Provocările postmodernismului

Biserica s-a născut între hotarele gândirii orientale-asiatice și a celei europene – caracterizată de gândirea greacă antică și curenții filosofici de acolo. Din start, Biserica a fost provocată să se expună față de gândirea antică și a reușit să o facă cu succes în diferite perioade ale istoriei. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât Biserica Primară era mai clară în a oferi răspunsuri filosofiei lumii, dând astfel, un mesaj lămurit privind adevărul. Ca și exemple, ne servesc mesajul lui Pavel din areopagul Atenei dar și scrierile apostolului Ioan (Evanghelia și Epistole).

Merită a fi remarcată și contribuția creștinilor din sec. II, care au adus argumente solide, utilizând un limbaj filosofic dar vorbind despre ADEVĂRUL divin. Drept exemple îi avem aici pe Iustin Martirul și Irineu. Mai târziu, prin sec. II și III, Biserica a încercat să îmbine filosofia cu teologia, afirmând că ele pot conlucra spre formarea învățăturii creștine. Clement din Alexandria și mai apoi Origen, erau convinși că Dumnezeu s-a descoperit poporului evreu prin Scripturi și proroci iar neamurilor, li s-a descoperit prin filosofi. Din moment ce ideile propagate nu contraziceau Scriptura, aceștia nu observau vreo problemă în abordarea lor. Atât unul cât și celălalt, au apelat în special la filosofia lui Platon, utilizându-i ideile în explicarea doctrinelor creștine.

Mai apoi, teologii sec. X-XV, au apelat la Aristotel și la metoda lui de ajungere la adevăr, pentru a completa și desăvârși teologia Bisericii Medievale. Cel mai înalt punct sau apogeul îl reprezintă lucrarea ,,Summa Teologiae”, scrisă de Toma de Aquino, care folosește filosofia aristoteliană în teologia creștină, astfel formând o teologie sistematică. Totuși, trebuie să subliniem, că menirea Bisericii, care întruchipează temelia adevărului, este ca să aibă întotdeauna un impact asupra societății și asupra gândirii umane.
Biserica a fost și trebuie să rămână trâmbița Domnului în proclamarea adevărului. Totodată, Biserica trebuie ca în permanență să aibă o voce puternică în societate, asupra câtorva idei fundamentale cum ar fi: adevărul, valorile morale, scopul omului în viață și în societate.

Azi, Biserica trăiește într-o lume suprasaturată de o multitudine de concepte filosofice, care au pretenția că formează gândirea acestei societăți, comportamentul și relaționarea individului cu cei din jur. La momentul de față apar câteva întrebări importante. Știe oare Biserica care sunt parametrii de gândire a lumii de azi? Este gata Biserica să confrunte lumea și gândirea lumească? Nu cumva din cauza conformării filosofiei societății Biserica gândește la fel, astfel neavând voce pentru proclamarea adevărului? Care este mesajul Bisericii pentru timpul în care trăim? Oare azi putem oferi soluții pentru ca Biserica să aibă un mesaj autentic cu mesajul Evangheliei?

În realitate, trăim cu o filosofie dominantă, care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut. De la începutul istoriei cunoscute şi până la sfârşitul secolului trecut, practic toată filosofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat şi nu ceea ce este fals, ceea ce era drept şi nu greșit, ceea ce era corect şi nu incorect, ceea ce era moral şi nu imoral, ceea ce era just şi nu injust, ceea ce era bine şi nu rău.

 

Definiţia postmodernismului

 

Deoarece „postmodern” este un cuvânt compus în mod artificial, ne este destul de uşor să-i explicăm înţelesul; prefixul adverbial „post-” provine din latina literară, unde era folosit cu un sens extrem de precis: „după (aceea)”. În ceea ce ține de termenul „modern” (sau derivatul lui, „modernitate”), lucrurile sunt puțin mai complicate. Sursele lingvistice ne indică adverbul latin „modo” (de curând, în curând) ca origine a cuvântului „modern”. La rândul lui, „modo” provine din substantivul masculin „modus” (-i), care exprimă mai multe înţelesuri cum ar fi: măsură, cantitate, ritm, melodie, hotar, fel de-a fi, moderaţie, lege, regulă, etc. În limba latină târzie întâlnim deja forma „modernus” (adj. sau adv.), cu înţelesul de „tocmai acum, în prezent”; de aici se va transmite cu acelaş înţeles în franceza veche şi apoi în limbile europene de dată recentă.
În zilele noastre, modernul este privit în două moduri, fundamental diferite. Primul înţeles desemnează calitatea de a fi modern, ca un fapt eminamente pozitiv, în contrast cu ceea ce este demodat, perimat sau cu tradiţia laică. În acest sens avem de-a face şi cu verbul „a moderniza”, adică a face conform cu un anumit standard de viaţă contemporan. Un al doilea înţeles, mai specializat (înţeles care, de altfel, ne interesează pe noi în cazul de faţă), desemnează modernul ca o caracteristică aparţinând unei anumite perioade istorice numită modernitate. Istoria modernă (sau modernitatea) este considerată a fi acea perioadă care se întinde de la jumătatea secolului XVIII până la sfârşitul Primului Război Mondial (în spaţiul comunist cuprinde perioada Cortinei de Fier și până la Revoluţia bolşevică din octombrie 1917). Acestei epoci îi urmează, în termeni istorici, perioada contemporană, care – în ceea ce ne interesează – se identifică în mare măsură cu postmodernitatea.

