolele să cunoască aceste surse și să înțeleagă în mod corect relația dintre ele. De altfel, înțelegerea precară duce la interpretări eronate ale relației dintre Scriptură și Tradiție, aspect care, în final, se reflectă asupra vieţii creștine de zi cu zi.

Reflectând asupra relației dintre Scriptură și Tradiție, trebuie iniţial să menționăm, că Sfânta Scriptură în formatul ei canonic, unde sunt incluse atât cele 39 de cărți ale Vechiului Testament (care, de altfel coincid și canonului ebraic, stabilit în câteva perioade de timp, ultima încheindu-se cu anii 90 d.Cr. la Jamnnia), cât și cele 27 de cărți ale Noului Testament, a fost întărit de Biserica Universală în anul 397 d. Cr. la Conciliul de la Cartagina, conciliu care a finalizat un proces de aproximativ cinci etape[2] de cercetări și dezbateri teologice, ce a durat câteva sute de ani, nu s-a format într-un vid teologic, ci a ținut cont de revelația lui Dumnezeu pe tot parcursul istoriei umane și de anumiţi factori, cum ar fi: autoritatea revelației, sursa ei divină și modul în care a fost transmisă.

În al doilea rând, pentru a înțelege relația dintre Scriptură și Tradiție, accentul trebuie pus pe importanța pe care o joacă limbajul de comunicare, folosit în diferite perioade. Răspunsul vine în momentul, în care facem o diferență clară, referitor la ce se are în vedere prin Scriptură și Tradiție astăzi și ce s-a avut în vedere atunci.

În final, din moment ce se ridică întrebarea despre rolul tradiției în raport cu Scriptura canonică, conceptul trebuie extins și, privind procesul de canonizare a cărților din Vechiul Testament, care fac parte din Scriptura canonică, recunoscută de Biserica Universală din perioada Patristică.

 

Antecedente iudaice cu privire la Sfintele Scripturi

 

Ori de cate ori ajungem să discutăm despre Sfânta Scriptură, Tradiția Creștină și Canon, este neapărat sa luam în calcul și Scripturile canonice ale evreilor, de unde creștinii au moștenit Vechiul Testament, ce a slujit ca punct de referință al Domnului Isus Cristos cu privire la ceea ce constituiau Scripturile în perioada vieții Sale pe Pământ, precum și practica de credință a ucenicilor, care a devenit norma principiilor pe care și-au zidit ei viața.

Ținând cont, că pe parcursul istoriei viața Bisericii Creștine a devenit un concept despre lume şi viață, în care norma de credință este descrisă printr-un set de învățături, trăite și predicate de ucenici, iar apoi implementate de apostoli în bisericile organizate de ei, ajungem la faza în care învățătura şi practica Bisericii devine o tradiție (normă de viață), care urmează sa fie transmisă credincioșilor din veacurile posterioare. În același timp, trebuie recunoscut faptul, că tradiția dată nu poate să apară din vid, ci ea a fost zidită pe revelația lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Mai este important să reținem, că pentru Isus Cristos Scripturile Vechiului Testament au reprezentat standardul la care trebuia sa adere și căruia să se identifice fiecare evreu (Mat. 5:17). Realizând faptul, că Isus Cristos S-a identificat cu standardul lui Dumnezeu, revelat în Vechiul Testament și, încheind un nou legământ cu urmașii Săi din perioada Bisericii, El sublinia că tradiția sau viața creștină este o îmbinare a învățăturii și practicii, recomandate urmașilor Săi ca normă pentru toate veacurile.

Ideea de mai sus ne conduce la concluzia că între principiile de credință, predicate de Domnul Isus și practicarea lor există o legătura concretă, care pe de o parte, urmează să devină standard pentru comunitatea creștină, iar pe de altă parte, este o chemare pentru urmașii lui Cristos din toate secolele – să vegheze ca relația dintre învățătură și practică să nu devieze de la norma revelată de Domnul Isus.

