(Traducere și adaptare de Luoana Rotar-Cîrlan)
“Ajutorul nu este o tehnică. Este o investiţie a personalităţii.” (Keith-Lucas) Această afirmaţie ne introduce în a înţelege natura şi a aborda ajutorul nostru profesional, după părerea celui care a scris mai mult practic şi profund, referitor la natura relaţiei de ajutorare în asistenţa socială. Clinician, consultant şi autor, Alan Keith-Lucas şi-a devotat o mare parte din viaţa sa profesională înţelegerii şi comunicării a ceea ce, de fapt, subliniază momentul când “profesioniştii” îi întâlnesc pe cei pe care îi numim clienţi, pacienţi şi consumatori. În zilele noastre, cuvântul-cheie este “practica bazată pe evidenţă”. În calitate de asistenţi sociali, se pune întrebarea în ce mod contribuim la implicarea clienţilor noştri în procesul de schimbare? Alan Keith-Lucas a afirmat că există principii de ajutorare care sunt esenţiale eficacităţii şi dă rezultate pozitive. „Acesta este un lucru dificil şi cere iscusinţă”, susţinea autorul.
L-am întâlnit prima dată pe Alan Keith-Lucas mai bine de treizeci de ani în urmă. Mă ocupam de rezolvarea cazurilor la Casa de Copii din sudul Texas-ului, unde “Keith” (după cum şi-a exprimat dorinţa de a fi numit) era un consultant care a fost invitat de administratorul nostru în campus în mod periodic, ca să ne ajute a înţelege credinţa bazată pe grija rezidenţială pentru copil. Dr. Keith-Lucas părea la prima vedere un om ciudat, cu bărbiţa stufoasă şi îngustă, cu jachetă de lână moale, ce avea buzunarele peticite şi cu pipa neaprinsă într-o mână. Aparenţa sa matură şi accentul britanic îl făceau să aibă un aer distinct, deşi el niciodată nu mi s-a părut formidabil. Am luat parte la prima întâlnire cu el, fiind mai mult decât un pic sceptică la faptul că acest “intrus” ar putea să ofere cunoştinţe de valoare celor prezenţi, care am trăit şi am lucrat printre copii în fiecare zi. Mi-a capturat imaginaţia şi respectul său la sfârşitul primelor cinci minute ce le-am petrecut împreună. S-a dovedit a fi un om care citea şi scria foarte mult, gândea profund şi iubea copiii în mod sincer. În câteva zile petrecute în campus a fost capabil să intre în legătură cu cei mai neascultători copii. Lansa cu blândeţe intuiţii în atitudinile şi comportamentele personalului (incluzându-mă pe mine, ţin să mărturisesc), astfel, am ajuns să privim în inimile şi potenţialul copiilor în loc să privim la cicatricile vieţilor lor distruse. Trăgea învăţăminte din poveştile “Unchiul Remus”, ca şi cum ar fi oferit învăţăminte din Scriptură. Ca un strălucit profesor şi preot al copiilor, a comunicat prin istorisiri uimitoare adevăruri. Nu respecta cu stricteţe principiile în multe moduri. Keith a observat şi a răspuns copilului rănit din interiorul fiecăruia dintre noi. În mod remarcabil ne-a lăsat cu uneltele de a face la fel cu fiecare copil care se află în grija noastră, incluzând părinţii şi familiile.
Alan Keith-Lucas a fost vizionar, asistent social şi pedagog. Acum cincizeci de ani a scris în câteva cazuri despre concepte care încep să fie înţelese şi folosite în ceea ce priveşte supravegherea copiilor şi în practica asistenţei sociale de astăzi. Înţelegerile lui Keith şi exprimările lui contribuie la schimbarea existenţei. Ideile sale cu privire la relaţia de ajutorare, importanţa personalităţii, valoarea serviciilor concrete, impactul separării şi al pierderii ne reamintesc mereu mandatul biblic, care spune să-i iubeşti şi să-i respecţi pe alţii, inclusiv pe cei ce sunt diferiţi.
Nu propun în acest capitol să ameliorez ceea ce Keith scrie cu referire la relaţia de ajutorare. Propun să ne concentrăm asupra lucrărilor lui, subliniind înţelegerile care îi oferă cititorului atât licăriri, cât şi o adâncă pătrunderere în înţelepciunea pe care ne-a lăsat-o Alan Keith-Lucas, întrucât descoperim mai mult lucruri despre cel care ajută, implicat în relaţia cu cei din lume, care sunt răniţi şi de care noi suntem chemaţi.