Într-o enciclică întitulată „Fides et Ratio”, Papa Ioan Paul al II-lea a folosit cuvântul postmodernism pentru a condamna relativismul extrem în valori și crez, ironie acută și scepticism îndreptat spre rațiune și negarea orișicărui adevăr, fie uman sau divin. În studiile culturale, termenul de „postmodernism” este des folosit în opoziție cu postcolonialism, care a fost condamnat de istorie ca fiind impolitic sau contrar bunei politici. În cultura Pop, postmodernismul sau „PoMo” așa cum îl mai numesc și „Yuppi” (yuppi –tânar bogat, care a finalizat recent colegiul, și are o slujbă bine plătită), se referă la o sferă larga de fenomene, de la Andy Warhol la Madonna. În Comunicările celui de al Şaselea Simpozion al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (Filiala Americană), Jane Lafrensen de la American Institute for Writing Research, are o nota, întitulată Postmodernism, în care afirmă că: „În centrele unde se studiază literatura, postmodernismul este considerat ca emanând din exces de liberalism în gândire, din mişcarea New Age şi din eroziunea autorităţii deţinută cândva de morală și religie. Fiind o mişcare foarte diversă, postmodernismul a pătruns în multe domenii. Un adevărat postmodernist crede că este liber să se disocieze de etică, să adopte propriile sale reguli de acţiune sau de gândire, să-şi bată joc de eroi şi martiri, să conteste orice autoritate și să-și respecte doar propriile legi… Postmodernismul este considerat o răscoală culturală împotriva logicii moderniste. Această logică, cu numai doua valori, adevărat sau fals, stă la baza raţionamentului matematic modern. Rezultatele epocii moderne, cu o rațiune rece și cu o credință în progresul uman, cu o elogie excesivă a capacității capitalismului, a dus la apariția postmodernismului.

 

Apariţia postmodernismului

 

Sunt diferite teorii ale apariției acestui curent filosofico-cultural. Unii consideră că postmodernismul, ca și reacție la curentul modern, apare la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, manifestat prin socialism și curentul filosofic numit existențialism, aducând noi concepte despre lume și viață. Ipotezele lor declarau un ateism feroce pe de o parte iar pe de altă parte, un subiectivism asupra realității. Existenţialismul sfidează o definire precisă dar include conceptul care recunoaşte că adevărul suprem este subiectiv (adică, își are sursa în mintea individului) şi nu unul obiectiv (adică, ceva care există în realitate, independent de individ). Existenţialismul elevă experienţa individuală şi alegerea personală a fiecăruia, astfel minimalizând sau chiar eliminând standardele absolute ale adevărului, a moralității şi a altor elemente asemănătoare. Putem caracteriza exact existenţialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivităţii. Existenţialismul este inerent, anti-intelectual și iraţional.

A doua teorie, susține că postmodernismul este o manifestare culturală a perioadei post-belice și anume, a anilor 50`-70`, atunci când apare cultura pronunțat materialista și a bunăstării sociale. Tot atunci, din școli este scoasă educația creștină, fiind considerată prea învechită și nefolositoare, iar societatea trece printr-o revoluție sexuală, manifestată prin mișcarea „hippie” și mișcarea feministă.

Potrivit lui Veith, începutul postmodernismului are loc în anii 60`, când pe de o parte se dezvoltă tehnologia și democrația americană iar pe de altă parte, are loc războiul din Vietnam și revoluțiile studențești, care învinovățeau capitalismul de toate relele din societate. Societatea anilor 60` a lansat ipoteza că tot ce este vechi este și rău. Astfel, începe o nouă eră, cea a reconstrucției, numită era postmodernă.

A treia teorie aparține lui Thomas Oden, care plasează începutul postmodernismului odată cu căderea comunismului în 89` și formarea unei lumi noi, cu o viziune nouă asupra vieții. Ipoteza de bază este că toți oamenii au drepturi egale, inclusiv minoritățile sexuale și cele naționale iar toleranța trebuie să stea la baza relațiilor din societate. Astfel că, indiferent de teorie, trăim vremuri noi cu o gândire nouă, cu principii noi și cu noi tendințe filosofice, care au redefinit valorile de bază în societate.