Prin urmare, atunci când discutăm despre Tradiție și Scriptură, punctul de vedere al Domnului Isus este unul cheie pentru o înțelegere corectă a relației dintre Scriptură și Tradiție. Mai mult decât atât trebuie menționat că pentru Isus Cristos, ca și pentru orice evreu, Scriptura Vechiului Testament reprezenta câteva lucruri: în primul rând, Vechiul Testament era privit ca normă revelată de Dumnezeu, în care erau descoperite atât caracterul lui Dumnezeu, cât și instrucțiunile de conformare la standardul revelat; în al doilea rând, Scripturile erau divizate în trei părți: Tora, Profeții și Scrierile; și-n al treilea rând, pentru înțelegerea implicației directe a lui Dumnezeu în istorie, Scripturile Vechiului Testament includ câteva etape istorice specifice, cum ar fi: perioada premozaică; perioada mozaică; perioada profeţilor și perioada intertestamentală.

În continuare, doresc se urmărim procesul revelației de Sine a lui Dumnezeu în perioadele menționate mai sus:

 

Perioada premozaică

 

În perioadă premozaică avem câteva modele de revelație de Sine a lui Dumnezeu, printre care se numără revelația directă, precum și încheierea unui legământ dintre Dumnezeu și om:

        Revelaţie directă. În baza celor relatate în cartea Genesa descoperim, că Adam a avut părtășie cu Dumnezeu, aceasta fiind caracterizată de o relație directă. Dumnezeu comunica în mod verbal cu primii oameni: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Domnul le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi Pământul şi supuneţi-l” (Gen. 1:28); „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci cu plăcere din orice pom din grădină …” (Gen.2:16); „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” (Gen.12:1)

        Revelaţia bazată pe un Legământ între Dumnezeu şi om. Acest tip de revelaţie începe cu Avraam și continuă cu descendenţii săi: Scriptura afirmă: „Seminţiei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, Eufratul.” (Gen.15:18)

Expresia-cheie care determină acest gen de revelație este „Cuvântul Domnului”, „După aceste întâmplări Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie…” (Gen.15:1) Elementele caracteristice, prin care Dumnezeu Se descoperă și, de altfel, stau la baza legământului dintre El și om sunt: vedeniile, visurile (Gen. 28:12) şi teofaniile (Gen.18:2-10).

În același timp, scopul revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu urmăreşte două aspecte; cunoaşterea Lui pe de o parte şi, pe de altă parte, ascultarea şi încrederea în El.

 

Perioada lui Moise – profetul

 

Un studiu asupra perioadei date ne conduce la ideea, că atât vorbirea directă, cât și vedeniile, și visurile au continuat și în această perioadă, exemplu este Ex.3:2, dar se mai adaugă un element nou, care poate fi numit profetul. Domnul alege un purtător de cuvânt, adică un profet care are obligația sa transmită mesajul lui Dumnezeu poporului Său. Profetul era un ambasador al lui Dumnezeu, care avea autoritatea Celui ce l-a trimis. Din acest moment, Cuvântul Domnului era transmis direct de la Dumnezeu prin proroc poporului: „Du-te, strânge pe bătrânii lui Israel şi spune-le: „Mi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, lui Isac şi Iacov.” (Ex.3:16) Vorbind despre elementul profetic, trebuie specificat faptul, că profetul nu vorbea de la sine, ci Domnul punea mesajul Său în gura profetului, Ex.4:12; 14-15. Termenul profet provine de la cuvântul din limba ebraică, nabi și se traduce prin: „a vorbi în numele altuia.” Iar profetul trimis de Dumnezeu avea o autoritate identică cu a Celui care l-a trimis. Faptul că autoritatea profetului era identică cu a lui Dumnezeu este demonstrat prin textele din Exod 20:22; Deut. 18:19 „Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune El în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală”.

În aceasta perioadă Dumnezeu scrie cele două table ale Legii: „Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table.” (Ex.32:16)

 

Perioada Profeţilor

 

Începând cu Moise și până în perioada intertestamentală, elementul profetic în care, după cum am văzut, erau incluse atât mesajul cât și profetul, constituie autoritatea care-L reprezintă pe Dumnezeu.

Mai mulți comentatori biblici susțin ideea, că în această perioadă la porunca lui Dumnezeu Moise a instituit școala profeţilor, despre care se vorbește în Deuteronom 18:15-22.

