ÎNTRODUCERE

Relaţia dintre cele două naturi ale persoanei Domnului Isus a făcut obiectul discuţiilor mai multor Concilii ecumenice. Cu precădere tema dată a fost abordată la al IV-lea Conciliu Ecumenic, care şi-a desfăşurat activitatea la Calcedon în anul 541. Participanţii conciliului s-au întrunit pentru a rezolva criza monofizită lansată de Eutih. Aceasta propovăduia că Hristos a avut doar o singură natură –cea divină. După lungi dezbateri, conciliatorii au definit doctrina celor două naturi.

,,Noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Isus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, având suflet raşional şi trup, de-o fiinţă cu noi după umanitate, fiind Întru toate asemenea nouă,afarp de păcat.”

De fapt, declaraţia de credinţă adoptată a fost rodul scrierilor părinţilor apostolici, ale apologeţilor şi ale învăţătorilor Bisericii, care s-au confruntat cu diverse erezii, legate mai mult sau mai puţin de cele două naturi ale lui Hristos.

Aşa cum afirmă profesorul Coman, doctrina cristologică este „centrul teologiei”. [COMAN, 7] Toţi teologii antici au abordat acest subiect, relevînd importanţa lui. Pentru creştinul evanghelic tema prezintă un interes la fel de mare ca şi-a a teologilor primelor secole.

Cele două naturi: cea divină şi cea umană, unite într-o singură persoană, nu sunt doar simple „teorii” istorice, ci sunt adevăruri prezentate în Sfînta Scriptură. Biblia afirmă deopotrivă atît divinitatea, cît şi umanitatea lui Hristos. Profeţiile  Vechiului Testament, relatările Evangheliilor şi epistolele apostolice indică fără tăgadă spre cel care a fost singurul ce a putut  să aibă cele două naturi – Domnul Isus. Vorbind în termeni matematici, El a fost 100%- Dumnezeu şi 100%-Om.

 Divinitatea lui Isus

„Isus Hristos este Domnul”. Acesta era crezul primilor creştini. Atunci cînd erau obligaţi să recunoască autoritatea Cezarului, ei trebuiau să rostească afirmaţia: „ Cezar este domnul!”. Prin aceasta ar fi trebuit să recunoască „divinitatea” acestuia, trimisul zeilor pe pămînt. Prin acest crez simplu, pe care-l rosteau şi pentru care erau gata să moară, creştinii recunoşteau şi declarau public că Isus Hristos este de natură divină.                                             Termenul pentru “domn” este kurios, venind din traducerea LXX a lui Iahve şi Adonai [ERICKSON, 263]. “Domnul” îi este atribuit lui Isus în Luca 2:11, Ioan 20:28, Faptele Apostolilor 10:36, 1Corinteni 2:8, Filipeni 2:11, Iacov 2:1, Apocalipsa 19:16. Toate aceste texte sunt argumentate în favoarea divinităţii lui Isus.

Dovadă a dumnezeirii Domnului Isus sunt şi afirmaţiile făcute despre Sine a Mîntuitorului.Deşi El n-a afirmat niciodată direct “Eu sunt Dumnezeu” [ERICKSON, 256], întreaga învăţătură a Lui, aşa cum afirmă Boice, este o revendicare a divinităţii Lui [BOICE, 258].

Acuzaţia care I s-a adus la sfîrşitul vieţii a fost că s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu (Ioan 19:7), afirmaţie care declară identitatea divină a lui Isus. Ceea ce i-a intrigat pe iudei a fost că El s-a considerat deopotrivă cu Dumnezeu. În una din ocazii Domnul Isus a afirmat că El este înainte de Avraam, folosind aceleaşi cuvinte „Eu sunt”, nume prin  care s-a descoperit Dumnezeu lui Moise în pustia Madianului. In acest mod El susţinea deschis că este Dumnezeu.

Pentru evrei, a te considera deopotrivă cu Dumnezeu însemna blasfemie. Mai apar multe alte expresii în Evanghelia după Ioan care denotă că Isus este: apa vieţii, pîinea vieţii, lumina lumii, păstorul cel bun, viţa. Toate acestea au semnificaţie doar alături de expresia „Eu sunt”, cu trimitere la cineva care este Dumnezeu.