În cartea sa ”Dăruind şi primind ajutor” Alan Keith-Lucas ne cere să avem încă o dată în vedere motivaţia şi pregătirea noastră, atunci când păşim într-o relaţie de ajutorare a celorlalţi. Ne cere să ne depărtăm de ajutorul standard şi ne indică să ne concentrăm asupra utilizării unei tehnici particulare, ce poate să aibă rezultate slabe, dacă uităm esenţialul – clientul. În această exprimare se rezumă premiza lui centrală: „Clientul este expertul propriei sale experienţe. Este specialistul în relaţia de ajutorare, persoana care trebuie, în final, să ia deciziile şi să fie învestită în proces.” Keith explică faptul că noi începem, ca şi persoane care ajută prin respectarea dreptului şi abilităţii clientului, să luăm deciziile ce conduc la schimbare. Clientul este acela care trebuie să diferenţieze alegerile care sunt luate şi rezultatele care sunt stabilite prin impulsuri. Deci, clientul trebuie să fie implicat în luarea de decizii active. O decizie activă, voită este una care aduce cu ea angajamentul, energia şi potenţialul de a se ocupa de circumstanţele vieţii. Care este atunci rolul persoanei care ajută? Trebuie să reţinem că relaţia este mutuală; cel care ajută şi cel “ajutat” sunt în mod mutual implicaţi într-o relaţie care se bazează pe şansă şi schimbare. Dar, având o relaţie de ajutorare, nu înseamnă să ai o relaţie socială ca prietenia sau o legătură care se doreşte a fi plăcută. Într-adevăr, profesioniştilor eficace, implicaţi în ajutorare, le pasă intens de clienţii lor, dar acea grijă înseamnă recomandarea a ceea ce o altă persoană ar trebui să facă.
Keith-Lucas ne vorbeşte: „Scopul definit al relaţiei de ajutorare este de a susţine o persoană sau un grup să ia decizii legate de o problemă sau o situaţie.” Aceasta înseamnă să înveţi cum poţi asculta ceea ce clientul iţi zice şi să crezi faptul, că doar clientul poate să facă o alegere reală, legată de modul acţiunii ce va fi semnificativ pentru el. Chiar şi în situaţiile în care asistentul social reprezintă “agenda” sau interesele unei agenţii, poate să nu existe nici un ajutor semnificativ fără angajamentul şi implicarea clientului. Un ajutor eficace este posibil şi dacă angajamentul ori implicarea asistentului sunt protejate, de asemenea – învinse barierele neîncrederii şi puterii agenţiei. Ajutorul are efect în momentul în care asistentul social se detaşează de noţiunea de control social şi se implică în tipul de ajutor, în care clienţii îşi înţeleg responsabilitatea lor proprie şi impactul deciziilor lor. Keith-Lucas compară relaţia de ajutorare a clientului cu încercarea de a urni un vagonet blocat spre o „sursă încolăcită”. Toate relele lumii doar vor mări „rezistenţa” şi probabilitatea unui sfârşit detaşat de scopul stabilit. În schimb, rolul nostru ca şi persoane care ajutăm, după Keith, este de a „descolăci rezistenţa” sau, de fapt, de a redirecţiona experienţele şi sentimentele negative ce ar putea să reţină clientul de la a fi capabil să progreseze. Keith prezintă un model fascinant de lucru cu clienţii, ce au experimentat pierderi numeroase. El adresează cea mai importantă întrebare pentru ajutorarea celor care au suferit înfrângeri: „Ce creează diferenţa în apariţia crizei sau a trăirii unei pierderi cu vioiciune şi stăpânire, în loc de disperare şi eliberare până la moarte?” Fiecare client întâmpină tragedii şi pierderi. Keith adaptează durerea „standard” şi pierderea-model pentru a clarifica faptul, că cei care biruie şi sunt în stare să transforme tragedia în triumf sunt aceia care sunt împuterniciţi să abordeze pierderea şi sentimentele care o însoţesc, un fenomen pe care el îl numeşte „protest”. Persoana care ajută este în acest caz nu cea care face orice ca să pară frumos, ci persoana care permite, chiar şi facilitează exprimarea durerii şi a atrocităţii, generată de pierdere. Din nou, tema relaţiei de ajutorare este autenticitatea şi acceptarea clienţilor chiar şi când ei plâng, sunt nervoşi sau obosiţi ori neplăcuţi.
Ceea ce urmează este textul individual din capitolul cinci şi zece din ediţia revizuită în anul 1994 a cărţii „Dăruind şi primind ajutor” a dr. Keith-Lucas. O parte din textul original a fost redusă în vederea lărgirii spaţiului pentru materialele din amândouă capitolele. Comentariile şi reflecţiile mele sunt scrise cu litere italice. Înfăptuiesc aceasta în convingerea că lucrarea lui Keith va servi la preschimbarea asistentului social care este chemat de Dumnezeu să acorde ajutor profesional. Nu sunt sigură dacă cineva are putinţa să îmbunătaţească pe seama cuvintelor lui Keith. Consideraţiile mele au intenţia să întărească conceptele, să adauge experienţa şi propriul meu punct de vedere la ale lui.
