Sunt în drum spre Asia Centrală. Recent, decolând de pe aeroportul Chișinău, am aterizat în aeroportul Ataturk din Istanbul. Lăsând R. Moldova în urma mea, cu tot ceea ce reprezintă ea pentru mine, acum aștept cursa spre Dușanbe, Tadjikistan. Între escale, am prea mult timp la dispoziție, așa cât ar însemna o zi de muncă. De aceea, pentru a-l folosi mai eficient și totodată pentru a mai scurta din perioada de așteptare, care în asemenea circumstanțe adesea se scurge foarte anevoios, încep să culeg aceste rânduri. Încerc să meditez asupra Misiunii.

Nu este pentru prima oară când fac această navetă. Dar realizez bine faptul, că de la un timp încoace, nu am mai făcut-o de unul singur, adică fără de familie… Să zic că este puțin altfel, înseamnă a nu zice nimic. Mă pot rezuma doar la gândul că este total diferit. Doar cei care au experimentat pe propria piele tot farmecul călătoriilor împreună cu familia, cu copiii, ceea ce de la sine denotă inevitabil mai multe griji, bagaje în surplus etc., pot intui ceea la ce mă refer acum. Posibil, pentru că sunt scutit (sau cine știe, poate lizat) de fericirea de a fi în acest loc (în această călătorie misionară) cu întreaga mea familie, fiindcă acum pot încerca să meditez la acest subiect mai profund.

Așadar, în speranța că atenția mea nu va mai fi solicitată de cineva (cel puțin pentru aceste câteva ore), sau mai știu eu, de ceva…, încerc să mă adâncesc în gândurile mele. Deja savurez din experiența ce-mi stă în față. Conștientizând că în scurt timp voi avea din nou posibilitatea de a fi în Asia Centrală pentru a-L sluji pe Stăpânul Meu – Cristos Isus, mă prind la gândul că retrăiesc anumite sentimente contradictorii. Le simt foarte accentuat, cu toate fibrele ființei mele… Dar pentru că sentimentele ce mă copleșesc sunt foarte diverse și contradictorii, atunci când încerc să le definesc, nu pentru cineva, ci chiar pentru mine însumi – ele îmi scapă. Un sentiment se deghizează în altul, formând un ghem de retrăiri… un fel de calambur de emoții.

Trebuie să recunosc, că de un timp încoace, am tot așteptat această zi, așteptam chiar aceste emoții și iată că trăiesc clipa! Dar ce simt acum? Poate un amalgam din bucurie cu întristare; dor de familie și fericire de o nouă ocazie de a mă revedea cu cei de acolo; frică de necunoscut; dorință de a fi acum aici și nedorință de a fi aici… etc. Ceea ce se petrece în jurul meu, toată atmosfera pe care o poate oferi un aeroport internațional și mai ales, acela în care mă aflu în prezent, cu toată mulțimea ce se adună în el din diferite colțuri ale mapamondului, ce se mișcă încontinuu, schimbându-și fața în valuri, chiar în prezența mea, fac ca această experiență launtrică să capete o expresie deosebit de puternică în inima și în mintea mea. Mă simt umilit înaintea Domnului. Da, da, da, anume – umilit! Acum îmi dau seama, că cel mai probabil tocmai umilința, e acel sentiment, ce predomină asupra celorlalte sentimente ce se reculeg înlăuntrul meu!?

Privind a nu știu câta oară în bilet, realizez din nou că în scurt timp, adică în doar câteva ore, conform datelor din biletul meu, voi fi iarăși în acel loc geografic de pe mapamond de care mă leagă prea multe – voi fi din nou în Asia Centrală… Voi fi în Tadjikistan. Voi fi în Dușanbe… Voi fi din nou cu frații și surorile mele pe care-i cunosc atât de bine… Voi fi într-un loc mult prea divers de Republica Moldova: cu o altă cultură, cu alți oameni, cu o altă gândire, simțire… (în acel moment încă nu era de unde să știu că din motive necunoscute și fară a ni se oferi explicații, cursa va fi amânată chiar atunci când s-a început îmbarcarea! De altfel, așa cum s-a și întâmplat în multe alte cazuri, și aceste câteva ore, de fapt după cum s-a și dovedit mai târziu, erau să se înmulțească, în proporții matematice constituind cu mult mai mult timp decît cel la care te-ai fi aștept. Dar și acest gen de experiență face parte din călătorii. Parte din călătoriile misionare).