Odata cu revelarea celor 10 Porunci (Decalogul) și scrierea lor pe cele două table, păstrate în Chivotul Legământului (Ex.25:16, 40:20, Deut.10:1-5),  rolul profeților era să întoarcă privirea poporului spre cele 10 Porunci, care se mai numeau și mărturia Domnului (Ex.40:20). Iar orice abatere era urmată de o pedeapsă, prevestită anterior de proroc: „Aşa cum a fost scris în Legea lui Moise, toate aceste nenorociri au venit asupra noastră, pentru că n-am căutat faţa Domnului Dumnezeului nostru şi nu ne-am întors de la păcatele noastre, şi nu am dat atenţie adevărului Tău.” (2Îm.17:34; Dan.9:13; Mal.4:4). Codul mesajului profetic, transmis de Dumnezeu în perioadă dintre Moise și Maleahi, începea cu expresia: „Aşa vorbeşte Domnul…”.[3] 

Perioada profetică este urmată de un proces de canonizare, care începe în secolul al 5-lea î. d. Cr. și continuă până la sfârșitul secolului 1 d. Cr. În ce privește necesitatea unui canon al Scripturilor, ce implica un proces foarte meticulos, a ajuns să fie dictată de câteva motive: primul motiv îl constituiau scrierile ce veneau în contradicție cu învățătura unitară a Scripturilor, numită Tanah (Vechiul Testament); un alt motiv îl constituia experiența unor lideri, care deși se deosebea de cea a profeților, pretențiile lor solicitau o autenticitate asemănătoare cu cea o profeților. Un al treilea motiv era legat de criteriul de autoritate. Întrebarea care se ridica referitor la aceste scrieri și după care trebuiau evaluate era: „Care dintre ele este Cuvântul lui Dumnezeu și care vine din inițiativa oamenilor?” Deși procesul a fost unul îndelungat, criteriul unității, al autenticității și al autorității au fost respectate întocmai, rezultând în Canonul Ebraic, numit Tanah, care se împărțea în trei porțiuni: prima porțiune Tora sau Legea lui Moise, în care erau incluse cele 5 cărți ale lui Moise, numite Pentateuhul; a doua porțiune Navi sau prorocii, unde era incluse cărțile: Iosua, Judecători, 4 cărți ale Împăraților, cei trei  proroci mari: Isaia, Ieremia și Ezechiel, apoi urma cartea celor 12 proroci mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia și Maleahi; și porțiunea a treia, numită Ketuvim sau scrierile, ce încheiau canonul ebraic, în această porțiune intră cărțile: Psalmi, Pildele lui Solomon, cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul, cartea Estera, cartea prorocului Daniel, Ezra, Neemia și două cărți ale Cronicilor.[4]

În finalul procesului și în baza criteriilor de canonizare scrierile iudaice, incluse sub noțiunea de Legea lui Moise, profeți și majoritatea scrierilor istorico-poetice, menționate mai sus, au fost definite ca scrieri sacre și introduse în canonul iudaic de preotul și cărturarul Ezra în secolul al 5-lea î. Cr. Dar în canonul, stabilit de preotul și cărturarul Ezra, nu au fost incluse câteva scrieri cu un conținut poetic și unele cărți istorice, cum ar fi Estera și Eclesiastul, care au fost incluse mai târziu în sec. 1 d. Cr.[5]

Stabilind numărul cărților canonice, evreii nu au păstrat celelalte cărți, dar au făcut o distincție clară între cărțile considerate, având inspiraţie divină și acestea au intrat în canon, precum și celelalte care conțin virtuți și au valoare istorică.

Definind cu exactitate rolul cărților canonice și al celor necanonice, evreii fac o distincție clară prin doi termeni: primul termen care se referă la cărțile canonice este halaha, iar cel de-al doilea este termenul h’agada, incluzând Talmudul, Mișna și Kabbala. Cărțile incluse în h’agada fac parte din tradiția orală ori din scrierile apocrife. În numărul lor intră: Cartea lui Tobit, lui Baruh, Cartea Iuditei, Înțelepciunea lui Solomon, trei cărți ale Macabeilor și altele.

În concluzie, ori de câte ori evreii făceau referință la aceste cărți, acestea nu reprezentau o autoritate divină, ci doar una consultativă.

 

Perioada Intertestamentală

 

        Canonul, Legea orală şi Rabinii. Așa cum nu recunosc denumirea de Vechiul Testament, evreii nu recunosc nici noțiunea de perioadă intertestamentală, iar în loc de expresia cunoscută în lumea creștină era nouă, marcată prin expresiile: (Anul Domnului) A. D. sau era nouă după nașterea lui Cristos (d. Cr.), evreii nu folosesc nici una dintre expresiile menționate, iar ori de câte ori fac referință la era noastră, adică era după nașterea lui Cristos, savanții evrei, precum și simpatizanții secularismului naturalist, folosesc expresia Era Contemporană[6].

