Postmodernismul se referă la modul intelectual şi expresia culturală a societăţii noastre. Cadrul fiind, cultura şi civilizaţia. Modul în care ideile intelectuale şi viaţa de zi cu zi  (incluzând viaţa culturală şi cea politică) se desfăşoară, trebuie să urmărim trei direcţii: cea filosofică, ştiinţifică şi religioasă. Acest eseu îşi propune să urmărească mai mult evoluţia religioasă – teologia evanghelică.

Star Trek – în care „Vocea naratorului enunţă clar un dicton: „spaţiul – ultima frontieră…” Super nava Enterprise continuă să exploreze noi lumi, noi forme de viaţă, noi civilizaţii unde nu a mai fost nimeni. Jean Luc Picards… „

Matrix, un alt episod prezentat omului postmodern, o altă perspectivă a celor două lumi paralele, două realităţi (unde Matrixul este o realitate virtuală) prin care binecunoscutul Neo trece şi descoperă un fatalism în care nu există libertate, unde prin computer se controlează mintea omului. Printr-o aprofundare de studiu se poate remarca faptul, că filmul realizează  un sincretism religios – o capodoperă a postmodernismului care-l reprezintă extrem de reuşit.

Fiecare din aceste episoade ar merita o discuţie aparte, dar analiza lor în detaliu nu reprezintă obiectul studiului nostru. Importante sunt câteva observaţii:

Star Trek: Next Generation, Terminator, The One, Matrix… iată încă un simbol, metaforă şi/sau istorioară care este prezentată generaţiei viitoare, ce dă continuitate familiei umane – dar cum? În contextul postmodernismului socialismul marxist, psihologia freuediană, teologia modernistă clasică – se schimbă. Mişcările intelectuale ale Occidentului contemporan sunt adresate creştinismului, dar care este angajamentul evanghelic în analiza acestei noi situaţii, în care este afectată direct teologia şi viaţa creştină? Marea schimbare a bisericii în misiunea ei, privind următoarea generaţie, va fi determinată de ansamblul trăsăturilor specifice epocii noastre, etosul postmodernist. Postmodernismul se referă la modul intelectual şi expresia culturală care devine din ce în ce mai dominantă în societatea contemporană. Noi ne mişcăm, aparent, într-o epocă cultural nouă, postmodernistă, dar  trebuie să determinăm, în mare, fenomenele postmoderniste – etosul.

Formarea minţii moderne

Mulţi identifică începutul erei moderne cu ceea ce a urmat după războiul de treizeci de ani [Dockery, 1997]. Brown afirmă că perioada sec. VI–VIII-lea este „leagănul gândirii moderne” [Brown, 2000]. Astfel, cadrul general al formării minţii moderne va începe cu renaşterea şi cu perioada iluministă.

Epoca raţiunii (sinonimul Iluminismului), din punct de vedere teologic, aduce o schimbare de accent şi anume,  focalizarea mai mult asupra omului, (se proclamă cultul raţiunii). Gânditorii Iluminismului abordau omul şi societatea, ca fiind capabile să atingă perfecţiunea. Iluziile utopice ale Iluminismului pot fi rezumate în cinci cuvinte: raţiunea; natura; fericirea; progresul; libertatea. Dacă în perioada antică şi în mare parte, şi  în cea a Evului Mediu, punctul de referinţă era Dumnezeu (spre exemplu Augustin şi alţii care explică teologia, făcând permanentă referire la Dumnezeu), atunci în perioada modernă omul devine centrul realităţii (ca exemplu poate fi luat umanismul) – altfel spus, de la teocentrism la antropocentrism. Observaţia aceasta devine foarte importantă, deoarece datorită acestei schimbări se va contura mintea modernă – aceasta fiind o observaţie sintetică.

