Scriptura și tradiția: raportul și relația dintre ele în formarea Canonului[1] Noului Testament
(Partea a II-a. Începutul în „Pulsul slujirii” #17, 2011. – PP. 3-13)
Pentru o înțelegere mai bună a relației dintre Tanah ori Biblia Ebraică și Noul Testament al Domnului Nostru Isus Cristos, trebuie subliniat faptul că toți creștinii evanghelici susțin că Vechiul Testament, (termen folosit de creștini pentru Tanah ori Bibia Ebraică) în forma lui canonică, stabilit într-o perioadă de 500 de ani (sec. V. î.Hr. – 100 d.Hr.) este Cuvântul revelat a lui Dumnezeu. Prin urmare, ca și evreii ortodocși, creștinii evanghelici respectă canonul stabilit în Tanah și fac diferență între Scripturile canonice și cele apocrife.
În susținerea acestei idei evanghelicii susțin următoarele; în primul rând, ei își construiesc argumentele pe faptul că în perioada activității Sale de pe pământ Isus Cristos citează cărțile canonice din abundență și nu face nici-o referință la cărțile apocrife; și în al doilea rând, faptul că Mântuitorul remarcă autoritatea cărților canonice, subliniind în repetate rânduri împlinirea lor în viața Sa, face ca autoritatea scripturilor canonice să fie pe de o parte, incontestabilă iar pe de altă parte, net superioară cărților apocrife. Iată câteva exemple, care de altfel, sunt foarte multe; în Evanghelia după Luca 4:16-21 citim: „…Atunci a început să spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit.” Un alt exemplu este în Matei 21:33-42: „…N-ați citit nici odată în Scriptură că: „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri?”.
În al treilea rând, faptul în sine că, Scripturile Vechiului Testament se împlinesc literalmente în persoana Mântuitorului lumii, constituie podul de legătură dintre cărțile Vechiului Testament și mărturia lui Isus Cristos, transmisă de apostoli, care va deveni mai târziu canonul Noului Testament, legătură despre care vom vorbi în continuare.
Paralela dintre Testamente
După cum susține Alister McGrath, în manualul de teologie creștină, Christian Theology: An Introduction, ideea de continuitate ori paralelism între Vechiul și Noul Testament poate fi caracterizată ca având un conținut divin în natura lor, deoarece ideea în sine a fost folosită pe larg de părinții apostolici[2].
Deși, așa cum am menționat în prima parte a acestui articol[3], evreii nu recunosc terminologia folosită de creștini cu privire la cele două testamente, creștinii evanghelici susțin că, termenul Vechiul Testament se referă la credința autentică, subliniind conținutul lui în forma canonică care aparține unei perioade de timp ce marchează comunicarea lui Dumnezeu cu omenirea, peroadă încheiată o dată cu venirea lui Isus Cristos, după care continuă perioada Noului Testament[4].
Prin urmare, termenii Vechiul Testament și Tanah sau Biblia Ebraica, se referă la unul și același set de literatură divin inspirată, singurele diferențe fiind, una privind denumirea și cealaltă conținutul teologic. În timp ce creștinii susțin că Noul Testament este împlinirea promisiunii legată de venirea lui Mesia, prin care Dumnezeu reconciliază omenirea căzută, evreii devotați încă mai așteaptă să vină Mesia.
De altfel, așa cum și cărțile Vechiului Testament au trecut printr-un proces de canonizare ce a durat în jur de 500 de ani (vezi articolul precedent), la fel și cărțile Noului Testament au trecut printr-un proces asemănător de canonizare, care a durat în jur 300 de ani iar criteriile de stabilire a cărților divin inspirate au fost aceleași și anume: criteriul unității, cele ale autenticității și autorității.
Remarcând paralela dintre cele două testamente, aș dori să mai atrag atenția cititorului și la contextele istorice similare în care s-au dezvoltat procesele canonizării Vechiului și Noului Testament.
