De-a lungul istoriei, asistenţa socială a cunoscut o dezvoltare anevoioasă: de la activităţile simpliste de acordare a ajutorului bazat pe compasiune la activităţile specializate de intervenţie, dezvoltate de profesionişti pregătiţi în instituţiile de învăţământ superior, în scopul înlăturării disfuncţionalităţilor apărute în relaţia individ-mediul social. În literatura de specialitate există o întreagă varietate de definiţii ale asistenţei sociale, dar misiunea ei a rămas să fie aceea de a contribui la incluziunea socială a grupurilor, comunităţilor aflate în dificultate sau situaţie de risc, la restabilirea capacităţii de adaptare la condiţiile de viaţă, de funcţionare socială normală a acestora, având ca finalitate crearea bunăstării lor prin mobilizarea resurselor umane, materiale şi instituţionale existente în societatea respectivă^[1].

Rolul familiei în prevenirea și soluționarea problemelor sociale este unul crucial, instituția familiei fiind cărămida de fundament a societății pe care o formăm și în care trăim. Familia are un rol decisiv, având capacitatea și responsabilitatea de a forma societatea prin exemplul său. Când privim la o societate ca și la o entitate cu toate aspectele sale generale, trebuie să conștientizăm că nucleul acestei societăți o formează instituția familiei și valorile pe care le posedă aceasta, conceptul despre lume și viață și modul în care sunt practicate acestea în viața de zi cu zi. În acest articol mi-am propus să identific aspectele forte ale familiei ca și motor al unui mecanism complex numit societate, având ca și combustibil principii și valori care pun în mișcare acest mecanism, cu scopul de a soluționa și de a preveni problemele sociale cu care se confruntă acesta, fie direct sau indirect.

Problema socială majoră și de cea mai stringentă actualitate în Republica Moldova este pauperizarea, fenomen însoțit de înrăutățirea situației demografice, de degradarea sistemelor de învățământ și ocrotire a sănătății, de stratificarea socială extremă și de conflicte. Conform raportului național asupra dezvoltării umane, în comparație cu alte țări din fosta URSS, Republica Moldova se caracterizează prin cel mai scăzut nivel al salariului^[2]. Acest factor influențează direct nivelul de trai al familiei și cursul dezvoltării acestei instituții în raport cu nevoile de primă necesitate ale acesteia și cu fluxul de provocări care bat alarma, începând cu anii 90 și până în prezent. La acest capitol putem adăuga o mulțime de motive actuale contextului de tranziție prin care trece Republica Moldova, urmate de o cauză majoră care atacă familia și afectează nemijlocit societatea în sine, caracterizată de un șir de probleme sociale cu care se confruntă direct.

Pentru a intra în esență, și a înțelege rolul familiei în societate, vom privi la aspectele instituționale, identificând scopurile și viziunea familiei în raport cu chemarea acesteia și responsabilitatea majoră care o poartă față de prevenirea și soluționarea problemelor de ordin social.

Familia reprezintă ,,o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau psihosocială”^[3]. Aceasta presupune existența a doi parteneri, cu sau fără copii, sau a unui partener cu unul sau mai mulți copii, fie proprii, adoptivi sau luați sub tutelă. Funcția fundamentală a familiei este de a forma personalitatea acestor copii care fac parte din cadrul acestei instituții. În cadrul familiei copilul dobândește caracteristici și abilități care vor defini personalitatea acestuia, formând ulterior o verigă extrem de importantă a societății.

Ca și mod de organizare și structurare se pot accepta și considera ca fiind mai importante următoarele două tipuri de familii: familia nucleară și familia extinsă. Familia nucleară este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soț-soție) și copii (descendenții acestora), care locuiesc și se gospodăresc împreună. Această combinație este considerată unitatea minimală panumană a organizației sociale, ea reprezentând nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale^[4]. În prezent această formă a familiei nucleare este cea mai răspândită. S-a constatat în acest sens că ,,fiecare individ face parte din două familii nucleare: familia părinților săi, familia de origine în care el deține rolul de copil și familia pe care și-o construiește prin căsătorie sau familia de procreație în care el are rolul de soț sau soție”^[5].

Familia extinsă (lărgită, compusă) care cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații, astfel încât, alături de cuplul conjugal și copilul lui, mai pot figura părinții soțului și/sau soției, frații și surorile soțului/soției (cu soții, soțiile și copiii lor); de regulă într-o familie extinsă trăiesc și se gospodăresc împreună trei generații: bunicii, părinții și copiii.

În structura internă, cât și în relația cu exteriorul putem considera ca fiind mai importante următoarele funcții ale familiei: funcția educativă, funcția de socializare, funcția de solidaritate. Funcția educativă – educația din familie, prima etapă a procesului educativ, prezintă o importanță primordial – familia este cea care asigură creșterea și dezvoltarea fizică și spirituală a copilului, ea imprimă primele cunoștințe, impresii, aprecieri despre lumea înconjurătoare, îi formează deprinderile și trăsăturile esențiale, conturându-i astfel viitorul sau profilul moral și social. Atmosfera din sânul familiei, exemplele văzute, educația și instruirea primită se păstrează în mintea copilului tot restul vieții și sunt hotărâtoare pentru formarea caracterului și a personalității sale viitoare^[6].