Pentru creștini perioada intertestamentală înseamnă cel puțin două lucruri, primul se referă la o etapă istorică, care marchează un timp de tăcere profetică, ultimul profet al Scripturii Tanah, fiind Maleahi și primul din era noastră este crainicul prevestitor al lui Isus Cristos, Ioan Botezătorul. Între Maleahi și Ioan Botezătorul este o perioadă de aproximativ 400 de ani; și al doilea aspect foarte important pentru creștini este factorul spiritual, care marchează o perioadă specifică, situată între două legăminte ale lui Dumnezeu cu oamenii: Legământul de la Sinai și Legământul cel Nou, bazat pe jertfa lui Isus Cristos de la Calvar. În cronologia creștină această perioadă este cuprinsă între sec. IV î. Cr. –  sec. I d. Cr.

        Perioada intertestamentală reprezintă un subiect important pentru studiul nostru și aceasta, din nou, din câteva motive: primul motiv se referă la finalizarea canonului ebraic și al doilea motiv îl constituie părerea autorilor vremii cu privire la Scriptură, în general și referitor la distincția pe care o fac ei între scrierile canonice și cele necanonice. Acest aspect trebuie reținut și pentru faptul, că teologii creștini, implicați în canonizarea cărților Noului Testament au remarcat diferența dintre ele, așa cum au făcut-o și evreii, la rândul lor. Şi tocmai acest factor ne ajută să facem o distincție clară între ceea ce se numește Scriptură și Tradiție orală scrisă. Remarcând aceasta, doresc să menționez încă o dată că cel mai important eveniment din această perioadă pentru creștinii din Biserica Primară a fost finalizarea canonului Tanah și distincția dintre acesta și scrierile apocrife, metodă care a slujit ca exemplu pentru teologii creștini din primele patru secole.

        Referinţele rabinilor.[7] Cele mai multe dintre sursele rabinice din această perioadă sugerează o intensificare a ideii de colectare a ceea ce numesc evreii „Tanah sau Biblia Ebraică”. Cea mai importantă porțiune din Tanah era porțiunea Torei, pe care evreii o considerau în mod literal vocea lui Dumnezeu, aspect care devine un element distinct între cărțile canonice și mărește și mai mult distanța dintre scrierile hagiografice ale eroilor evrei din perioada intertestamentală. Făcând această distincție clară între cărțile canonice și cele devoționale, evreii afirmau că nici una dintre legi nu s-a ridicat și nu se poate ridica mai presus de Pentateuh (aşa cum nu se poate ridica un student mai presus de profesorul său).

 

Constatările autorilor din perioada Bisericii Primare

 

        Josephus Bonserven. Referindu-se la perioada abordată, Josephus Bonserven spune că finalizarea Canonului Vechiului Testament a avut loc spre sfârșitul secol I d. C. și-n același timp, remarcă faptul că atât evreii, cât și creștinii din primele 3 secole făceau o distincție clară între cărțile canonice și cele apocrife, demarcarea dintre ceea ce evreii considerau a fi cărțile canonice și o altă mare cantitate de literatură care făcea parte din volumul h’agada, adică tradiția orală. Josephus Bonserven susţine că în Canonul Ebraic Tanah în forma lui finală, au fost incluse toate cărţile Vechiului Testament, cu excepţia celor apocrife. J. Bonserven mai specifică faptul, că deşi cărţile apocrife erau citite ca şi celelalte cu scop edificator, nu erau considerate inspirate și, prin urmare, nu puteau fi puse la același nivel cu scrierile canonice, care erau considerate Cuvântul lui Dumnezeu.[8]

        Philo din Alexandria despre Scriptură. Filozoful de origine iudaică, Philo de Alexandria, considera că Scriptura (Sfintele Scripturi) a fost dictată de Dumnezeu, prin urmare, autorul uman n-avea nici o contribuţie. „În adevăr”, spune Philo de Alexandria, „profetul chiar şi atunci când transmite mesajul, îşi păstrează calmul, iar organele de vorbire, gura şi limba, sunt total arendate de Altul. Profetul nu pronunţă de la sine, ci este un interpret al Altuia”, consideră Philo[9]