În primul rând, în timp ce canonizarea Vechiului Testament a fost provocată de un munte de literatură scrisă în timpul și după robia babiloniană, referindu-mă aici, atât la literatura profetică și istorică a profeților post-exilici, cum sunt Daniel, Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia și Maleahi cât și la literatura devoțională, pe care o întâlnim sub numele de cărți apocrife, care nu au intrat în canunul Vechiului Testament, unde primul set de cărți inspirate ori canonice incluse în noțiunea halakha; și celelate cărți cum sunt Talmudul, Mișna și Kabbala trecute în setul cărților tradiției orale numite h’agada, ori cărți ce au aparținut de Institutul rabinic, din numărul cărora au făcut parte marii rabini în frunte cu Rabi Iehuda Hanasi, care a adunat și a sistematizat în scris legea orală perpetuată timp de peste 700 de ani și de cele mai multe ori învățată pe din afară, iar primul care le-a comentat a fost Rabi Akiva, după care discipolul său Rabi Meir le-a cristalizat și în final, școlile lui Hillel și Șamai le-au reinterpretat[5]. Tot așa și procesul canonizării Noului Testament a fost provocat de un munte de literatură sacră și apocrifă, cărți care la timpul dat circulau în țările din bazinul Mării Mediterane.
În al doilea rând, așa cum cărturarul și preotul Ezra a văzut un pericol în amestecul dintre cărțile divin inspirate și cele devoționale, care relatau tot felul de istorii motivatoare, pe de o parte, dar care creau confuzie între ceea ce era divin inspirat și pur literatură istorico-devoțională pe de altă parte; tot așa și nevoia unui canon autentic al Noului Testament a fost provocată de apariția unui canon de cărți, tendențios alcătuit de gnosticul Marcion în jurul anilor 140 d.Hr. În consecință, formarea unui canon de către o persoană controversată, a constituit impulsul de bază la formarea canonului Noului Testament. Părinții apologeți l-au considerat pe Marcion din Sinope eretic, care s-a separat de Biserica Universală (Catolică) în 144 d.Hr., alcătuind propriul canon, format din Evanghelia după Luca și zece Epistole ale lui Pavel, din care a exclus referințele la poporul evreu. Irineu (Irenaeus Unul dintre părinții apologeți ai Bisericii), remarcă faptul că Marcion a fost ucenicul Gnosticului Cerdo, care identifica Demiurgul cu principiul răului. Marcion merge mai departe decât mentorul său gnostic, identificând Demiurgul cu dumnezeul prin care a fost creată lumea materială, identificată cu principiul răului. Împărtășirea ideilor gnostice l-au condus le Marcion la respingerea Vechiului Testament[6], care a condus în final la o separare între Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul Noului Testament, primul fiind Dumnezeul Legii și al poporului evreu, de altfel fiind un Dumnezeu ambițios, care alege un popor în detrimentul altor popoare, al doilea, un Dumnezeu al dragostei, care vrea ca oamenii să-L iubească mai mult decât să-L asculte. Prin urmare, Marcion considera că reconcilierea dintre Vechiul Testament și Evanghelia lui Cristos era imposibilă. În opinia sa, legalismul și strictețea legii primului legământ sunt în antagonism cu harul și dragostea reconcilatoare a celui de de al doilea[7].
În al treilea rând, așa cum prin canonizarea cărților Vechiului Testament a fost remarcată diferența dintre Scriptura, Tanah (halakha) divin inspirată și Tradiția orală (h’agada); tot așa și teologii creștini din primele secole, implicați în canonizarea cărților Noului Testament, au subliniat diferența dintre cărțile canonice și cele apocrife.
În al patrulea rând, doresc să reținem faptul că una dintre cele mai importante realizări pentru creștinii din Biserica Primară a fost finalizarea canonului Sfintelor Scripturi al Vechiului Testament (Tanah) de către cărturarii evrei spre sfârșitul secolului unu, finalizat la consiliul de la Jamnia între anii 90-100 d.Hr.[8], și distincția făcută de ei între cărțile canonice și necanonice.
În final un argument important în favoarea faptului că între Scriptura canonică și cea apocrifă ori între Scriptură și tradiție despre care vorbește Biserica Ortodoxă există o diferență clară sunt afirmațiile Părinților Bisericii din secolul IV și V. Cu toate că în această perioada exista deja o tendință de asociere între cărțile canonice cu cele apocrife, care pentru unii se ridicau la nivelul celor inspirate, totuși Părinții Bisericii au continuat să facă diferența între Scriptură și Tradiție. Aceasta poate fi obsercvat la Hilary (300-368) și Jerome (347-420), deși, pe de o parte, Hilary consideră toate cărțile divin inspirate, nu identifică cărțile de Înțelepciune, Eclesiastul, Tobia, Iudif, 1 și 2 Macabei cu cărțile canonce ale Vechiului Testament[9], pe de altă parte, conștient de dificultățile care intervin în dialogul pe marginea Scripturilor canonice ale evreilor, Jerome recomandă ca aceste cărți să fie trecute în numărul celor apocrife. Și chiar dacă nu le recunoaște ca și canonice, totuși mai târziu le recomandă bisericii pentru edificare[10].