Un alt fenomen istoric aproximativ al aceleiaşi perioade este adeseori numit „Revoluţia tehnică”. Analitic vorbind, putem remarca mai multe caracteristici ale noilor viziuni, aduse în primul rând de Francis Bacon (1561-1626), în care omul îşi exercită puterea peste natură prin noile secrete descoperite din natură. Acesta sublinia nevoia observării şi sistematizării informaţiei colectate pentru „descoperirea tainelor naturii”. Apoi Rene Descartes (1596-1650) este primul care inversează metoda medievală a lui d’Aquino de a folosi lumea pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, el Îl foloseşte pe Dumnezeu pentru a dovedi existenţa lumii. Odată cu acesta apare şi raţionalismul, care va încerca să treacă totul prin prisma raţiunii.  Esenţa sistemului filozofic a lui Descartes este conceptul de îndoială (îndoiala carteziană), adevărul indubitabil al demersului epistemologic cartezian – existenţa subiectului gânditor. Gândirea acestuia din urmă poate fi rezumată în trei paşi fundamentali, când vorbim de structura universului, iar când discutăm despre om intervine celebra sa axiomă: Cogito ergo sum [Brown, 2000].  Altfel spus, faptul că gândesc este adevărul prim; de aici definirea naturii umane la Descartes va fi substanţa gânditoare.

Isaac Newton (1642-1727) este cel care creionează lumea fizică ca o maşinărie, a cărei legi şi reguli pot fi percepute de mintea umană. Ideea în sine a acestuia este extraordinară şi deşi putem să ne asociem apologiei lui F. Scaefer asupra dependenţei acestor savanţi de principiile Scripturii, important este ce au „lucrat” aceste noi perspective în contemporanii lor. Ce curs au dat noile descoperiri „pieţei de idei”?

Pentru omul modern, autonomia raţională a lui Descartes cu perspectiva lumii mecanice a lui Newton dezvoltă şi promovează anumite curente care vor marca nespus cadrul teologic tradiţional, clasic. Aceste curente au fost asociate cu explozia cunoştinţelor şi noilor descoperiri ştiinţifice din diferitele domenii, astfel că dispare considerabil interesul faţă de Dumnezeul Scripturilor din partea filozofilor, al oamenilor de ştiinţă şi al unor teologi. Fundalul intelectual al iluminismului a început să fie reprezentat tot mai mult de asumţiile epistemologice. Golurile din ceea ce este neînţeles (chiar şi minunile biblice) sunt interpretate ca şi secrete ale universului. Raţionalizarea resurselor şi o viaţă mai bună, prin tehnologie – aceasta a început să reprezinte caracteristicile raţionamentului modernităţii.

O altă personalitate, deloc fără importanţă pentru această perioadă, care a marcat mult gândirea modernă este Immanuel Kant (1724-1804). Acesta fiind influenţat de doctrina perfecţiunii a lui Chr. Wolff şi a lui J.J. Rousseau, [Kant, 1999], a căutat să elaboreze o viziune superioară asupra cunoaşterii umane în ceea ce priveşte religia [Brown, 2000].

Kant împarte religia în două: religia pozitivă – care are fundalul în anumite persoane, texte sacre. El susţinea că nu putem să ne bazăm pe aceste experienţe individuale, mai bine să recurgem la resursele noastre proprii. Existenţa lui Dumnezeu, unele norme (de exemplu, Împărăţia Lui) şi doctrina creştinismului, [Kant, 1999], sunt considerate ca postulate [Kant, 1998], fără de care nu ar putea funcţiona moralitatea şi nu atât o convingere lăuntrică  – astfel religia ajunge o problemă de etică sau morală. Apoi religia naturală, care îşi trage seva din sursele raţiunii; aici Kant caută să „purifice” teologia de dogme şi elementele neraţionale subiective. Altfel exprimat, el neagă posibilitatea unei cunoaşteri a obiectelor care transcend experienţa posibilă (senzorială), argumentul major fiind cel a priori.

„Dacă am concepte pure ale intelectului, pot gândi desigur şi obiecte, care sunt poate imposibile ori posibile în sine, dar nu pot fi experimentate, întrucât în legarea acelor concepte poate fi omis ceva care să aparţină necesar condiţiei unei experienţe posibile (ca în conceptul de spirit) sau concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decât poate cuprinde experienţa (ca în conceptul de Dumnezeu).”