Keith are mult mai mult de spus în legătură cu natura ajutorului decât sunt eu capabilă să captez aici. Acest articol este ales, deoarece surprinde una din ideile lui de bază şi anume, că întregul ajutor reuşit implică întrebuinţarea merituoasă a realităţii, a empatiei şi a suportului, şi că aceste dimensiuni care ţin de ajutorare reflectă natura autentică a lui Dumnezeu.
FACTORUL RELAŢIEI DE AJUTORARE
(DĂRUIND ŞI PRIMIND AJUTOR)
Teorii diverse
Trebuie să existe ceva în relaţia de ajutorare, prin care persoana ce are rolul de a ajuta dă sens faptului dat. Relaţia despre care discutăm nu poate să facă aceasta prin ea însăşi. Este efectul combinat al mai multor cauze şi nu ceva care să poată fi creat separat de ceea ce se petrece între cel care ajută şi cel ajutat. Noi nu putem să înfiinţăm o asemenea relaţie şi apoi să stăm cu mâinile încrucişate şi să aşteptăm ajutorul să vină de undeva, fără vreo acţiune pozitivă sau contribuţie de-a noastră. Acţiunea de ajutorare are loc când ne investim pe noi înşine în vieţile altora, când suntem implicaţi cu ei „aici şi acum”, aşa cum ei înţeleg noţiunea de „aici şi acum”. Ne aducem pe noi înşine în procesul de înţelegere a faptului, că noi putem fi formidabil schimbaţi, la fel de mult ca persoana pe care suntem angajaţi să o ajutăm. Această participare activă reprezintă cheia ajutorului eficace.
De asemenea, factorul relaţiei de ajutorare reprezintă destul de clar ceva mai mult decât lucrurile materiale cu care ajutorul de multe ori are de a face, ca de exemplu, bani, locuinţă sau îngrijire medicală, deşi este o greşeală să se creadă că aceste lucruri sunt neimportante. Aceasta a fost una dintre înţelegerile greşite ale multor persoane care acordau ajutor în secolul al XIX – lea şi anume, că a dărui lucruri materiale era greşit sau – mai mult – un rău necesar. Astăzi multor persoane care ajută pare să le scape importanţa enormă a „ajutorului concret”. Exemplul lui Isus în calitate de persoană care acordă ajutor include multe exemple ale furnizării în nevoi materiale, abilitatea lui de a împlini nevoile prezentate la moment.
O slujbă, o casă, o oportunitate sunt foarte importante pentru oameni. Pot să reprezinte soluţia totalmente necesară a problemelor lor. Totuşi, există ceva mai mult în relaţia de ajutorare decât aceasta. În timp ce există situaţii concrete, în care acele resurse constituie tot ceea ce trebuie, iar atunci cînd ajutorarea ar părea să constea numai din furnizarea lor, în majoritatea situaţiilor altceva se poate întâmpla în oferirea efectivă a ajutorului, dacă o persoană intenţionează să se folosească în totalitate de ele. Numai procurarea bunurilor poate fi făcută în aşa fel, încât utilizarea să fie mărită sau limitată. Demnitatea procedurii de aplicare, preocuparea pentru detalii, promptitudinea furnizării, chiar şi contextul în care sunt oferite, toate contribuie sau reduc procesul de ajutorare.
Există multe tendinţe de separare sau clarificare ale factorului primordial al relaţiei de ajutorare. Secolul al XIX-lea, în mare parte, s-a bazat pe atitudine morală, prietenie şi încurajare. Mai târziu, o manieră mai raţională s-a bazat pe un studiu de caz minuţios şi o tratare adecvată, care, în general, a însemnat manipularea mediului şi a procurării de influenţe, pe care persoana ajutată credea că le pierde. Puţin mai târziu, la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se credea că, ascultând de unul singur, reprezintă, probabil, factorul primordial al relaţiei de ajutorare. Cel care ajuta a devenit puţin mai mult decât o oglindă împotriva căreia cel ajutat şi-a proiectat îngrijorările lui.
Cunoscând „De Ce”
Odată cu apariţia psihanalizei, interpretării motivelor inconştiente i s-a acordat primul loc. Se credea că raţionalitatea creierului conştient a ajuns faţă în faţă cu un raţionament aparent infantil, pe care inconştientul pare să îl întrebuinţeze, tendinţa lui, de exemplu, să identifice lucruri cu totul deosebite, ar respinge această iraţionalitate în favoarea comportamentului sensibil. Perspicacitatea ar conduce la schimbare.