Astfel, în ceea ce privește procesul de alcătuire a unui canon privind Noul Testament, canonizarea Vechiului Testament a slujit pentru teologii creștini ca metodă, aceasta în primul rând, iar în al doilea rând, Părinții Bisericii au considerat că așa a găsit de cuviință Duhului Sfânt, să-i călăuzească pe creștinii din primele secole pe același drum, pentru a arăta unitatea dintre cele două Testamente. Iar în ceea ce privește literatura apocrifă inclusă în setul numit de evrei h’agada, este recunoscută sub noțiunea de tradiție perpetuată de rabini și îmbrățișată de creștini după stabilirea canonului Noului Testament.
Prin urmare, din cele relatate până în prezent putem conclude că urmașii lui Isus Cristos au moștenit de la evrei două seturi distincte de literatură. Primul set este canonul, unde intră cele 39 de cărți ale Bibliei Ebraice, care fac parte din Biblia Creștină, unde mai sunt incluse și cele 27 de cărți canonice ale Noului Testament iar în al doilea set avem cărțile apocrife, pe care le întâlnim sub noțiunea de cărțile tradiției rabinice.
Scriptura și Tradiţia în învățătura Domnului Isus
Ținând cont de contextul în care s-au dezvoltat bisericile protestante și cele evanghelice imediat după perioada reformei bisericii din secolul al XVI-lea, trebuie menționat din start că, între acestea și Biserica Catolică și cea Ortodoxă există o divirgență considerabilă cu privire la autoritatea pe care o reprezintă Sfintele Scripturi și Tradiția Bisericii. De altfel, trebuie precizat că în acest context, termenul tradiție se referă la scrierile Părinților Bisericii, care au urmat stabilirii canonului Noului Testament, format din colecția celor 27 de cărți, fiind acceptat atât de Biserica de Răsărit cât și de cea de Apus. Referința cu privire la canonul Noului Testament, acceptat de Biserica Universală, apare mai întâi în una dintre scrisorile lui Atanasius din Alexandria, în anul 367 d.Hr., fiind apoi întărit la sinoadele din Cartagina din anii 397 şi 419[11].
Diferența dintre aceste două comunități creștine, adică cea ortodoxă și cea evangelcă, o constituie sursa de autoritate, din care decurge crezul și practica credinței enoriașilor sau a membrilor. În timp ce Biserica Protestantă și cea Evanghelică i-au ca sursă de inspirație doar Sfânta Scriptură, la care a făcut referință Domnul Isus și apostolii, aspect care, de altfel, a stat și la baza Reformei din secolul al XVI-lea, unde sloganul de bază al reformei a fost Sola Scriptura; Biserica Ortodoxă susține extinderea sursei de inspirație incluzând tradiția dezvoltată mult mai târziu, canonului, acceptat de Biserica Universală la sfârșitul secolului al IV-lea, afirmând: „Conform învățăturii ortodoxe, Revelația dumnezeiască supranaturală se află cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Amândouă ne transmit același cuvant mântuitor al lui Dumnezeu[12].
Având aceste două poziții diferite, se ridică câteva întrebări legate de adevărul absolut: Care dintre comunități deține adevărul? Astfel, aducând în discuție raportul dintre Sfriptură și Tradiție, Biserica Ortodoxă ar avea pretenția să spună: „Desigur noi, deoarece deținem o sursă mai vastă de inspirație a crezului și practicii creștine!”, la care Biserica Evanghelică obiectează, întrebând: „Dar oare este posibil să punem Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe alături de Sfânta Scriptură, atât timp cât Biserica primară dar și Părinții Bisericii care, au activat până spre sfârșitul secolului al IV-lea, perioadă când a fost definit și canonul Noului Testament, au subliniat diferența dintre tradiție și Scriptură?”.
Răspunsul Bisericii Evanghelice este, nu, fiindcă ridicarea tradiției la nivelul Scripturii a fost făcută după sfârșitul secolului al V-lea. Și chiar dacă am face acest lucru, spun evanghelicii, atunci am încălca criteriile autenticității, care au stat la baza canonului. De altfel, ridicând tradiția bisericii la același nivel cu Scripturile divin inspirate, care ar fi criteriile după care ne-am conduce pentru a face o selectare adecvată a tradiției, care s-a extins atât de mult pe parcursul câtorva secole?