Funcția de socializare – presupune transmiterea atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei. Această funcție are un rol educativ și de instruire a membrilor familiei. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Astfel educația este manifestată la toate nivelele: material, fizic, psihologic, moral, spiritual, etc.^[7]

Funcția de solidaritate – presupune asigurarea unității și stabilității familiei. Aceasta implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii reciproce între membrii familiei, a ajutorării și susținerii unii altora de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Astfel se observă că în ultima vreme, această funcție pare să fie din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale^[8].

Funcțiile de socializare și de solidaritate au o viziune a familiei ca și factor de producere a unui comportament prosocial. Acest termen se referă la cei care, prin comportamentul lor nu lezează, ci dimpotrivă, consolidează normele și valorile sociale. În ,,Dicționarul de psihologie socială” termenul de comportament prosocial se definește ca fiind ,,comportament caracterizat prin orientare spre valorile sociale”^[9].

Conform funcțiilor enumerate mai sus, familia în mod direct își asumă responsabilitatea în creșterea și educarea viitoarei societăți, copilul fiind veriga centrală, asupra căreia se răsfrânge nemijlocit rolul de agent al schimbării. Dacă pornim schimbarea din familie cu un set de principii și valori bine intemeiate și intenționate spre un vector al schimbării, în final vom avea o sămânță care va da rod la nivel de comunitate, ulterior la nivel de societate.

Contrar unor opinii destul de răspândite, viața copilului nu se construiește doar pe dimensiunea prezentului. Poate mai mult decât maturul, perspectiva propriului viitor este o dimensiune esențială a calității vieții copilului, care presupune: o viață prosperă, cu oportunități de învățare, de formare profesională, de dezvoltare a personalității. Pentru dezvoltarea sa, copilul are nevoie de oportunități și de condiții. Copilul are un drept fundamental la un minim cert de condiții de dezvoltare care să i se ofere necondiționat. A trata copilul în spiritul stratificării sociale existente, în sensul reproducerii acesteia, înseamnă a anula unele oportunități pe care le poate considera esențiale. Orice copil trebuie să aibă acces deplin la orice viitor adult posibil, fără nici o discriminare în ceea ce privește șansele^[10].

Problema sărăciei apare ca un impediment acut care lezează dreptul fundamental la un viitor adult pentru un copil în Republica Moldova. Aici putem identifica mai mulți factori care contribuie la dezvoltarea acestui viciu al societății. În mare parte se evidențiază problema economică, dar – și problema educației. Educația este elementul cheie în creșterea și dezvoltarea unei societăți de succes, iar problema sărăciei este direct proporțională cu problema educației. Când mă refer la educație, evidențiez în primul rând cei șapte ani de acasă (care au loc, nemijlocit, în familie), apoi fac referință la sistemul educațional și la nivelul calității instituțiilor de învățământ, precum și la accesul la informație, și la modul în care acesta este colectată și aplicată în viața cotidiană de către cetățeanul Republicii Moldova.

O altă problemă a societății este problema violenței în familie. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă ei nu sunt victimele directe, este mai intensă și cu consecințe mai profunde și mai de durată, decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și ale neglijării din partea părinților. Într-o familie în care violența este la ea acasă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, dragoste) sunt profund neglijate, iar funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenței familiale este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine etc.) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale^[11].

În atmosfera de violență, copilul devine cel mai adesea neglijat și abuzat, poate fi expus la accidente în casă și în afara casei; poate avea o dezvoltare fizică mai lentă; poate prezenta probleme emoționale și mintale: anxietate, culpabilitate, frică de abandon, izolare, mânie, frică de răniri și moarte, neîncredere în sine, depresie; poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, insomnii, enurezis, fuga de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportament defensif, minciună; poate avea probleme școlare: absentism, modificări ale performanțelor școlare, lipsă de concentrare, lipsă de maniere sociale; tentative de suicid; identificarea cu eroi negativi^[12].

O altă problemă ține de rolul tatălui în creșterea și educarea copilului (fenomenul paternității în familie) care este unul decisiv în orientarea acestuia atât în perioada copilăriei cât și în perioada de tranziție de la tânăr la adult, o perioadă extrem de dificilă, care îi va cristaliza un caracter bine intenționat spre viața de matur cu toate însușirile necesare caracteristice perioadei respective.

A doua jumătate a secolului XIX reprezintă o nouă etapă în evoluția familiei moderne, caracterizată prin faptul că diferența dintre feminin și masculin nu mai urmează axa afectivitității și autorității, iar autoritatea este destabilizată progresiv. Are loc o revoluție în raporturile tatălui cu copilul, raporturi care se subsumează din ce în ce mai mult unei logici relațional-afective^[13].