Atenția mea adesea este furată de anunțurile ce se fac; de zgomotul motoarelor de avion ce tot aterizează și decolează încontinuu; de pasagerii ce-și așteptă timpul și rândul lor; de personalul tehnic al aeroportului… Ba chiar și de întrebările ce mi le expediază soția prin sms-uri. Ea, deja mă așteaptă acasă! Copiii (cei care pot vorbi) deja se interesează cât mai au de așteptat până se întoarce tata! Dar totuși, depunând un efort în plus și continuând să meditez la subiectul propus, mă întreb din nou: ce este misiunea? Nu, nu – prin această întrebare ating un subiect prea vast. Probabil ar trebui să mă întreb, ce este misiunea în Asia Centrală. Sau mai potrivit ar fi să mă întreb, care ar fi acele aspecte practice ale misiunii creștine în Asia Centrală? Care ar fi unele din aspectele practice ale misiunii creștine în Asia Centrală?

Definind această direcție a gândirii, aici este cazul potrivit să mă întreb cu privire la: „Cine s-ar punea pronuța vis a vis de acest domeniu? Mai bine zis, sunt eu persoana potrivită? Meditând puțin mă prind la idea că – nu. Nu sunt acea persoană potrivită care ar fi în stare, sau chiar poate, care ar fi în drept să se pronunțe vis a vis de acest subiect. Deoarece sunt ferm convins că acel care ar fi în drept să împartășescă anumite gânduri referitor la misiunea din această parte a lumii, acel cineva ar trebui să fie nu doar un oarecare om ce-L iubește și-L cunoaște pe Domnul, ce-L slujește cu credincioşie, posibil chiar în calitate de misionar; ci acel cineva ar trebui să fie concomitent, în plin sens al cuvântului, cel puțin un: uzbek, kazah, tadjik, turkmen, kirghiz – ce-l iubește și-l cunoaște pe Domnul, îl slujește cu credincioşie de o viață, și aceasta, fară a aminti și de apartenența la celelalte naționalități sau etnii ce locuiesc în acest spațiu.

Gândul pe care aș fi vrut să-l enunț aici, s-ar rezuma la ideea că, dacă ar dori cineva să vorbească despre Asia Centrală și în special, despre partea practică a misiunii din această zonă a planetei, atunci în mod ideal, acest cineva ar trebui s-o facă numai după ce-ar fi petrecut timp în acest loc geografic. Nu mă refer la turism, vizitarea prietenilor, sau ceva de acest gen. Mă refer la a petrece mult timp, ba chiar foarte mult timp, în acest spațiu – la a trăi o viață de om! O viață obișnuită, cu toate bucuriile și cu toate problemele ce se subînțelege din aceasta. O viață a unui băștinaș, ce-și trăiește timpul lăsat de Dumnezeu alături de alți oamenii ca și el; ce sunt și ei fii ai aceluiași meleag. Fii și fiice ai Asiei Centrale din talpă până în creștet!

Din experiența acumulată, și aici rectific că mă refer la acea experiență acumulată de alții (deoarece este clar că experiența mea personală este mult prea mică și neînsemnată), pot concluziona că misiunea în general, iar in cazul dat, misiunea în Asia Centrală este, dacă aș putea spune așa – o lucrare pe viață! Da, da, tocmai o lucrare, căreia i se dedică o viață și care respectiv, durează o viață! Una plină de surprize și necunoscute; cu bicuriile ei și cu întristările ei; cu urcușurile și căderile ei; cu succese și insuccese… Altfel spus, dotată cu toate celea ce ne sunt atât de bine cunoscute, trăindu-ne zilele, lunile, anii… Dar, în același timp acestă viață e și o viață totalmente dependentă de Dumnezeu! Posibil că aceasta și este esența acestui subiect la care meditez! Misiunea e o viață trăită cu și pentru Dumnezeu! Ce poate fi mai practic decât viața însăși?!

Aici fac o paranteză, pentru a mărturisi despre unele din acele adevăruri pe care le-am învățat personal, trăindu-mi pentru o perioadă de timp viața departe de casă (de Republica Moldova), dar concomitent, cât de paradoxal n-ar suna – acasă (în Tadjikistan). Deci, am învățat că orice copil al Lui Dumnezeu, și mai ales un misionar, ar trebui să dezvolte în sine acel sentiment, sau să crescă în curaj într-atât, încât să nu-i fie frică să ajungă la starea în care să se perceapă pe sine însuși ca pe un străin și călător pe acest pamânt, precum ne vorbește Scriptura. Vreau să cred că am învățat lecția, că nouă ar trebui să ne fie frică să cădem la testul dacă am învățat să trăim așa încât să nu ne atașăm în nici un chip de bunurile ce ne înconjoară sau ne lipsesc, râvnindu-le. Iar ele, bunurile ne înconjoară! Să nu ne jenăm de pregătirea noastră de a rosti în orice clipă, cu toată ființa cuvintele ce zic: „Vino Doamne Isuse cât mai curând posibil! Vino Isuse – ne este dor de Patria Cerească!” sau „Cu ce Te pot sluji astăzi, ca să grăbesc venirea Ta?”.