Argumentele evanghelicilor sunt următoarele: în primul rând, se încălcă criteriul unicității Scripturilor canonice, pe care Fondatorul Creștinismului le ridică mai presus de orice datină a bătrânilor și a tradiției orale. Este invederat, ținând cont de aceeași problemă a canonului Vechiului Testament și tradiție, în cele partu Evanghelii, Domnul Isus niciodată nu a identificat Scripturile cu tradiția. În al doilea rând, ridicând tradiția la același nivel cu Sfânat Scriptură trecem peste afirmațiile apostolilor, care în scrierile lor nu au citat nici una din cărțile apocrife și nici din tradița rabinică. Prin urmare, apelul făcut de evanghelici Domnului Isus și apostolilor Săi este unul deosebit de important iar dovadă este prezența abundentă a textelor Vechiului Testament, care au rămas scrise în canonul Noului Testament, stabilit în comun acord de conducătorii Bisericii la sfârșitul sec. al IV-lea.
În concluzie, răspunsul dat de evanghelici creează o dificultate greu de explicat din partea susținătorilor care pun tradiția pe acelaș nivel cu Scriptura, deoarece toți cititorii Noului Testament fiind și cunoscători ai Vechiului Testament, inclusiv și credincioși ortodocși, recunosc că atât Isus Cristos, cât și ucenicii Săi, nu citează nimic din cărțile apocrife ori tradiția rabinică; iar Sfânta Tradiție așa cum este mărturisită de Biserica Ortodoxă, nu s-a dezvoltat nici în timpul Domnul Isus, nici în timpul apostolilor și nici măcar în timpul ucenicilor apostolilor, ci câteva secole mai târziu.
Adevăruri incontestabile
Prin urmare, evanghelicii remarcă câteva adevăruri.
- Domnul Isus considera că doar Sfintele Scripturi sunt divin inspirate și dețin planul lui Dumnezeu de răscumpărare a omuluiu
În concepția lui Isus Cristos, Tanah ori Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu, și dacă urmărim cu atenție atitudinea Domnului Isus faţă de Scriptură, putem înţelege valoarea şi autoritatea ei. Astfel, doar în Evangheliile sinoptice Mântuitorul lumii citează Scriptura peste 150 de ori, remarcând prin aceasta respectul Său, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În concluzie, răspunzând la întrebarea: a făcut Isus Cristos referință la tradiția rabinică, răspunsul este fără îndoială, nu! Dimpotrivă, vorbind despre Scripturi, constatăm în primul rând că, pentru Domnul Isus Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu (Mat. 19:4-5); în al doilea rând, din învățătura Sa descoperim că, doar Sfânta Scriptura este insuflată de Duhul Sfânt (Mar. 12:36) nu și tradiția; și în al treilea rând, Domnul Isus subliniază faptul că textul revelat al Scripturii se identifică ori culminează în persoana Sa (Luc. 4:21; 24:44) „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”; de altfel, pentru a cunoaște adevărul, El îi îndeamnă pe contemporanii Săi să studieze Sfânta Scriptură, deoarece Tanah mărturisește despre El (Ioan 5:39). În final, argumentul forte adus în favoarea Scripturii este pus în contrast cu tradițiile evreiești, iar ignorarea Scripturilor și alipirea de tradiții duce la rătăcire: „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră” (Mar. 7:13). Dar tocmai ridicarea datinelor la nivelul Scripturii duce la orbirea spirituală și la abaterea de la Calea Adevărului „…Vă rătăciţi voi pentrucă nu pricepeți nici Scripturile nici puterea lui Dumnezeu” (Mar. 12:24).