Totuşi creştinismul, recunoaşte Kant, este cel care adună în el şi religia pozitivă, şi religia naturală.

Caracteristici ale Modernismului

            Căutarea unităţii adevărului. Apare fenomenul enciclopediilor (de exemplu Didero), acestea reprezentau însumări ale cunoaşterii, ceva foarte organizat şi sistematizat într-o ordine logică şi foarte accesibilă. În modernism realitatea e privită ca ceva unitar, are sens, prin urmare, o sumarizăm în ceva unitar. Modernismul e o filozofie a unităţii, tendinţa va fi una a universalizării şi uniformizării într-o singură arhitectură [McGrath, 1996]; sinele e o persoană unitară, cu istorie; realitatea e unitară; textele sunt unitare. Încă se mai promulgau ideile expuse în Evul Mediu, precum e faptul că, Dumnezeu care a creat universul a descoperit anumite atribute şi calităţi ale Sale în Scriptură. Deci, Dumnezeu care este ordonat, a creat un univers ordonat, care poate fi sistematizat pe anumite criterii din revelaţia Sa. Mai târziu, această perspectivă a fost pierdută. Factorul creştin ca unul care reprezenta şi iniţierea în ştiinţa modernă, ca unul care prin revelaţia propoziţională (organizată) prezenta trăsăturile şi caracteristicile universului – a început să fie exclus tot mai mult.

Filozofia ca şi discurs privilegiat. În perioada modernă se evidenţiază tot mai mult predispoziţia faţă de discursurile filozofice. Pentru că era discursul raţional prin excelenţă, între filozofie şi literatură se stabileşte o  relaţie specifică –  filozofie şi literatură (un gen al imaginaţiei), în care toată lumea se avânta.

Umanismul şi progresul. Odată cu descoperirile în diferite domenii,  apare posibilitatea noilor realizări în care peste toate prevalează ingeniozitatea umană. Omul devine centrul atenţiei umane, altfel spus, odată cu noile perspective aduse de multiplele descoperiri, umanitatea se închide în spaţiul umanului. Cucerirea „pieţii” de ideile pe care le puteau aduce posibilităţile ce se iveau, a dus la o „umbrire” a Transcendentului şi Revelaţiei. Evoluţia dinamică a acestor evenimente a creat o nouă perspectivă epistemologică; dacă antichitatea se baza mai mult pe construcţiile logice (cu mici excepţii) care limitează accesul la cunoaştere, atunci în modernism învăţaţii sperau să cunoască universul prin metoda observaţiei şi a experimentului.  De aici, omul în accepţiunea umanistă e singura fiinţă a cărui acţiuni nu sunt mecanice, ci conştiente.

Observaţii critice

Moderniştii ajung să afirme că fundamentarea în religia pozitivă nu este raţională, dar astfel se ajunge la faptul, că modernismul să se întoarcă spre autodistrugerea lui. Dacă doar omul reprezenta fiinţa ce acţiona conştient şi raţional, dacă nu mă pot îndoi de existenţa mea proprie, ca fiinţă unitară, de ce în cazul religiei nu ar fi raţional  să ne ancorăm de persoanele cu experienţă religioasă şi textele sacre scrise de ele?! De ce nu este raţional să recurgem la experienţa lor individuală şi ar fi mai raţional să recurgem la resursele noastre proprii, ca persoane separate? (cf. mai sus ce spune Kant)

Până la Kant omul, natura erau ferestre transparente pentru cunoaştere; modernismul face din om obiect al cunoaşterii dar aceasta nu ţine mult, limitările umane încep a se evidenţia tot mai mult. Se întoarce spre sursele cunoaşterii – Dumnezeu, revelaţie – şi zice că sunt copilăreşti, se ridică noi structuri de autoritate, omul cu raţiunea şi inteligenţa sa. Dar, accelerarea noilor descoperiri a început să  arate scadenţe, astrologia a început să moară, au început să apară noi ’orizonturi’ pe care omul nu le mai poate şterge. Aceste limitări în medicină, în folosirea resurselor terestre limitate… au dus la depresia umană, în care s-a aventurat chiar omul prin optimismul fals al umanismului ce a exclus tot mai mult transcendenţa şi revelaţia, înlocuind teocentrismul cu antropocentrismul. Astfel, vom remarca înţelegerea schismei în care a fost adus omul prin gândirea lui nu are doar o valoare intelectuală, ci şi una spirituală.