În predica de pe munte Domnul Isus, dacă ar fi fost un profet, El ar fi spus: “Aşa vorbeşte Domnul”, însă El rosteşte simplu: “S-a spus…, dar Eu vă spun” cu aceeiaşi autoritate directă pe care o avea asupra Legii. De asemenea, relaţia neobişnuită pe care o avea cu Tatăl, prin faptul că El a spus: “Sunt una cu El ”(Ioan 10:30), sau „Cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl” susţine natura divină a Lui. De obicei, evreii nu-L numeau în mod direct pe Dumnezeu, Tată [BOICE, 259].

Evanghelistul Ioan în prologul Evangheliei sale afirma preexistenţa Domnului Isus. Aşa cum observă Stăniloae, Isus Hristos, fiind Dumnezeu, a existat înainte de întrupare, din vecii [Stăniloae, 26]. Pe lîngă acestea Domnul Isus Şi-a atribuit şi unele prerogative divine. El a acordat iertare (Marcu 2:5), a susţinut că va judeca lumea (Matei 25:31-46). Naşterea (conceperea) Lui în chip miraculos, învierea din morţi şi înălţarea Sa sunt dovezi de netăgăduit ale divinităţii Sale. La treizeci de ani după înălţarea lui Isus, apostolul Pavel afirmă divinitatea Domnului în pasaje ca: 2 Corinteni 2:9, Galateni 4:4-5, Coloseni 1:19.

Unul dintre textele pauline care descriu direct dumnezeirea cristică este  textul din Filipeni 2:5-11, în care autorul relatează că Isus a renunţat la gloria  cerească şi a devenit Om , Anselm de Conterbury scrie că El era singurul care putea să ispăşească vina omului, în timp ce numai omul era dator s-o facă, dar numai Dumnezeu Omul, Isus Hristos a putut realiza mîntuirea [STOTT, 116].

Umanitatea lui Isus

Apostolul Pavel scrie în Galateni 4:4 că Isus s-a născut din femeie. Fapt care relevă umanitatea lui Hristos. Problema umanităţii ca şi cea a divinităţii are implicaţii soteorologice, dacă Isus n-ar fi om adevărat,nu ar fi fost posibilă mîntuirea, deoarece omul era dator să-şi ispăşească păcatul, cum observă  Anselm [STOTT, 264].

Ereziile care au negat umanitatea lui Hristos s-au inspirat din învăţătura gnostică ce afirmă că spiritul este bun şi materia este rea , prin urmare nu putea să se întrupeze Dumnezeu, care-I spirit, într-un lucru rău. Încercînd să explice umanitatea lui Isus, ei au spus că El nu a fost decît o apariţie (dochetismul) – trup aparent.

Printre titlurile Sale, Mîntuitorul a purtat şi titlul – Fiul Omului. Relatările vieţii sale afirmă că deşi concepţia Sa a fost supranaturală, dovedind mai mult divinitatea, naşterea, dezvoltarea fizică, caracteristicile oricărui om au dezvăluit natura Sa umană. A fost supus legilor fizice – a flămînzit (Matei 4:2), a însetat (Ioan 19:28), a obosit (Ioan 4:6), a dormit (Luca 8:23), a iubit (Ioan 13:23), a compătimit (Matei 9:23), a plîns (Ioan 11:35), a suferit, a murit ca orice om [STOTT, 281-282]. De asemenea, a purtat nume omeneşti [THIESSEN, 251].

Ioan descrie umanitatea în termeni palpabili: „Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit…aceea vă vestim”. Simţul tactil era cel mai de încredere dintre toate  simţurile .

Dacă Ioan îşi începe Evanghelia cu relatarea preexistenţei lui Isus, Matei începe cu dovedirea istoricităţii (umanităţii). El, într-adevăr şi a avut ca orice alt om din lume.

Un gnostic al secolului al XX-lea afirma: „Cred tot ceea ce afirmă Crezul cu excepţia expresiei ‘El a suferit sub Ponţiu Pilat’” [MONTGOMERY, 5]. Întregul mesaj al Evangheliilor are de-a face cu persoana istorică a Domnului Isus. Indiferent de criticile aduse umanităţii Lui, faptul că El a trăit într-o anumită epocă din timp şi într-o anumită zonă geografică nu poate fi contestat. Evenimentele istorice nu pot fi negate, ele trebuie acceptate aşa cum a fost.

iii. Unitatea persoanei lui Isus

Scriind despre acest subiect, Thiessen afirmă că unirea dintre cele două naturi este “un mister profund” [MONTGOMERY, 255]. Alături de doctrina trinităţii şi de cea a suveranităţii şi a predestinării divine, această temă este una dintre cele mai dificile teme ale Bibliei.