- Ucenicii au fost cei care predicând Evanghelia mântuirii, au pus învățătura Domnului Isus la nivelul Scripturii Vechiul Testament
Autorii Noului Testament acordă acestuia autoritatea de Scriptură, la fel cum a făcut-o şi Învăţătorul lor. Astfel, în timp ce apostolii citează Tanah ori Vechiul Testament de 1600 de ori, nu fac nici o referință la Tradiția Rabinică. Ca şi Învățătorul și Domnul lor, apostolii afirmau: „Scriptura spune...”, iar această expresie este echivalentă cu: „Aşa vorbeşte Dumnezeu…”, folosind aceasta expresie, ei focalizau atenţia cititorilor la faptul că Scripturile s-au împlinit în Cristos; astfel, sfântul apostol Petru mărturisește că, promisiunea Domnului Isus despre coborârea Duhului Sfânt este împlinirea profeției lui Ioel 3:17-18, Fap. 2:16, 18 „…dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui…” v.18; mucenicul Ștefan spune în Fap. 7:52 „Dumnezeu a vorbit”, declarând că Vechiul Testament s-a împlinit în Isus; iar prigonitorul Bisericii, Saul din Tarsul Ciliciei sublinează după convertire, că învățătura Domnului Isus este standardul de viață a comunității Noului Legământ.
- Biserica Primară a făcut diferență între Sciptură și Tradiție
În excepționala sa lucrare, Early Christian Doctrine (Doctrinele Bisericii Primare), J.N.D. Kelly, sublinează că preocuparea primordială atât a părinților Bisericii Primare: Clement din Roma, Ignatius, Policarp, Barnaba și Hermas, aceștia fiind ucenicii ucenicilor Domnului Isus; precum și a apologeților Bisericii: Aristide, Iustin Martirul, Tațian, Athenagosras, și Theofilius, care s-au convertit de la păgânism la Creștinism, activând ca scriitori ai apologiilor scrise între anii 140-220, apărând adevărul de minciună în controversele pe care le-au avut cu gnosticii, ce i-a condus la formarea canonului Noului Testament[13]. Aceștea au fost printre primii care au folosit termenul tradiție și atunci când l-au folosit nu s-au referit la tradiție, ca la o normă de credință, ci ca fiind o practică de viață a bisericii. Astfel, spune J. Kelly, termenul din greacă este paradosis ori latinescul traditio, de unde îl avem și în limba română, s-au referit în această perioadă la practica Bisericii Primare de ai instrui pe urmașii Domnului Isus în învățătura și practicile Domnului Cristos. Tocmai aceasta era și porunca Mântuitorului: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit…” (Mat. 28:19-20). Făcând referință la Domnul Isus și ucenicii Săi, J. Kelly spune: „Dumnezeu însuși, spun teologii recunoscuți din această perioadă, a fost autorul ultim al revelației dar El s-a descoperit profeților și judecătorilor iar mai presus de toate apostolilor, care au fost martori oculari ai Cuvântului întrupat, pe care ei l-au transmis mai departe Bisericii. Iar la întrebarea: unde poate fi găsit adevărul credinței, răspunsul lor clar și fără ezitare a fost – adevărul poate fi găsit în tradiția Bisericii de a transmite și învăța Sfintele Scripturi”[14].
În acest context, Policarp ucenicul apostolilor, pus Episcop peste biserica din Smirna, personaj cu mare influență în Asia Mică, numit de necreștini: Învățătorul Asiei, Părintele creștinilor și nimicitorul zeilor, sancționa biserica din Filipi printr-o scrisoare ca să-L accepte pe Isus ca standart, dar aceasta însemna şi includerea învăţăturii din Biserica Primară. Într-o altă scrisoare adresată bătrânilor, Policarp face referință la epistola lui Pavel către Filipeni, pe care o consideră fundamentul pentru credința lor[15]. Din epistola către Filipeni, care s-a păstrat în nouă exemplare, putem trage următoarele concluzii: În primul rând, ca model de viață pentru credincioși, episcopul Policarp îl indică pe marele Arhireu Isus Cristos, în al doilea rând, pentru el Scripturile sunt Domnul Isus ca persoană și epistolele sfântului apostol Pavel, pe care le pune la același nivel și în al treilea rând, sfântul Policarp nici măcar nu citează scrierile apocrife ca și Scripturi inspirate[16].
Identificând Evangheliile apostolilor cu Scriptura Vechiului Testament, Iustin sublinează ca acestea au autoritate intrinsecă, deoarece sunt amintirile (apomnemoneumata) celor care au umblat cu Cristos[17]. De altfel, el consideră că ceea ce au scris şi au învăţat autorii Evangheliei, derivă de la Cristos Însuşi. El era Învăţătorul suprem despre care au scris profeţii şi Cel cu care apostolii au lucrat împreună. Iustin merge mai departe menționând că Scripturile evreilor nu le aparțin lor, ci creștinilor, care le-au și predicat pretutindeni[18].