Refuzul de a ancora cunoaşterea pe fundalul parohial – această tendinţă se va adânci tot mai mult în ideile savanţilor, ale filozofilor şi teologilor liberali. Comunităţile eclesiale nu vor mai fi acele centre de studiu, unde să se poată propune o altă hermeneutică asupra noilor perspective, în comparaţie cu Evul Mediu. Astfel, s-a ajuns ca „piaţa ideilor” să fie cucerită de noi cercetători şi filozofi, care s-au privat de perspectiva creştină creionată în comunităţile eclesiale. Aceştia, dorind să fie mai „liberi”, au ajuns să se întemniţeze în finitudinea umanului. Marx, Heidegger, Darwin, Kant, Nietzsche ş.a. intenţionat au alunecat de pe fundalul parohial. Aceasta s-a întâmplat nu pentru că ar fi putut să demonstreze pe baza metodelor ştiinţifice mai bine decât în cadrul eclesial, sau că acest cadru i-ar fi limitat accesul la cunoaştere, dar pentru că oamenii de ştiinţă, învăţaţii care se iniţiau au luat ca şi fundament alte perspective filozofice.

Concluzii preliminare

Modernismul aduce schimbarea abordării epistemice: de la teocentrism spre antropocentrism. Astfel, apare ateismul care se va răspândi rapid şi masiv datorită contextului postmodernist. Fără Dumnezeu avem un sistem închis. Modernismul dă naştere teologiei liberale, fapt care va marca profund viaţa eclesială şi felul abordării conceptelor Scripturii. Acest lucru va redefini metodologia şi cadrul în care, şi cu care, se va face teologie.

Postmodernismul

Alister McGrath afirmă: „A da o definiţie deplină postmodernismului este virtual imposibil.” [McGrath, 1996]. Ravi Zaharias crede că este mult mai specific atunci când se afirmă că postmodernismul reprezintă ieşirea din limitele lumii tehnologiilor ei moderne. Se exclude totul, Dumnezeu, tehnologie – tot. Robert A. Weathers spune, că este mai uşor să-l descriem decât să-l definim [Dockery, 1997]. Astfel, după modernism şi liberalism, în context teologic noi vom spune că, postmodernismul va fi perceput ca ceva mai mult decât o perioadă istorică – o mişcare deconstructivistă mult mai amplă decât oricare alta.

Diferenţe între Modernism şi Postmodernism

Postmodernismul este un fenomen cultural, el poate fi uşor observat în viaţa culturală a societăţii noastre. Marcajul central al expresiei culturale postmoderniste este pluralismul, sincretismul religios şi secularismul. De asemenea, postmodernismul poate fi descris într-o formă plastică astfel, încît vom enumera câteva faţade ale sale: miracol, misticism, meditaţie, metafizică, magie, mitologie. Creşterea interesului faţă de acestea este uimitor, iar metamorfoza produsă de tendinţele date indică spre  simptomele evidente pentru crearea cadrului escatologic al perspectivei biblice.

Câteva diferenţe generale ale modernismului şi postmodernismului pot fi sumarizate în termenii unor serii de contrasturi stilistice, acestea sunt următoarele:

Lista aceasta poate fi continuată cu o altă serie de concepte opuse. Mişcarea pendulară între aceste concepte, care sunt contradictorii, necesită o formulare clară pentru interesul subiectului nostru. De aceea, vom sublinia că poziţiile binare sunt de domeniul metafizicii – se ocupă de fiinţă, realitate, materie.