Desigur, interesele tatălui și ale mamei sunt îndreptate spre un interes comun: de a crește copiii săi sănătoși din punct de vedere fizic și moral, ca pe niște cetățeni maturi, de a le valorifica capacitățile și de a le oferi o educație corespunzătoare. Doar că acest scop, aceștia îl ating prin căi diferite. Dacă eforturile mamei sunt îndreptate spre păstrarea sănătății și a puterilor copilului, atunci eforturile tatălui sunt îndreptate spre a învăța copilul să utilizeze aceste puteri spre binele comun. Anume tatăl trebuie să altoiască copiilor deprinderile care necesită încordare, eforturi volitive, să educe în ei sentimentul datoriei și al responsabilității pentru activitatea încredințată, să le plaseze interesele în afara propriei case. Tatăl îndeplinește rolul verigii de legătură: în societate el vine ca purtătorul genezei și al interesului familial, iar în familie – ca purtător a comunității.

Omul este o ființă socială, astfel, omul a fost creat să trăiască în colectivitate. Doar în relație cu alte persoane omul poate ajunge la dezvoltarea deplină a facultăților sale intelectuale și psihice și a caracteristicilor lui de natură socio-emoțională. În concluzie, descoperim că lipsite de orice fel de comunicare și relaționare, anumite trăsături omenești fundamentale se inhibă, omul devenind inconștient de adevăratul său potențialul afectiv. De aceea doar în cadrul familiei, ființa umană începe să dobândească simțământul de apartenență, începând de la relația dintre părinte și copil și relația de părtășie și suținere reciprocă dintre soț și soție. Aceste relații au menirea de a furniza resursele interioare care vor ajuta individul să depășească situațiile critice din viață și să dea un randament sporit la nivelul adevăratelor resurse pe care individul le posedă, astfel acestea manifestându-se în viața cotidiană, contribuind la creșterea și dezvoltarea societății. Tocmai din acest motiv rolul familiei, în prevenirea și soluționarea problemelor sociale, este nemijlocit de important, aproape esențial pentru dezvoltarea și menținerea unei imagini de sine realiste și a unui tonus psihico-social capabil să impulsioneze valorile pozitive ale individului.

Bibliografie:

1. Albu, I., Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.
2. Bistriceanu, C., Sociologia familiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.
3. Bulgaru, M., Asistența socială în contextul globalizării. În: Studia Universitatis: Revistă Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2012, nr. 8 (58).
4. Bulgaru, M., Asistența Socială în contextul transformărilor din RM, Editura „Cu drag”, Chișinău, 2008.
5. Chelcea, S., Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
6. Iliuț, P., Familia și gospodăria în Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj, 1996.
7. Mitrofan, I., Ciupercă, C., Introducere în psihologia și psihosexologia familiei, Editura Alternative, București, 1997.
8. Mihăilescu, I., Familia în Dicționar de Sociologie, Ed. Alternative, București, 1993.
9. Neculau, A., Gilles, F., Aspecte Psihosociale ale Sărăciei, Editura Polirom, Iași, 1999.
10. Neamțu, G., Stan, D., Asistență socială: studii și aplicații, Editura Polirom, Iași, 2005.
11. Voinea, M., Apostu, I., Familia și școala în impas?, Editura Universității din București, București, 2008.
12. Enache, R., Curs: Parteneriatul Educațional, comportamentele parentale și rolul acestora, Management Educațional Anul II, Semestrul I.

______________

^[1] Bulgaru M. Asistența socială în contextul globalizării. În: Studia Universitatis: Revistă Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2012, nr. 8 (58), p. 5.

^[2] Neculau A., Gilles F. Aspecte Psihosociale ale Sărăciei, Polirom, Iași, 1999, p. 312.

^[3] Mitrofan I., Ciupercă C. Introducere în psihologia și psihosexologia familiei, Ed. Alternative, București, 1997, p. 17.

^[4] Iliuț P. Familia și gospodăria în Sociologie. Ed. Mesagerul, Cluj, 1996, p. 260.

^[5] Mihăilescu I. Familia în Dicționar de sociologie. Ed. Alternative, București, 1993, p. 238.

^[6] Albu I. Dreptul familiei. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 13.

^[7] Voinea M., Apostu I. Familia și școala în impas? Editura Universității din București, București, 2008, p. 12.

^[8] Bistriceanu C. Sociologia familiei. Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006, p. 199.

^[9] Chelcea S. Dicționar de psihologie socială. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 200.

^[10] Bulgaru M. Asistența Socială în contextul transformărilor din RM. Ed. ”Cu drag”, Chișinău, 2008, p. 201.

^[11] Neamțu G., Stan D. Asistență socială: studii și aplicații. Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 159.

^[12] Ibid, p. 160.

^[13] Enache R. Parteneriatul Educațional, comportamentele parentale și rolul acestora, material din Curs la Facultate de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, în cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa, p. 18.