Continuându-mi firul gândului de mai sus, trebuie să mă fac explicit. Prin toate, încerc să afirm următoarele: dacă cineva vrea să fie eficient ca și misionar, și aici specific, ca și misionar în Asia Centrală, acel cineva trebuie să fie gata să se dedice pentru o viață acestei lucrări. Deoarece, oricât de mult ar trăi ființa omenească, tot nu i-ar ajunge zile să se dezrădacineze din locurile natale și să prindă rădacini într-un loc nou! Nu ne-ar ajunge zile să încercăm, să zic așa, să ne integrăm într-o societate, cultură și apoi să ne dezintegrăm de ea pentru a ne integra într-o alta. Să zidim relații și apoi să le abandonăm sau să le rupem! Pe bune, este prea dureros acest proces și prea derutant! El devine și mai anevoios atunci când luăm în calcul faptul că mulți din misionari sunt familiști… Una este să-ți schimbi locul de slujire având copiii mici, dar este cu totul diferit să o faci atunci când ai copiii de vârstă școlară, dar și mai dificil dacă sunt adolescenți sau tineri.

Ținând cont de cele exprimate mai sus mă întreb din nou, ce pot zice eu despre acest subiect? Necătând la toate, totuși voi încerca să-mi dau cu părerea sau poate, voi persista în încercarea mea de a o face. Voi încerca să-mi asum această responsabilitate, subliniind că tot ceea ce voi scrie (iar aceasta se referă și la cele menționate anterior) este părerea unui om, ce personal nu face parte din nici un popor menționat mai sus. Nu sunt nici măcar reprezentantul celei mai mici etnii, ce ar locui în acest spațiu geografic, sau pe undeva, în diasporă. Tot ce înșir aici, este percepția omului care nici nu s-a dezrădacinat cum se cuvine de plaiul său natal și nici nu s-a prins cu toată ființa lui de pământul specific al acestei părți de lume. Acum, sunt persoana care recent am parăsit Republica Moldova, pentru mai bine de două săptămâni, ca mai apoi să mă reîntorc tot în Republica Moldova. Pe bune, conștientizez clar acest fapt.

Mai mult ca atât, ținând cont de cele expuse mai sus, înțeleg că în încercarea mea, trebuie să mă limitez doar la o mică parte a Asiei Centrale, doar în contextul teritoriului numit astăzi Republica Tadjikistan. De ce? Pentru că tocmai acolo, iar în cazul meu, doar acolo am avut fericirea de a mă familiariza cu ceea ce este Asia Centrală și dacă-mi piermiteți, cu ceea ce este partea practică a misiunii în Asia Centrală.

Așa cum am zis, prea multe mă leagă de Tadjikistan, de Dușanbe… dar spre nefericirea mea, prea puține de celelalte țări ale Asiei Centrale. De aceea, reieșind din posibilitățile ce le am la îndemână, îmi permit să privesc la întreaga zonă, practic prin prizma unei singure țări din Asia Centrală dar cărui popor are o caracteristică aparte și anume, originile persane. Am menționat – țări în care am petrecut câțiva ani din viața mea. O viață ca a unui copil de 8-9 ani. Dar necătând la aceasta, în acest scurt timp, am reușit totuși, să las parte din inima mea acolo. A fost o perioadă în care am întâlnit-o pe cea care a devenit soția mea și în care mi s-au născut doi dintre cei trei copii pe care îi avem împreună. În acest timp mi-am făcut noi prieteni și cunoștințe având harul de a fi parte din biserica locală. A fost un timp în care am avut binecuvântarea de a umbla cu Domnul pe cărările și drumurile înconjurate de munții înzăpeziți ai Tadjikistanului.

Tot în acest timp, am mai învățat că nimeni din cei care au fost chemați de Dumnezeu în lucrarea Sa, în această parte a lumii, nu au putut fi eficienți fără de a lua în seamă câteva aspecte practice a lucrării.