Ceea ce ne spune modernismul este faptul, că aceste concepţii sunt simple convenţii, binele şi răul nu sunt eterne, ci forme convenţionale care să ne ajute să trăim.  Dar ceea ce face postmodernismul este să distrugă şi ceea ce a propus modernismul ca norme convenţionale.

Aspecte pozitive ale Postmodernismului. Constructivitatea lui

Postmodernismul e împotriva modernismului, care a dat naştere liberalismului teologic. El susţine că „filozofia propusă” de modernism nu are o bază sigură, de aceea, nu merită să-i acordăm mare atenţie.

Postmodernismului nu îi este teamă de Autoritate, recunoaşte că avem nevoie de „umbre” mai presus de noi. Tocmai aici oferă nişte deschideri pentru teologie.

Caracteristici ale Postmodernismului. Deconstructivitatea Postmodernismului

Moarte filozofiei ca discurs privilegiat la adevăr. E o altă înlănţuire cu intrigă, mituri. Adică filozofia e un alt tip de literatură.

Moartea lui Dumnezeu. În termenii postmoderni nu mai putem vorbi de spirit.

Relativismul etic. Teoria care susţine că moralitatea este determinată de contextul cultural al individului. Astfel, se susţine că a devenit imposibil să credem în valori morale universale.  percepţiile morale încep să fie raportate la cultură; în general, consensul mediului nostru cultural este relativismul.

Perspectivismul. Nu mai este o cunoaştere obiectivă, pentru că fiecare vine dintr-o anumită poziţie cultură.

Moartea autorului. Intenţia autorului nu poate fi descoperită odată ce acesta a murit.

Evaluarea Postmodernismului

Moarte filozofiei ca discurs privilegiat la adevăr. Teoriile filozofice au început să mai înceteze de a fi căi spre cunoaştere, dimpotrivă, ele toate au început să ducă spre o disperare, deoarece prin excluderea lui Dumnezeu (a transcendentului şi a revelaţiei), se închideau în sfera umanului. Teoriile filozofice  pluraliste indică spre faptul că adevărul este inaccesibil. Ba mai mult, miopia filozofică din perioada postmodernă este pe cât se poate de predispusă spre amestecul de idei religioase şi filozofice păgâne. Acest lucru marchează tot mai mult vestul, iar peste puţin timp ‘misionarii vestici’ involuntar vor răspândi un creştinism diluat în multiplele elemente profane. Încetul cu încetul acestea vor înghesui şi vor exclude creştinismul, Îl vor înlătura pe Dumnezeul Scripturilor.

Implicarea morţii lui Dumnezeu. Teoreticienii morţii lui Dumnezeu ai anilor –60 au afirmat că „sentimentul prezenţei Lui” trebuie să fie, mai degrabă, un fenomen psihologic decât unul religios [Erickson, 1998] – astfel, în postmodernism, odată ce se preia acest cadru modernist, se afirmă că nu mai putem vorbi de spirit. Cadrul experienţei umane, astfel, este înlocuit cu noi explicaţii ştiinţifice, precum şi cu noile posibilităţi din tehnologie, medicină ş.a. care rând pe rând Îl înlocuiesc pe Dumnezeu şi ideea despre El.

Întreg acest inventar teologic al modernismului este explorat de către postmodernism, care uşor Îl elimină nu doar pe Dumnezeu, ci şi orice libertate, perseverenţă, sinele, realismul, adevărul, binele şi diavolul [Dockery, 1997]. Orice punct de reper şi sistem de evaluare în contextul postmodernismului este eliminat. Teologul va trebui să scoată în evidenţă încă odată parametrii în care funcţionează universul din perspectivă biblică şi să centreze tot mai mult individul în cadrul eclesiologic.