Contribuţia lui Irineu şi Tertulian în dezvoltarea doctrinei despre Scriptură și Tradiție. În perioada de după apariția canonului stabilit de Marcion, discuția despre Scriptură și Tradiție s-a intensificat iar Irineu de Lion și Tertulian devin teologii creștini care se opun învățăturii gnostice, totodată respingând și canolul lui Marcion.
Pe de o parte, urmașii lui Marcion citau Scriptura, iar pe de altă parte, învăţătura lor era influenţată de gnosticism, care în primul rând, a condus la o interpretare eronată a Scripturilor iar în al doilea rând, aceștea au păstrat scrierile gnosticilor, aspect asemănător cu asocierea dintre Scriptură și cărțile apocrife.
Pentru stabilirea unui filtru cu privire la cei care vor să devină membri ai Bisericii, teologii creștini au apelat la regula Fide – care era un fel de mărturisire de credință pentru cei care acceptau botezul Nou Testamental:
„Întreaga Biserică crede întru-un Dumnezeu, Tatăl Atotputernic Creatorul cerului şi al pământului, al mărilor şi al tuturor celor ce se găsesc în acestea; şi în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfânt, care prin profeţi a propovăduit lucrurile care au trecut şi care vor veni; şi în naşterea din fecioară, în jertfa şi învierea din morţi, şi în înălţarea în trup a preaiubitului Domn Isus Cristos; în revenirea Sa din cer în gloria Tatălui, pentru a învia pe toţi”[19].
Pentru ei, Isus Cristos era sursa supremă a Doctrinei Creştine, adică Adevărul în Fiinţă, sau Cuvântul prin care Tatăl a fost revelat. Dar Isus a încredinţat această revelaţie apostolilor Săi. Prin nimeni alţii, spunea Irineu, decât prin ei, Evanghelia ne-a atins pe noi, şi prin aceasta am învăţat planul mântuirii noastre.
Tertulian de asemenea afirma: „Ce a fost crezut şi predicat în Biserică, a servit ca autoritate absolută, deoarece Evanghelia însăşi era deopotrivă cu revelaţia pe care ei au primit-o de la Apostoli, Apostolii de la Cristos şi Cristos de la Dumnezeu”.
Prin urmare, după cum observă și J.N.D. Kelly, se poate remarca faptul că atât Irineu cât şi Tertulian numesc predicarea Evangheliei Tradiţie, indiferent dacă ea se găsea în formă scrisă ori transmisă pe cale orală. Și tocmai la aceasta se referă Tertulian ca fiind, apostolorum tradition (tradiția apostolică).
În ceea ce ține de sursa doctrinelor creștine, atât pentru Irineu (180) cât și pentru Tertulian (c.160-220), Cristos Însuși este autoritatea ultimă, El este Adevărul, Cuvântul prin care Tatăl a fost revelat; El Însuși a încredințat revelația Sa apostolilor iar prin ei am fost și noi luminați[20].
- Termenul cu referință la tradiție folosit de părinții apostolici și apologeți diferă în conținut de semnificația data termenului de Biserica Ortodoxă
Un alt argument la care aș dori să atrag atenția este tocmai faptul că înțelegerea și semnificația pe care o dă Biserica Ortodoxă Tradiției, diferă de ceea ce înțelege Biserica Evanghelică.
În primul rând, în timp ce evanghelicii fac o distincție clară între Sfânta Scriptură despre care Părinții Bisericii spuneau că este suficientă pentru salvarea noastră, și scrierile apărute după secolul al II-lea (adica Sfânta Tradiție), care nu au întrat în canonul Noului Testament, distincție clară făcută de teologii Bisericii Primare; Biserica Ortodoxă nu face diferență între acestea. După cum sublinează și teologul Bisericii Ortodoxe, Vladimir N. Lossky, Sfânta Tradiție face parte din revelația lui Dumnezeu și este necesară pentru mântuirea oamenilor: „Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie este învățătura dată (lăsată și transmisă) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care mai târziu, o parte s-a fixat în scris. Ca și Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt sau viața Duhului Sfânt în Biserică – și curentul, fluviul viu al vieții Bisericii”[21].