În primul rând, nimeni n-a putut și nu poate fi eficient fără de a pune un accent deosebit pe relațiile personale cu băștinașii; cu acei pentru care, de altfel ai venit și printre care viețuiești, vestind Evanghelia Domnului Isus! Și în cazul dat, nici nu se ridică întebarea cum o faci: verbal sau nonverbal?

Toată experiența misionară creștină, acumulată cu atâta greu și cu un preț atât de mare, ne vorbește despre imposibilitatea de a predica Evanghelia, sau de a fi o mărturie de creștin pentru locuitorii Asiei Centrale (citește Tadjikistan) fără ca să fii bine familiarizat cu oamenii de acolo. Și poate, este și mai important, fără ca ei să te cunoască și pe tine mai bine! Dacă doriți, să nu te perceapă ca și pe un venetic, ci tocmai invers, să te perceapă ca pe unul de-al lor, ca pe unul dinre ei, pentru că ești ca și ei. Tocmai această acceptare, din câte ne putem da bine seama, nu se poate atinge imediat, ci de la caz la caz, are nevoie de un îndelung și anevoios proces. La rândul său, acest proces presupune în sine foarte multe aspecte socio-umane, despre care ar fi cazul să discutăm cu o altă ocazie. Cu toate acestea, cel mai problematic aspect, pe care ar fi cazul sa-l menționez, rămâne a fi cel al apartenienței religioase. Este singurul aspect imposibil de depășit pentru un misionar, dar care rămâne a fi și cel ce produce ruptura cea mai mare între un misionar și un băștinaș. Dar cu toate acestea, totuși cred că este posibil, dar și nevoie, de a petrece forte mult timp și concomitent, de a avea un timp calitativ cu cei, sau printre cei, cărora dorești să le mărturisești despre Isus ca fiind Dumnezeu, așa încât, fiind pus în situația unei eventuale despărțiri, cei cu care ai relaționat să nu poată a nu-și exprima adâncul regret privind despărțirea. Să zică așa cum am auzit-o, că nu ajunge doar una – să devenim musulmani. Este criteriul superlativ de apreciere pe care-l poți auzi în Asia Centrală (în Tadjikistan)!

În același context fi vrut să menționez că ar trebui să fim total conștienți că oricine nu este localnic, vrând-nevrând, cu siguranță va fi identificat de reprezentanții societății de acolo, iar aceasta, ținând cont de mai mulți factori. Unul dintre ei este felul de a te comporta sau relaționa în societate. Poți să posezi bine limba (cum o poseda mulți străini ce vin în Asia Centrală, ceea ce este un aspect lăudabil și de admirat), poți să-ți schimbi vestimentația (cum se întâmplă de obicei…) dar aceasta nu e suficient. Mult mai important e să fii tot atât de deschis, respectuos și ospitalier cum sunt ei. Totodată, trebuie să fii la fel de pregătit să mergi în ospeție, așa cum obișnuiesc localnicii. Mai mult ca atât, o mai mare importanță o poartă atitudinea și interesul, poate chiar cu exces de zel, față de viața celor care te înconjoară, așa cum ar fi viața vecinilor tăi și a cunoștințelor tale!

În al doilea rând, din perspectiva mea, nimeni n-a putut și nu va fi eficient în lucrarea sa de misionar în Asia Centrală fără de a pune un accent deosebit pe relațiile personale cu frații și surorile de pe loc; cu acei băștinași care deja au acceptat Vestea Bună al Evangheliei Domnului Isus, adică cu Biserica Locală a lui Cristos! Este imposibil de apreciat implicarea și suportul bisericii locale, fiindcă aceasta reprezintă un aspect crucial pentru orice lucrare misionară eficientă în Asia Centrală (citește Tadjikistan) dar și pentru orice misionar. Anume Biserica Locală dă gust lucrării misionare din această parte a lumii (ca de altfel, și în toate colțurile lumii). Doar Biserica Locală, în tot spectrul ei, cu părțile ei pozitive și chiar cu cele mai puțin plăcute, poate să călăuzească o lucrare misionară și apoi să preia responsabilitatea pentru ceea ce s-a făcut. Atunci când misiunea externă nu va mai fi într-un loc anume, Biserica Locală va fi. În acest context aș vrea să menționez că nu trebuie să mai repetăm greșelile comise, deoarece sunt prea multe exemple negative, când cei ce veneau din exterior neglijau colaborarea cu Biserica Locală!

Pentru cei neinițiați în felul cum stau lucrurile, vreau să specific, că Asia Centrală este acea parte a lumii în care marea majoritate a populației se identifică cu islamul. De exemplu, după unele statistici, numărul celor, ce împărtășesc islamul în Republica Tadjikistan este de cel puțin 99.9%! Astfel că, pentru celelalte culte ramâne doar 0.1%. Întrebându-ne care e numarul oficial de creștini sau mai bine zis, numărul tuturor celor, ce se identifică cu creștinismul, statistica ne oferă doar 0.01%!