Implicaţia relativismului etic este etica situaţională. Aici ne referim atât la etica medicală (avortul, fecundarea artificială în eprubetă, TGTU, micromanipularea, mama surogat, clonare ş.a.), etica afacerilor, cât şi la etica creştină (căsătoria – recăsătoria ş.a.). Dacă doar în cazul crimei etica individuală intră în conflict cu etica socială, atunci Scriptura nu face distincţie dintre etica socială şi individuală, astfel, teologia va accentua dimensiunea socială a eticii pentru o societate ideală. Toate acestea intră sub umbrela „relativismului etic” care este promovată de către postmodernism, în accepţiunea căruia nu se prezintă tensiuni morale (atât idividuale, cât şi sociale).

Perspectivismul. Astăzi nu mai avem acele mari şcoli teologice evanghelice care să se refere la tradiţii de idei. Moartea marilor şcoli şi apariţia teologilor individuali, asemenea lui Paul Tillih, [Erickson, 1998], care îşi elaborează mai mult un sistem teologic propriu, Bultman, care vine cu sistemul său, demitologizarea Bibliei, Karl F.H. Henry, care deşi face parte printre cei mai articulaţi teologi contemporani, rămâne fragmentar. Toţi aceştia aduc, mai degrabă, frânturi decât ansambluri teologice detaliate. Acest fenomen al dispersării şi individualismul, în cadrul teologiei nu a avut decât să încurajeze perspectivismul în contextul postmodernist. Acelaşi fenomen se sesizează şi la alte nivele, şi domenii de ştiinţă. Francis Schaeffer subliniază că: „nici o altă disciplină nu a tins spre o mai mare fragmentare în gândire ca teologia evanghelică ortodoxă de astăzi”. Astfel, spun postmoderniştii, nu putem vorbi despre o cunoaştere obiectivă, pentru că fiecare vine dintr-o anumită poziţie filozofică, religioasă, culturală. Deci, postmodernismul asimilează uşor individualizarea teologilor şi dispersarea şcolilor de gândire teologică. Dar  important este faptul, că ceea ce face perspectivismul cel mai mult este tocmai  redefinirea cadrului în care mai putem face teologie (un cadru nebiblic, în afara eclesiologiei). Astfel, autenticitatea teologiei postmoderniste trebuie să fie post-individuală.

Implicaţiile morţii autorului. Intenţia autorului nu poate fi descoperită. Prin urmare, nu este de dorit să centrăm scrierea asupra intenţiei autorului, pentru că restructurarea unui scop nu are ca scop descoperirea unei intenţii – după ce a murit autorul textului.

Metoda istorico-critică a interpretării Scripturii este subordonată interferenţei orizontului textual cu interpretul contemporan. Omogenitatea evenimentelor în istorie, legătura lor prin cauză-efect, promovate odată cu Ernst Ttoeltsch, părintele acestei metode, nu au avut decât să deschidă un nou teren de speculaţii pentru postmodernişti în ceea ce priveşte infailibilitatea şi inerenţa Scripturii.

Deconstructivismul – metodă critică, care virtual declară că identitatea şi intenţiile autorului textului este irelevantă pentru interpretul textului. Două principii sunt sugerate: mai întâi, tot ce este citit va transmite multe din cele ce autorul nu a intenţionat şi nu a vrut să intenţioneze. Apoi, autorul nu a fost adecvat, atunci când pune în cuvinte ceea ce el scrie în  prim-plan [McGrath, 1996].

Aici, sarcina teologiei va consta în a descoperi textul, aşa cum ne apare nouă. Deşi mesajul ne apare peste veacuri, el are impact şi aplicabilitate astăzi pentru noi. Altfel spus, teologul va trebui să se debaraseze de ideea că citeşte un text metafzic.