Ipotezele de baza ale societății de azi declară, că adevărul și eroarea nu mai sunt termeni relevanți, adevărul fiind scris și impus de cineva, astfel noi putem crea propriul „adevăr”. Cultura a devenit grădina în care crește adevărul. Dacă odată, cultura se conforma standardelor adevărului, acum adevărul se conformează culturii de grup acceptată. Limba trebuie deconstruită de conotațiile ei culturale opresive, pentru un flux non-standart de valori amorale. Civilizația occidentala și cultura sa creștină trebuie să fie aruncate la coșul de gunoi iar multiculturalismul trebuie să fie afirmat. Istoria a devenit de nerecunoscut, deoarece limba este lipsită de sens. Prezentul și viitorul dar și lumile virtuale, sun singurele realități existente.

Cele mai puternice lovituri ale postmodernismului au fost aplicate în următoarele direcții: adevăr, valoare, viață – sens. Societatea de azi afirmă, că există un Dumnezeu dar nu neapărat Dumnezeul creștin, ci o forță supranaturală, ce poate fi identificată de multe ori cu un zeu sau altul, de pe timpul păgânilor. Binele și răul nu există ca realități actuale, cu efect de lungă durata asupra vieții umane, ci sunt norme sociale, definite de oameni, iar binele fiind o aspirație, spre care trebuie să tindă orice individ. Omul este liber în a trăi astfel încât să realizeze fericirea maximă. Dacă o majoritate statistică de oameni este angajată într-un anumit model comportamental atunci se spune că acel comportament este normal. Următorul pas a fost observaţia că binele este definit în termenii normalului. Astfel, etica este definită în termenii moralităţii larg răspândite.

Acest mod de gândire este într-un conflict absolut cu învăţătura Scripturii. Chemarea făcută bisericii de către Cristos şi apostolii Săi este chemarea de a nu se conforma modelelor comportamentale ale acestei lumi. Suntem chemaţi ca prin înnoirea minţii noastre să fim oameni metamorfozaţi, care să privim la Dumnezeu pentru călăuzire în privinţa principiilor după care să trăim şi să nu privim la faptele oamenilor din jur.

 

Provocările majore la care a supus postmodernismul Biserica

 

Societatea de azi, cu modul ei de a trăi și a gândi, influențează Biserica Evanghelică și pe creștinul biblic în mai multe aspecte. Unul din aspecte este Relativism. „Relativismul este conotat în mod obişnuit prin trei pretenţii reprezentative: valorile sunt plurale, incomensurabile şi, prin urmare, incomparabile; nu există o cale raţională de a compara şi alege între valori diferite; nu se poate decide raţional între valori rivale, ci se poate opta doar între indiferenţă şi saltul de la o valoare la alta”. Așadar, conform adepților acestei teorii, nu există Adevăr colectiv, nu există Adevăr obiectiv și nu există ADEVĂR ABSOLUT.

Dezbaterea cea mai amplă şi mai profundă asupra relativismului a avut loc în ultimele două decade în filosofia americană. Specificarea relativismului în raport cu obiectivismul se organizează în jurul unor întrebări. Există un reper ultim, ferm şi anistoric pentru a stabili ce este raţional? Dacă cunoaşterea noastră este adevărată, care reguli de morală sunt riguros obiective? Obiectivismul are la bază convingerea că „există sau trebuie să existe o matrice sau un cadru de referinţă permanent, anistoric, la care noi putem apela, în ultimă înstanţă, pentru a determina natura raţionalităţii, cunoaşterii, a adevărului, a realităţii, a binelui şi a justiţiei. Obiectivistul pretinde că există un Adevăr Final, Absolut. În căutarea acelui ultim reper, la care am putea apela, pentru a rezema pe ceva ferm şi permanent cunoaşterea şi acţiunile noastre, obiectivismul este aproape inevitabil un fundaționism. El caută fundamentul ultim, ce stă la temelia oricărei construcţii posibile. Relativismul se dezice de la început de o astfel de căutare. În cea mai puternică formă a sa, relativismul este convingerea de bază conform căreia, atunci când examinăm acele concepte pe care filosofii le-au luat drept fundamentale – fie că este vorba de conceptul de raţionalitate, adevăr, realitate, drept, bine sau de norme – suntem nevoiţi să recunoaştem că, în ultimă analiză, toate aceste concepte trebuie să fie înţelese ca fiind relative la o schemă conceptuală specifică, la un cadru de referinţă teoretic, paradigmă, formă de viaţă, societate sau cultură. Din moment ce relativistul crede că există (sau poate exista) o pluralitate nonreductibilă de asemenea scheme conceptuale, el sau ea, provoacă pretenţia că aceste concepte pot avea o semnificaţie determinată şi univocă.