O caracteristică a sectelor actuale este că ele resping ceea ce nu înţeleg raţional. Aşa se explică că aşa-zişii “martorii ai lui Ehova” nu cred în dubla natură a lui Hristos, respingîndu-I divinitatea. Chiar dacă sunt puţine date biblice care să explice subiectul, totuşi se pot observa cîteva texte: Ioan 1:14. (Cuvîntul veşnic s-a întrupat), Galateni 4:5 (Fiul Veşnic – născut din femeie), 1Ioan 2:1-2 (Mijlocitor).

Spre deosebire de gnosticism şi manehism, care prezintă o dualitate veşnică între Dumnezeu şi om, creştinismul prezintă armonia dintre Creator şi creatură în persoana Domnului Isus. Întodeauna Dumnezeu vorbeşte despre Sine la singular [MONTGOMERY, 300], demonstrînd unitatea persoanei Sale.

Isus Hristos, “Dumnezeu din Dumnezeu”, întrunind cele două naturi în Sine, a demonstrat ce înseamnă să fii om într-o lume a suferinţei, fiind supus condiţiei umane. Astfel, Dumnezeu poate să înţeleagă suferinţa şi durerea, şi poate să ajute omul neputincios. A venit să fie om adevărat ca să dea un exemplu de trăire divină, însă întruparea lui Dumnezeu îşi are cea mai mare valoare atunci cînd a realizat mîntuirea, ispăşind păcatul prin moartea pe cruce.

Au existat mai multe teorii care au încercat să explice dubla natură cristică. Multe dintre ele au dat naştere la mari erezii care au fost condamnate la Conciliile Ecumenice. De exemplu, Apolinarie încearcă să aducă o soluţie, afirmînd că Hristos a avut trup uman fără suflet, acesta fiind înlocuit de divinitate, adică de Logosul divin, apoi Nestorie a sugerat că în Hristos au existat două persoane – una umană şi alta divină, după care Eutih a afirmat că Hristos a avut doar o singură natură, cea divină. Mai tîrziu monoteliţii au susţinut că Hristos, chiar dacă avea două naturi, a avut o singură voinţă.

Concluzii

Chiar dacă este o mare taină natura dublă a lui Hristos, ea înseamnă pentru creştin demonstrarea dragostei jertfitoare şi a mîniei drepte a lui Dumnezeu. Pentru păcatul său, omul era dator, să şi-l ispăşească, însă nu era în stare. Dumnezeu, însă, nu era dator, dar putea s-o facă. În persoana lui Isus a fost posibilă realizarea mîntuirii, astfel, omul care era dator şi Dumnezeu care a fost în stare s-au contopit pentru desăvîrşirea ispăşirii. Pentru orice credincios, există o teologie corectă, Crezul, rostit la Niceea în anul 325, ce este viabil şi astăzi:

“(Cred) … şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul – Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentrua noastră mîntuire, S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii a Cărui împărţire nu va avea sfârşit… ” [Crezul creştin, 5]

BIBLIOGRAFIE

1. Boice, James Montgomery. Fundamente ale credinţei creştine. Oradea: Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
2. Coman, Ioan. Şi Cuvântul trup s-a făcut. Timişoara: Editura Mitropoliei Banatului, 1993.
3. Crezul creştin. Mitropolia Banatului.
4. Erickson, Millard J. Teologie creştină, vol II. Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998.
5. Montgomery, John Warwic. Încotro se îndreaptă istoria? Oradea: Editura Cartea Creştină, 1996.
6. Stăniloae, Dumitru. Teologia dogmatică ortodoxă, vol II. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1997.
7. Stott, John R.W. Crucea lui Cristos. Wheaton, IL: SMR,1992.
8. Thiessen, Henry Clarence. Prelegeri de Teologie Sistematică. Wheaton, IL: SMR.