În al doilea rând, între cele două comunități, cea evanghelică și cea ortodoxă, noțiunea de tradiție este diferită ca și concepție. În timp ce evangelicii rămân la ideea Bisericii Primare, care înțelegea tradiția (paradosis) în sens de metodă pentru a învăța și instrui creștinii în Evanghelia lui Isus Cristos, altfel spus, este vorba despre tradiția de a învăța și a transmite ceea ce a spus Cristos ucenicilor Săi; pentru Biserica Ortodoxă Tradiția înseamnă scrierile episcopilor care au trăit câteva secole mai târziu, scrieri (ce poartă numele de Sfânta Tradiție) necesare mântuirii. „Altfel definită, Tradiția sfântă este învățătura dată de apostoli primilor episcopi, iar aceștea celor de după ei, care până astăzi, o prezintă în definițiile sinoadelor ecumenice, în scrierile Sfinților părinți și în cărțile de slujbă ale Bisericii”[22].
În al treilea rând, spre deosebire de creștinii ortodocși, care adaugă Sfânta Tradiție la Calea Mântuirii, ca și cum Sfintele Scripturi ale Domnului Isus nu ar fi suficiente; creștinii evanghelici consideră că din moment ce Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, și cum scrie Evanghelistul Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr (Ioan 1:14), revelația lui Dumnezeu cu privire la planul de răscumpărare pentru omenire a fost desăvârșit, și ucenicilor nu li s-a cerut să mai adauge ori să scoată ceva din cele descoperite de Cuvântul Vieții, ci ca martori oculari, să mărturisească doar despre El generațiilor de oameni care vor veni după ei. Pentru creștinii evanghelici chemarea Domnului Isus este suficientă pentru a primi iertare și viață veșnică: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28-29); iar îndemnul Său cu privire la aprofundarea Scripturilor aduce siguranță deplină și nu poate fi înlocuit cu nici una din experiențele sfinților, chiar dacă aceștia I-au slujit cu dedicare. „Cercetaţi Scripturile, (spune Domnul Isus) pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veșinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
Doamne ajută-ne să cercetăm, să credem și să mărturisim Scripturile, care mărturisesc despre Tine, Amin!
Bibliografie
- Hârlăoanu, Alfred. Istoria Universală a poporului Evreu, Editura Zarkony Ltd, București, 1992.
- Kelly, J.N.D. Early Christian Doctrines, Harper San-Francisco (A division of Harper Collins Publishers).
- Losski, Vladimir. Teologia mistică a bisericii de răsărit, Ed.Anastasia, Buc. 1990.
- McGrath, Alister. Christian Theology: An Introduction (versiunea rusă). – Одесса: Богомыслие, 1998.
- Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane.
- http://www.crestinortodox.ro
- http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios
______________
[1]Cuvântul „canon” (de la gr. Kanon = măsură, cu sensul figurat de „normă”, „îndreptar”), aplicat Sfintei Scripturi, înseamnă colecția cărților pe care Biserica le-a recunoscut ca fiind inspirate de Sfântul Duh și izvoare ale Revelației divine și, ca atare, drept normative pentru credință și viață creștină.
[2]Alister McGrath, Christian Theology: An Introduction (versiunea rusă), Одесская Богословская семинария “Богомыслие”, 1998, p. 177.
[3]Malancea M. Scriptura și Tradiția: raportul dintre ele în formarea Tanah sau a Bibliei Ebraice // Pulsul Slujirii #17. – Chișinău: Colegiul Teologic-pedagogic, 2011. – PP. 3-13.
[4]Alister McGrath, Christian Theology: An Introduction (versiunea rusă), Одесская Богословская семинария “Богомыслие”, 1998. p. 177.
[5]Alfred Hârlăoanu, Istoria Universală a poporului Evreu, Editura Zarkony Ltd, București 1992, p. 192.
[6]J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Harper San Francisco (A division of Harper Collins Publishers), p. 57.
[7]Idem, p. 57.
[8]Ibidem, p. 52.
[9]Ibidem, p. 55.
[10]Ibidem, p. 55.
[11]Ibidem, p. 60.
[12]http://www.crestinortodox.ro, Canonul și inspirația Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox.
[13]Kelly, J.N.D. Early Christian Doctrines, Harper San Francisco (A division of Harper Collins Publishers), p. 29.
[14]Idem, p. 39.
[15]Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 255.
[16]Idem, p. 254, 255.
[17]J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Harper SanFrancisco (A division of Harper Collins Publishers), p. 33.
[18]Idem, p. 32.
[19]Ibidem, p. 35.
[20]Ibidem, p. 36.
[21]http://ro.orthodoxwiki.org/Sfânta_Tradiție