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existenţa lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine, indiferent că se recunoaşte acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toţi trăim în aceeaşi realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simţim) în mod diferit, sau susţinem crezuri diferite asupra ei. Acei dintre noi, care credem într-un adevăr obiectiv, ştim că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuţii despre ce-i adevărat şi ce este fals, fiindcă cu toţii trăim în aceeaşi lume reală.    Postmoderniştii neagă această realitate comună. În schimb, ei susțin că grupurile care provin din culturi/societăţi diferite trăiesc în realităţi diferite. Pentru ei, realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepţia sau de interpretarea de către acesta a lumii externe şi nu a lumii propriu-zise. Postmoderniştii susțin că, de fapt, atunci când îl interpretăm, noi creăm adevărul şi nu îl descoperim așa cum se credea anterior. În această abordare a postmoderniştilor, este o fărâmă de adevăr fiindcă noi credem adevărul, şi nu îl credem fiindcă este adevărat!                 Ca şi creştini, noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât şi a celui obiectiv şi credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelaţiei şi a propriei noastre raţiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaştem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (vezi, Efes.3:19) şi că relaţia noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-l privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă, sub nici o formă, realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniştii susțin că tot adevărul este subiectiv. Cu aşa ceva noi nu putem fi de acord. Accentul pus de Biblie asupra revelaţiei istorice (1Cor.15:13-15), propoziţiile ei doctrinare (Rom.10:9) şi revelaţia naturală (Rom.1:18-20) presupun că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creştin în directă opoziţie cu mentalitatea postmodernistă.

Postmodernismul înseamnă moartea oricărui adevăr. În zilele noastre, educaţia superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului şi a raţiunii umane. Știința Pedagogiei afirmă că de fiecare dată când cineva susține că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unui adevăr de ordin religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.

Concepţia evanghelică populară a „adevărului” a devenit aproape în întregime, relativă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ și niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat faţă de spiritul epocii. În unele cercuri, chiar s-a renunțat la Scriptură ca fiind testul de încredere al adevărului. În ultimă instanță, Biblia poate fi interpretată în foarte multe feluri – cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulţi alţii care cred că adevăr există şi în afara Bibliei.
Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilităţii obişnuite a creştinului de a deosebi adevărul de minciună și binele de rău.

Cele mai clare şi mai limpezi învăţături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioşi ai Bibliei. Spre exemplu, unii creștini nu mai sunt deloc convinși că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alţii, susțin că agenda feministă este compatibilă cu creştinismul. Pe de altă parte, televiziunile „creştine”, radioul și revistele, oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele foarte capricioase la cele extrem de periculoase, şi astfel, creştinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciună.
Chiar faptul de a sugera că există o diferenţă între adevăr şi minciună este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranţă. Există o noţiune răspândită foarte mult la ora actuală, care susține că, orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creştină. Doctrina în sine, este etichetată ca fiind divizivă (adică, care poate provoca dezbinare), iar cei care fac din doctrină o problemă, sunt numiţi urâcioşi, altfel spus, lipsiţi de iubire creştină.Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice pot fi acele crezuri. Răspunsul Bisericii la relativism este credinţa şi viaţa conform adevărului absolut.

Al doilea aspect – subiectivism. Subiectivismul – este teoria potrivit căreia, există tot atâtea scale distincte
între „bine” și „rău” câți indivizi există; de exemplu, un susținător al acestei teorii poate afirma, ca pentru ca o faptă, atitudine sau lucru să fie corectă din punct de vedere moral, este necesar ca el însuși să o aprobe (deci, ceea ce respingem este „rău”, iar ceea ce acceptăm este „bun”). Astfel, nu există BINE și RĂU universal valabile pentru societate, ci există bine și rău valabile pentru individ. Fr. Nietzsche, considera că natura „binelui” și cea a „răului” nu trebuie căutate nici în „prejudecata teologica” (în biblii) și „nici dincolo de lume”. Problema era în a ști dacă binele și răul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificând natura binelui și a răului, umanitatea evoluează pe plan moral.
„Binele încetează de a mai fi „bun”, din momentul în care ajunge pe buzele vecinului. Și cum ar fi cu putință să existe un lucru comun? Ideea se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat în comun, are întotdeauna prea puțină valoare (Friedrich Nietzsche, „Dincolo de bine și de rău”). Totuși, nici metoda rațională a filosofiei nu ne poate releva adevărata natură a concepțiilor de „bine” sau „rău”. Însa, o posibilă înțelegere a semnificației lor, ar putea fi explicată de etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pildă, în majoritatea limbilor, cuvântul „bun” se traduce sau înseamnă „nobil”, „distins” iar cuvântul „rău” s-ar traduce ca: „vulgar”, „josnic” sau „proscris”. În „Genealogia moralei” Friedrich Nietzsche scria: „Din fericire, am învățat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală și n-am mai căutat originea răului dincolo de lume”.