        Josephus – Josephus Flavius ori Joseph ben Matias. Josephus Flavius ori Joseph ben Matias, cunoscut ca unul dintre inițiatorii răscoalei din Galilea din anul 66 d. Cr., care a dus la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Cr. și traducătorul lui Titus Vespasian Flavius, face o remarcă uluitoare cu privire la importanța Scripturii în viața evreilor: „Nouă ni s-au dat argumente practice despre reverenţă faţă de Scripturile noastre. Şi oricâte generaţii nu ar trece, nimeni nu-şi asumă răspunderea să adauge ori să scoată vreo silabă; și acesta este ca un instinct, implantat în orice evreu din ziua naşterii. Evreul trebuie să respecte Scriptura ca pe nişte dogme ale lui Dumnezeu, să trăiască prin ele şi, dacă este nevoie, să moară pentru ele.”

 

Concluzii

 

Rezumând cele studiate până în prezent, putem observa câteva adevăruri-cheie care, de altfel, au și format contextul în care a intervenit Isus Cristos.

În primul rând, Sfânta Scriptură este opera standard a lui Dumnezeu, revelată pentru mântuirea celui ce crede și ascultă de prescripțiile ei.

În al doilea rând, evreii au stabilit și au respectat diferența dintre scrierile canonice și cele apocrife.

În al treilea rând, putem distinge caracterul sacru și universal al Scripturii revelate care, în consecință, cheamă poporul lui Dumnezeu din toate vremurile la o viață autentică în ascultare de Dumnezeu.

 

Urmează continuarea…

                                                                                                                    

BIBLIOGRAFIA

 

  1. Berkhof, Louis, The History of Christian Doctrines, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1995.
  2. Bonserven, Joseph, Palestinian judaism in the time of Jesus Christ, New York: Holt, Rinehart & Winston, 1964.
  3. Johnson, Alan F., Robert E. Webber, What Christians Belive, Zondervan Publishing House, 1993.
  4. Kelly, J. N. D., Early Christian Doctrins, ediţia revizuită, Harper San Francesco, 1978, ISBN 06-064334-X.
  1. Scrierile Părinţilor Apostolici, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1995.
  1. Shai Cherrt, Introduction in Judaism, series of Great Courses, Teaching Company. Curs (audio) de introducere în Iudaism.

______________

[1] Alan F. Johnson – Robert E. Webber, What Christians Believe, A Biblical & Historical Summary, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan 1993, p. 17.

[2] Notă – În cele cinci etape de cercetare au intrat următorii factori sau evenimente luate în discuţie: evenimentul Cristos, unde au fost incluse: naşterea, viaţa, învăţătura, moartea şi învierea lui Isus Cristos; a 2-a etapă s-a rotit în jurul autorităţii apostolice, unde s-a luat în calcul dacă scrierile cercetate aveau vreo legătură cu apostolii; a 3-a etapă a avut de-a face cu ereziile lui Marcion,  care alcătuiseră deja un canon pe la mijlocul secolului al 2-lea; a urmat o a 4-a etapă care s-a focalizat asupra luptei împotriva gnosticilor, ce subminau rolul întrupării lui Isus Cristos; a 5-a etapă este Conciliul de la Cartagina, unde au fost luate în calcul toate celelalte etape, abordate în discuţiile anterioare.

[3] Alan F. Johnson, Robert E. Webber, What Christians Belive, Zondervan Publishing House, 1993, p. 17.

[4] Canon ori Biblia, Eric Nustrem, Dicţionarul Biblic, World Cristian Ministries (versiunea rusă), Toronto, Canada.

[5] Shai Cherrt, Introduction in Judaism, series of Great Courses, Teaching Company. Curs de Introducere în Iudaism.

[6] Idem.

[7] Institutul rabinic – ceea ce putem sa spunem despre autoritatea rabinilor din perioada Noului Testament este că ei aveau putere legislativă pentru a deţine sub control ritualul de la Templu şi chiar acţiunea Marelui Preot. Nini – un festival al familiei nu se putea petrece fără prezenţa câtorva dintre rabini. Rabinul putea înlocui un preot şi era considerat mai important decât mama ori tata.

[8] Joseph Bonserven, Palestinian judaism in the time of Jesus Christ, New York: Holt, Rinehart & Winston, 1964, p. 84-88

[9] Idem, p. 22

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.