În acest context, ceea ce poate fi într-un fel sau altul revizuit, concretizat etc., ceea ce nu va influiența considerabil situația existentă, este relația frățească, ce se dovedește a fi una crucială în supraviețuirea și mai ales, în răspândirea Evangheliei.

Reflectând asupra Bisericii Locale din Tadjikistan, aș dori să menționez doar unul din aspectele ei remarcabile. Este îmbucurător faptul să vezi ce preț pun creștinii de acolo pe relațiile frățești. Este uimitor pentru mulți dintre noi, cei din Europa (Republica Moldova) să vedem cum se salută frații întâlnindu-se pe stradă sau în alte circumstanțe sau cum se bucură de părtășia în închinare. E diferit de ceea ce se poate de observat cu ochiul neînarmat la noi. Poate că cineva m-ar putea învinui de idealizarea realitații existente. S-ar putea să fie și așa. Totuși, nu o fac intenționat și cu rele intenții, ci o fac pentru a încerca, daca-mi permiteți, să compar cu ceea ce are loc, dacă nu în lume, atunci măcar în multe din celelalte țări postsovietice. Este o comparație, dacă vreți, cu relațiile frățești a creștinilor din Republica Moldova. Este o constatare a faptului că mulți din cei ce vin din afara Asiei Centrale în Republica Tadjikistan, nu vor să se mai reîntoarcă la casele și în bisericile lor. Am fost martor când, mai ales tineri, vărsau șiroaie de lacrimi doar la gândul că vor fi nevoiți să plece înapoi acasă. Iar ceea după care plângeau, ceea ce se temeau să piardă, era tocmai relația frățească de pe loc, Biserica Locală.

În al treilea rând, aș mai vrea să menționez că, din perspectiva mea, nimeni n-a putut și nu va fi eficient în lucrarea sa de misiune în Asia Centrală fără a pune un accent deosebit pe relațiile personale cu frații și surorile din afara acestui spațiu; adică cu Biserica Universală a Domnului Isus Cristos! Implicarea Bisericii Universale în lucrarea de misiune din Asia Centrală este un factor extrem de important dintr-o listă întreagă de factori ce vizează această lucrare. Fiind considerabil, suportul oferit de Biserica Universală lucrării de misiune din Asia Centrală este greu de estimat. Îl simți cel mai bine atunci când te afli acolo în misiune, când simți acest beneficiu în propria ta viață, în viața fraților și a surorilor de pe loc! Cred că este suficient dacă voi menționa că o mare parte a celor ce sunt în postura de misionari în aceast spațiu geografic nu sunt membrii a bisericii locale din Asia Centrală, ci vin din biserici ce se află pe alte tărâmuri, zone geografice sau chiar de pe alte continente.

De exemplu, aici nu pot să nu menționez cât de încurajator a fost chiar pentru familia noastră sentimentul că ieram total încrezuți și încurajați prin faptul că biserica din Republica Moldova care ne-a binecuvântat și ne-a trimis în lucrarea de misiune se ruga pentru noi. Cred că asemenea mărturii pot fi aduse de toți cei ce au fost sau sunt misionari.

La fel și importanța ajutorului material pe care îl aduce Biserica Universală e de nedescris. Nu este o mare taină, că puterea financiară a bisericii din Asia și în special din Asia Centrală (Tadjikistan) nu este suficient de mare pentru a-și acoperi nevoile interne, nemaivorbind de implicarea ei externă. Aici vreau să precizez că Biserica Locală din Asia Centrală încă mai are nevoie de implicarea Bisericii Universale în acoperirea anumitor nevoi de slujire oricare ar fi ele. În prezent, odată cu dezvoltarea economică a țărilor din acest spațiu, aceasta se simte mai puțin dureros, poate nu așa de acut cum a fost în anii precedenți, adică în anii imediat următori desființării fostei URSS, apoi conflictelor locale. Totuși această problemă încă va persista, astfel că orice ajutor va contribui la îndeplinirea misiunii Bisericii în această lume.

Deoarece forțele mă părăsesc, iar eu mai am de depus efort în călătorie, cu aceste gânduri sunt nevoit să închei aici. Cu o altă ocazie, prin mila Domnului, voi continua să meditez la subiectul Misiunii. Dar acum sunt în drum spre Asia Centrală.