În cultura postmodernistă, este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce sunt, fiindcă se spune că a crede ceva, face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Prin urmare, a respinge conţinutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care şi-a definit respectivul „adevăr”. Astfel, s-a ajuns acum, ca adevărul să însemne doar o preferinţă personală şi o convingere personală. Un efort comun de a dezbate şi de a pune în discuţie vreun subiect pentru a se afla adevărul, este ceva complet repudiat în zilele noastre. Spre exemplu, să aruncăm o privire asupra marilor religii ale lumii. Puţini sunt cei care înţeleg ceva din ele. Cu toate acestea, marea majoritatea susține că acestea învaţă aproximativ acelaşi lucruri de bază. Preocuparea majoră a devenit în a găsi spiritualitatea care se „potriveşte” fiecăreia în parte.

Sondajele lui George Barna ne arată că: „aproape patru din zece adulţi au căzut de acord că atunci când un creștin, un iudeu şi un budist, se roagă la propriului dumnezeu, toţi se roagă de fapt aceluiași dumnezeu doar că folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din şase adulţi chestionaţi, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere”. America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care mai contează azi este: „ce ţi-ai dori să crezi?”, iar gustul a devenit mai important decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci când scoatem în evidenţă faptul că unele credinţe sau religii, sunt absolut contradictorii sau chiar complet iraţionale. Se întâmplă ca majoritatea oamenilor să „adopte” această perspectivă postmodernistă fără să fi ajuns singuri la concluzia că este credibilă.

Ideologii postmodernişti au reuşit să facă cumva ca ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.
Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greşi niciodată în crezurile sale personale. Răspunsul Bisericii la subiectivism trebuie să fie valori morale absolute.

Al treilea aspect – individualism şi hedonism. Proclamarea plăcerii şi a lăcomiei suverane îi caracterizează pe toţi cei care au o înţelegere trunchiată a vieţii; pe cei care identifică liberalizarea cu gândirea individualist-îngustă și cu  voluntarismul caricatural dar și pe cei care pretind că au doar drepturi şi înlesniri pentru realizarea scopurilor personale. Deseori, ei sunt sprijiniţi de către purtători de cuvânt ai unor curente liberale extremiste, fluidizate de mass-media, ca să urmeze drumul nefiresc al hedonismului exagerat. Prin urmare, din mijloace cu rol educativ, de informare şi comunicare, tind să devină surse de poluare şi dezintegrare morală, utilizând pentru aceasta mesaje simpliste, insuficient documentate sau excesiv de dure, violente şi gratuite.

Una din exagerări, devenită tot mai șubredă pe măsură ce ne îndepărtăm de tradiţii, priveşte sexualitatea şi erotismul ca fiind vecine cu pornografia, alternate de siropoase compoziţii melodramatice cu o redusă valoare moral-artistică. Cu alte cuvinte, prin mesaje subculturale, infraumane, dizgraţioase şi morbide. Unele filme TV, mai ales cele interzise de a fi difuzate publicului în ţări civilizate, se repercutează în fiinţele receptorilor de la noi prin dereglări şi confuzii culturale, deviaţii de comportamente atât la adulţi, cât şi, mai ales, la copii şi tineri. Acestea nu ar trebui să fie difuzate pe canalele marilor circuite de comunicare.

În modelul dat, adevărul poate fi scos după criteriul rezultatului; care e rezultatul acela e şi adevărul. Criteriul de bază este hedonismul. În antichitate hedonismul era definit drept egoism. Astăzi, hedonismul e definit ca plăcere fără frustrare (poţi spune minciuni nu pentru că urmările sunt nefaste, ci pentru că societatea în care trăieşti te distruge în posibilităţile de comunicare a adevărului; dacă nu ai nici o piedică în conştiinţă, poţi spune minciuni). Etica concesivă nu se uită la adevărul absolut, ci doar la adevăr ca rezultat al unui raport al valorilor proprii cu societatea. Valorile tale reprezintă adevărul final.

În hedonism se disting: hedonismul psihologic – starea, modelul omului de a fi şi de a căuta plăcere în toate iar această permanentă căutare este definită de psihologi ca fiind trăire pentru sine; hedonismul moral – are anumite prescripţii după care ne călăuzim în acţiuni. În anul 320 î. d. H., Epicur a fondat o şcoală cu scopul de a dezvolta hedonismul moral. Şcoala era într-o grădină în care puteai să ai tot ce-ţi dorea sufletul dar cu o singură condiţie: scopul lucrului dat era cunoaşterea. Aceasta a dezvoltat o disciplină de aur. Relaţii frăţeşti, i-au izolat de restul lumii discutând cum pot să o schimbe. Începând cu sec. IV, creștinii au ajuns la concluzia că, de fapt, elementul hedonist, se transmite prin naştere. În perioada Renaşterii, Tomas Hobbes formulează astfel hedonismul – viaţă ce cântăreşte atât câte bunuri materiale ai. Cu cât este mai mare creşterea, cu atât este mai mare și apetitul (pofta). Această formulare a adus în perioada modernă şi contemporană la o luptă pentru supravețuire, în care nu mai contează mijloacele de realizare a scopului. Ca răspuns dat hedonismului, societatea a introdus o nouă formă: contractul – o prevedere pentru îmbunătăţirea relaţiilor sociale. Problema hedonismului constă în durata şi în intensitatea plăcerilor, căutând diferite metode în care fericirea să fie non-stop (să dureze continuu). Paradoxul hedonismului este atunci când posezi plăcerea fără să o cauți. Problema hedonismului în societatea de azi este că doar un grup mic are tot ce îşi dorește având ca scop să creeze condiţii de a experimenta plăcerea tuturor.