Alte expresii pentru postmodernism în cultura şi civilizaţia noastră poate fi fenomenul “globalismului religios”, care este tot mai evident (globalizarea – crearea şi promovarea unor principii, reguli şi realizări la nivel global, care sunt menite să ajute în a „convieţui”). Această opţiune pleacă de la premisa că în centrul tuturor religiilor se află acelaşi Dumnezeu şi toate religiile urmăresc acelaşi scop: viaţa eternă, diferenţa se referă doar la “metodologia” soteriologică. Deşi autorul nu acceptă noua perspectivă teologică a „satului global”, în care nu există prea mari bariere culturale, etice şi religioase, totuşi, putem observa o posibilitate de reconstruire a turnului Babel prin intermediul aceleiaşi limbi – tehnologia. Cert este că dezvoltarea tehnologică a facilitat ca postmodernismul să se penetreze în multe dimensiuni şi   nivele ale culturii, pe care o dezintegrează rapid. Nu mai există nici o bază pentru crearea unei noi culturi. Astfel că, provocarea unificării credincioşilor, care ar putea nu doar să constate, ci şi să ofere soluţii, nu doar să expună, dar şi să întrupeze ceea ce expune, este tot mai mare (vechiul dicton al creştinismului – cred şi trăiesc). Globalizarea economică, politică, socială, religioasă nu are decât să favorizeze schimbările culturale  postmoderniste. În fine, globalismul religios, aşa cum se exprima cineva, este doar o filosofie politică, nelogică şi nerealistă (!) care nu trebuie să penetreze creştinismul.

Totuşi, trăsătura distinctă a climatului intelectual şi cultural al postmodernismului, al veacului nostru, este relativismul; indiferent dacă simbolurile folosite pentru a-l exprima aparţin picturii, poeziei, tehnologiei sau teologiei. De aceea, trebuie să ne reîntoarcem la presupoziţiile în care se ofereau adevărurile absolute ale creştinismului ca adevărate.

Observaţii şi concluzii

Spre completare aducem câteva scurte adnotări la subiectul nostru. O altă menţionare este faptul, că schimbarea de accente, în postmodernism, este mult prea vizibilă în cristologie, eclesiologie, etică, psihologie…, de exemplu:

• în cristologie – se trece de la preocupările majore la cele antropologice. În special, menţionăm aici transferul de la teologie la psihologie, marcată de o căutare puternică a sinelui.
• în eclesiologie – de la proclamarea Cuvântului la psihoterapie în predică ( de exemplu, cum să scapi de fobii, cum să fii fericit şi împlinit, şapte paşi spre calea succesului, trei principii pentru…).

Tot aici, de la preocuparea studiului doctrinelor la preocuparea de simţuri – altfel spus, de la adevărul absolut la cel relativ.

• în etică – de la altruism la egoism. Mai mulţi se plâng pe sine; educaţia contemporană încurajează individualismul şi preocuparea de sine.

De la preocuparea pentru principii la preocuparea pentru satisfacerea plăcerilor.

• în psihologie – de la auditiv la vizual. Astăzi suntem forţaţi să vedem mai mul decât să privim. Tendinţa puternică de a prezenta Cuvântul scris sau proclamat în imagini; mai rămâne să punem Biserica sub formă de video clip (!?).

De la abandon al raţiunii la preocuparea de simţuri, instincte; orientare spre tot ce este senzual (o lume programată pentru plăceri şi senzual).

Concluzii

În concluzie, mişcările intelectuale ale Occidentului contemporan sunt adresate perspectivei creştinismului. Care este angajamentul evanghelic în analiza acestei noi situaţii, în care este afectată direct viaţa şi teologia creştină? Avocaţii postmodernismului participă la toate nivelele comunităţilor umane: politic, social, moral şi răstoarnă tradiţii, concepte, schimbă paradigme – creativitatea umană – imaginaţia; holismul – pluralismul… După liberalism, în contextul teologic, postmodernismul este mai mult decât o perioadă istorică – este o mişcare deconstructivistă mult mai amplă decât oricare alta, e o expresie culturală ce devine parte dominantă a civilizaţiei noastre, care aduce o mare provocare lumii creştine, în general şi teologiei, în special, la revizuirea  orientărilor, scopurilor şi a metodelor de lucru. Cert este un lucru, că în spatele acestei provocări este un război spiritual, în care Dumnezeu va vrea să-Şi ia partea Sa, iar diavolul va rânji pentru fiecare succes al Bisericii (Efes.6:10-20).