Răspunsul bisericii la individualism şi hedonism trebuie să fie lepădarea de sine: „Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2Tim.2:11). Nu există altă cale de a avea viaţa lui Isus manifestată în trupul nostru decât acceptând moartea vieţii Sinelui, în toate situaţiile pe care Dumnezeu le plănuieşte şi le pregăteşte pentru noi (2Cor.4:10-11). Dacă vrem să învingem păcatul, trebuie să ne considerăm „morţi faţă de păcat” (Rom.6:11) în toate situaţiile. Iar dacă vrem să trăim, trebuie să facem ca „să moară faptele trupului prin Duhul” (Rom.8:13). Duhul Sfânt ne va conduce întotdeauna la cruce în viaţa de zi cu zi. Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii unde „suntem daţi morţii toată ziua” (Rom.8:36) şi „suntem daţi la moarte din cauza lui Isus” (2Cor.4:11). În astfel de situaţii trebuie să acceptăm „omorârea lui Isus” (2Cor.4:10), pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta în noi.

Al patrulea aspect este confort. Lumea postmodernă a oferit societății un confort excesiv manifestat prin schimbarea paradigmei vieții. Mottoul vieții contemporane este ,,Să am ce e mai bun și cât de repede posibil!” În ultimii 20 de ani, au avut loc schimbări masive în diferite sfere ale societății, având scopul de a oferi omului cât mai mult. Spre exemplu, s-au produs schimbări considerabile în magazine, construindu-se mari complexe comerciale (mall-uri) care oferă tot ce vrei, doar să vii și să cumperi cu plăcere. Stațiile de alimentare a transportului, de asemenea s-au schimbat radical. În timp ce alimentezi mașina, poți servi ceai sau cafea, și chiar să cumperi anumite lucruri necesare din micile magazine amenajate frumos. Cu alte cuvinte, trăim timpuri în care funcționează principiul vieții „MINI-MAX”, efort minim în dobândire sau responsabilitate minima dar cu efect maxim.

Consumul mai mare decât câștigul a dus la dezvoltarea sistemului de creditare, astfel omul a devenit robul băncilor, fără a-și putea controla apetitul sau câștigul din viitorii ani. În anii 90`, în SUA, un bărbat cu vârsta până la 30 de ani, datora băncilor în mediu 60 000 de dolari. Azi, mulți creștini își aleg bisericile după confortul oferit, cum ar fi: mărimea parcării, forma scaunelor, sala, aerul condiționat etc. Nu am vrea să spunem că aceste pretenții sunt rele în sine dar nu ele ar trebui să fie prioritare în viața de biserică a unui creștin.

Răspunsul Bisericii la confort este slujirea. Domnul Isus ne învaţă să fim gata pentru a părăsi confortul propriu şi să ne dedicăm cauzei Evangheliei. Este foarte rău atunci când pe parcursul vieţii, omul este motivat doar de propriul confort. De fapt, aceasta este gândirea veacului de acum şi creștinii nu trebuie să se lase afectaţi de o astfel de gândire. Odată cu schimbările remarcate în societate s-au făcut observate şi în bisericile evanghelice tendinţe noi. Deseori, serviciul divin este înlocuit cu programe generatoare de experienţe plăcute. În program își fac loc interviuri cu personaje proeminente, moderate profesional, care ocupă tot mai mult spaţiu în serviciul divin. Oferta seminariilor pe diverse teme devine tot mai bogată. Aceeaşi tendinţă se vede şi pe piaţa de cărţi creștine. Noile apariţiile conţin în mare parte povestiri și în mod deosebit, poveşti de dragoste. Studiile biblice sunt marginalizate iar cărţile de dogmatică aproape că nu mai sunt pe masă – ce este adevărat, acum nu mai este relevant. În ultimii ani, au apărut sute de grupări şi de biserici noi iar migraţia de la o biserică la alta a devenit normală – depinde de „ofertă“. Rezultatul: se dezvoltă un individualism puternic combinat cu iresponsabilitatea, doi factori care duc la complicaţii serioase în viața bisericii și a societății.