Teologia astăzi, ca şi întotdeauna, trebuie ancorată tot mai mult pe fundal eclesial. Trebuie tot mai tare accentuată integrarea personalităţii umane în comunitatea unde Dumnezeu este cunoscut. Ea trebuie să fie relevantă, dar nicidecum ancorată în ideile actuale, schimbătoare; mesajul trebuie să fie ostil înţelegerii contemporane şi critic la adresa ei. Mesajul trebuie să fie o provocare la adresa mentalităţii contemporane, nu doar să se adapteze.

Teologia trebuie să caute răspunsuri la toate nivelele domeniilor umane: politic, social, etic, teologic (problema clonării, care este răspunsul teologiei­?) ş.a. Teologia are nevoie de o nouă orientare şi anume să revină la interpretarea istorică, veche a evenimentelor de 2000 de ani,  care să-i aducă iarăşi unitate şi credibilitate în ceea ce priveşte oferirea soluţiilor biblice pentru nevoile umane.  Astfel, teologia evanghelică postmodernă trebuie să se focalizeze tot mai mult asupra spiritualităţii.

Pe baza metodologiei omului modern, exprimată în filozofie, artă, literatură sau teologie, nu poate exista un alt sfârşit decât depravare socială, spirituală… Acesta este spiritul veacului, căruia trebuie să-i spunem „Nu”, indiferent de înfăţişarea pe care o adoptă, în cazul nostru, chiar şi teologia liberală şi gândirea seculară. Teologul trebuie să înţeleagă cu ce se confruntă în propriul moment istoric, care sunt frământările comunităţii eclesiale, apoi să caute apărarea Evangheliei şi comunicarea acesteia. Teologia evanghelică ortodoxă trebuie să se împotrivească duhului lumii în forma pe care acesta o ia în generaţia ei.

Noi trebuie să creionăm un context pentru Cristos şi creştinism, pentru ca noua generaţie să înţeleagă tot mai mult mesajul acestuia. Comunicarea mesajului  creştin trebuie făcută pe terenul real, (al postmodernismului, cu problemele pe care acesta le ridică), şi nu pe terenuri false, dacă vrea să nu se trezească, lucrând într-o perioadă care nu mai există.  Astfel, postmodernismul ne mai aminteşte încă o dată că viaţa creştină nu se desfăşoară într-un vacuum, ea va fi supusă la noi şi noi provocări (cu schimbările permanente ale lumii şi diferitele accente pe care creştinismul trebuie să le cunoască),  care vor trebui nu să ne dărâme, dimpotrivă, să lucreze noi perspective creştine.

Bibliografie

1. Brown, Colin. Filozofia şi Credinţa Creştină. Oradea, România: Editura Cartea Creştină, 2000.
2. Buchanan, Patrick J. The Death of the West. New York: Thomas Dunn Books, St. Martin’s Press, 2002.
3. Dockery, David S. Grand Rapids, MI: Baker Books House, 1997.
4. Erickson, Millard J. Teologie Creştină, vol. I, Oradea, România: Editura
5. Cartea Creştină, 1998.
6. Grenz, Stanley A Primier on Postmodernism. Grand Rapids, MI, Cambridge,
7. UK: Eerdmans Publishing Company, 1996.
8. Kant, Immanuel. Critica Raţiuniii Practice. Bucureşti: Editura IRI,
9. Kant, Immanuel. Critica Raţiunii Pure. Bucureşti: Editura IRI,
10. McGrath, Alister. A Passion for Truth. Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1996.
11. Schaeffer, Francis A. Trilogia. Editura Cartea Creştină, 2002.
12. Troeltsch, Ernst. On the Historical Methods in Theology, vol.II. Tubingen: J.C.B. Mohr, Paul Siebeck, 1913.
13. Weathers, Robert A. Eseu în cartea David S. Dockery, Grand Rapids, MI: Baker Books House, 1997.
14. Zaharias, Ravi. „Postmodernism,” eseu. Amsterdam, 2000.
15. Шеффер, Франсис. Как же нам теперъ жить? Slavic Gospel Press, 1989.