În ultimul timp se vorbeşte de „evanghelizare în funcţie de nevoi”. Se doreşte o eliminare a barierelor pentru oamenii străini de biserică. O gândire în această direcţie nu este tocmai greşită, totuși trebuie să conştientizăm şi posibilele pericolele. Există o orientare „după nevoi“, care marginalizează adevărul biblic şi elimină „mesajul crucii“. Noi suntem chemaţi să predicăm tot adevărul, să aducem la cunoştinţa oamenilor ceea ce trebuie să audă şi nu ceea ce vor să audă. Trebuie să rezistăm acestei tensiuni!
Există o tendinţă în biserici după „armonie“, adică în a experimenta o stare de bine sau a te simţi bine. Tot ce facem în biserică trebuie să fie frumos și trebuie să placă. Adevărul nu mai este la mare căutare iar membralitatea este aleasă după aceste criterii și nu după mărturisirea de credinţă sau convingeri.
Şi conţinutul mesajelor este afectat de acest curent. Ceea ce rămâne după o predică, nu mai este mesajul adevărului, ci povestioarele povestite sau repovestite captivant. Sociologul necreștin Peter Gross afirma în una din scrierile sale că: „Evangheliştii de odinioară… care predicau şi proclamau Adevărul Lui Dumnezeu au fost înlocuiţi cu povestitori“.

De asemenea, și programul serviciului divin s-a modificat în esenţa sa. Predica a pierdut din timpul alocat, acesta fiind umplut cu programe variate, ghidate de mottoul: „trebuie să oferim ceva ascultătorului”.

Modificări majore au survenit și în caracterul creștinului de azi. Ipocrizia a devenit o mare problemă. A fi ipocrit înseamnă a lăsa altora impresia că ești mai sfânt decât în realitate. E acelaşi lucru cu a fi fals sau cu a spune o minciună. În evanghelia lui Matei, Isus aduce ocară la adresa ipocriţilor de şapte ori (Mat.23:13-29). Minciuna poate fi spusă fără ca măcar să deschidem gura. Anania a minţit faţă de Duhul Sfânt fără să spună un cuvânt – atunci când a pretins că este un ucenic al lui Isus din toată inima (Fapte 5:1-5). Isus le-a spus fariseilor că viaţa lor lăuntrică era „plină de lăcomie şi de neorânduială” (Mat.23:25) – ceea ce însemna că, ei trăiau numai pentru propria lor satisfacere. Cu toate acestea, fariseii dădeau altora impresia că sunt sfinți, deoarece cunoşteau bine Scripturile, posteau, se rugau şi dădeau zeciuială din venitul lor. În exterior păreau foarte evlavioşi. Făceau rugăciuni lungi în public, dar în particular, nu se rugau așa – exact ca mulţi din ziua de azi. Este ipocrizie dacă îl lăudăm pe Domnul numai în dimineţile de duminică, dar nu avem mereu un duh de laudă în inimile noastre. Dumnezeu se uită la inimile noastre. Fecioarele înţelepte aveau o rezervă de ulei în vasele lor, în timp ce fecioarele nechibzuite, au avut doar cât să lumineze lămpile în exterior şi să menţină o mărturie bună înaintea oamenilor (Mat.25:1-4). Atunci când auzim despre un lider creștin, care cade de odată în adulter, trebuie să realizăm că aceea nu a fost o cădere bruscă, ci rezultatul final al unei perioade lungi de necredincioşie în viaţa lui lăuntrică. Adică, el era ipocrit de mult timp!

Mândria spirituală la fel este o mare problemă. Mândria spirituală este cel mai întâlnit păcat printre aceia care urmăresc sfinţenia. Cunoaştem cu toţii pilda fariseului auto-îndreptăţit, care-i dispreţuia pe ceilalţi chiar şi în rugăciunea sa (Luca 18:9-14)! Este mai mult decât probabil că 90% din toate rugăciunile aduse în public de către credincioşi sunt menite în primul rând să impresioneze pe ceilalţi care ascultă şi nicidecum să fie închinate lui Dumnezeu. Poate că fariseul din parabolă, în viaţa sa exterioară, nu a fost la fel de rău ca alţi păcătoşi. Dar Isus a urât mândria cu care el cugeta asupra propriilor activităţi spirituale şi cu care îi dispreţuia pe alţii. Mândria spirituală este aceea care îi face pe credincioşi să se judece mereu unii pe alţii. Totuşi, vameşul care se vedea pe sine drept PĂCĂTOSUL – mai rău decât toţi ceilalţi – a fost acceptat de către Dumnezeu. Toţi cei care ajung faţă în faţă cu Dumnezeu se văd la un moment cei mai păcătoși dintre păcătoşi. Isus ne-a învăţat că cel mai mare în Împărăţia Cerurilor va fi cel mai smerit pe pământ (Mat.18:4). Așadar, cea mai mare virtute din cer este smerenia. În cartea Apocalipsa observăm că, în cer, toţi acei care primesc cununi se grăbesc să le arunce la picioarele Domnului, recunoscând că El este singurul care merită cununa (Apoc.4:10-11). Isus a spus că, chiar dacă reuşim să ne supunem FIECĂREI porunci a lui Dumnezeu, nu vom fi decât nişte slujitori netrebnici, care nu au făcut nimic mai mult decât ceea ce se aştepta de la noi să facem (Luca 17:10).

Întinăciunea este o mare problemă. Întinăciunea pătrunde în inimile noastre în primul rând prin ochii şi urechile noastre. Apoi aceasta iese AFARĂ din inimile noastre şi se exprimă prin mădularele trupului nostru – în primul rând prin limbă şi ochi. De aceea, oricine caută să fie curat, trebuie să fie în mod special atent la ceea ce vede şi ceea ce aude. Isus a urât atât de mult întinăciunea, încât le-a spus ucenicilor să-şi scoată mai degrabă ochiul drept şi să-şi taie mâna dreaptă, decât să mai păcătuiască cu acele mădulare (Mat.5:27-29). În ce situație pot recomanda doctorii amputarea unei mâini sau îndepărtarea chirurgicală a unui ochi? Bineînțeles că doar atunci când lucrurile au devenit într-atât de grave încât, fără îndepărtarea acestor organe, întreg corpul va muri. Iată de ce este nevoie să înţelegem acest avertisment în relaţie şi cu păcatul. Păcatul este aşa de periculos încât ne poate pune în primejdie chiar viaţa noastră. Majoritatea credincioşilor nu au realizat acest lucru şi de aceea, sunt neglijenţi în modul în care îşi folosesc limba şi ochii. Atunci când suntem tentaţi să păcătuim cu ochii şi cu limba noastră, trebuie să fim ca oamenii orbi şi muţi, adică să nu mai vedem și să nu mai auzim. Aceasta este implicaţia cuvintelor lui Isus.

Indiferenţa la nevoile umane este o mare problemă. Isus s-a supărat atunci când conducătorii sinagogii nu au vrut ca El să vindece un om doar pentru că era o zi de sabat, fiind „adânc mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5). Ni se porunceşte să facem bine tuturor oamenilor şi în special copiilor lui Dumnezeu (Galat.6:10). Isus ne-a învăţat că acei care nu au făcut nimic să-i ajute pe fraţii lor aflaţi în nevoile elementare ale vieţii, vor fi alungaţi din prezenţa Lui în ziua judecăţii (Mat.25:41-46). Poate că nu avem darul vindecării pentru a-i face sănătoși pe credincioşii bolnavi. Dar cu siguranţă, putem să-i vizităm pe acei care sunt bolnavi şi să-i încurajăm. Aceasta este tot ceea ce ne cere Domnul. Bogatul a ajuns în iad pentru că nu i-a păsat de Lazăr, fratele lui, care era și el iudeu şi copil al lui Avraam. Preotul şi levitul din pilda bunului samaritean au fost arătaţi ca ipocriţi de Isus pentru că nu au arătat milă faţă de fratele lor iudeu care zăcea rănit pe marginea drumului. Biblia spune că acei care îşi văd fraţii în nevoie şi nu sunt mişcaţi să-i ajute, nu au cu adevărat credinţă salvatoare (Iacov 2:15-17). Atunci când spun că sunt născuţi din nou, ei doar se înşeală singuri. În realitate ei nu au experimentat această transformare. Nu este posibil ca acei care nu-şi ajută fraţii aflaţi în nevoi, să aibă inimile locuite de dragostea lui Dumnezeu (1Ioan 3:17). Isus a vorbit deschis şi puternic despre aceste aspecte, pentru că El ura atitudinea pe care mulţi oameni religioşi o aveau, fiind preocupaţi doar de activităţile religioase dar nu şi de ajutarea și susținerea fraţilor aflați în nevoi.

 

Bibliografie:

 

  1. Ciocâltei, Mircea, Naratiune, Postmodernism, Cinema, 2008.
  2. Geisler, N., Filosofia religiilor, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1999.
  3. MacArthur, John, Conștiința pe cale de dispariție. Cum să ne păstrăm conștiința curată într-o lume care crede că ascunzând păcatul va scăpa de vina lui, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2011.
  4. Memelis, Gabriel, Epistemologia religioasă în postmodernism, 2012.
  5. Zacharias, Ravi, De ce Isus, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2013.
  6. Zacharias, Ravi, Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2009.
  7. Zacharias, Ravi, Rațiune și senzualitate, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2009.
  8. Zacharias, Ravi, Izbăvește-ne de rău, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2009.

Surse electronice:

  1. Confruntarea Creştinului cu Spiritul Postmodernist Al Veacului, http://www.rcrwebsite.com/postmod.htm;
  2. Dinamica Bisericii, Repere teologice şi practice, managementul relaţiilor, http://obinfonet.ro/docs/dinbis/dinb_c.pdf;
  3. Pluralismul religios în context postmodern, Drd. Salomea Popoviciu, Bucuresti 2007, http://www.unibuc.ro/ studies/ Doctorate2006/

Postmodernismul şi poporul condus de femei si copii,
http://negrutpaul.wordpress.com/2009/03/09/postmodernismul-si-poporul-condus-de-femei-si-copii/.

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.