Atât de adânc imprimat este acest concept, încît mulţi oameni vor confirma că cineva nu poate modifica comportamentul cuiva, afară de cazul în care se ştie exact motivul pentru care cineva nu se poartă frumos în primul rând, ceea ce nu este astfel în mod definitiv. Ceva din înţelegerea motivelor unuia poate fi foarte utilă în luarea unei decizii, dar multe hotărîri şi angajamente rodnice ale unei persoane sunt luate fără să se cunoască de ce.
Încredinţarea că înţelegerea motivului este decisivă schimbării de comportament a determinat odată o clasă de-a mea de studenţi să insiste asupra faptului că scopul unui interviu cu o fată delincventă [pe nume, Mary Ann], pe care o studiam nu poate fi altul decât să se găsească motivul „de ce“ a fugit de acasă. Ceilalţi erau într-o oarecare masură şocaţi, când am spus că fuga de acasă ar putea fi destul de utilă, dacă s-ar fi putut măcar şti motivul, chiar dacă m-am îndoit că fuga ne-ar spune vreodată mai multe decât factorul pripit. Cauzalitatea actuală ar fi, probabil, aproape în mod infinit complexă. Mary Ann ar putea fi capabilă să îşi manipuleze impulsul şi să fugă din nou.
Vreau să accentuez că a o ajuta pe Mary Ann în momentul de faţă, cunoaşterea cauzalităţii acţiunii ei complicate nu este, probabil, îndeajuns. Chiar dacă Mary Ann ar putea spune, fiind convinsă de faptul că a fugit din cauza unor anumiţi factori, trebuie să se ia în considerare că este chiar voinţa ei, imaginea ei despre sine insăşi, temerile ei şi realitatea situaţiei sale prezente. Fiinţele umane nu sunt simple creaturi raţionale, iar o fată de paisprezece ani nu este, poate, întotdeauna un exemplu de gândire logică.
Dacă Mary Ann ar fi fost un copil bolnav sau dacă impulsul ei era de o manieră necontrolabilă de orice act conştient din partea ei, chiar şi cu mai multă schimbare de atitudine din partea părinţilor ei, psihoterapia cu interpretare ar fi fost necesară. Nevoia pentru aceasta ar fi apărut, probabil, într-o mult mai completă dezorganizare decât această fată a dovedit prin greşeala ei. Ajutorarea pe care majoritatea oamenilor o practică în circumstanţe de acest gen poate avea anumite limite. Uneori, problemele se soluţionează şi prin intermediul unui tratament psihiatric, fără a se implica interpretarea.
Comportamentul lui Mary Ann în particular ar putea fi justificat de condiţionare sau terapie cu medicamente. Această soluţie ar implica un „de ce” sau o anumită categorie de cunoştiinţe, încît cel puţin condiţia ei ar putea să devină uşor de mânuit dacă anumite tensiuni ar fi fost potolite, ceea ce nu este atât de mult un „de ce” sau un „cum”. Este foarte bine ştiut faptul că cineva se comportă neplăcut, pentru că a fost respins sau neiubit. Dar aceasta nu înlătură responsabilitatea persoanei ajutate, în cazul nostru, de a face ceva cu privire la îmbunătăţirea situaţiei.
Realitate, empatie şi suport
Făcând ceva în privinţa impulsului ei de a fugi de acasă, constituie situaţia cu care Mary Ann se confruntă acum. Ca Mary Ann să poată face aceasta, profesionistul trebuie să înceapă cu realitatea situaţiei, faptul că ea face ceva ilegal, posibilitatea ca judecătorul să o trimită la o şcoală corecţională sau să o lase să meargă acasă doar sub supraveghere, ceea ce ei i s-ar putea să îi vină greu să suporte; chiar şi faptul că ar putea găsi imposibilă situaţia de a mai fugi de acasă din nou. Ca să decidă ce vroia, ce ar putea sa suporte, lui Mary Ann trebuia sa îi fie expuse toate împrejurările şi posibilităţile. De asemenea, ar avea nevoie să fie liberă ca să discute şi să îşi examineze sentimentele şi, de fapt, să fie reasigurată că expresia acestor sentimente nu ar pune-o în încurcătură. Unul din aceste sentimente ar putea fi o mânie îndreptată spre părinţii ei, spre judecător sau spre ofiţerul de stagiu. Mânia către acesta din urmă este îndeosebi adevărată, dacă asistentul social îşi face slujba în sensul că o informează pe Mary Ann, privind situaţia reală, dar din moment ce Marry Ann nu se poate ajuta ea însăşi în lupta împotriva mâniei, să o reprime sau să o stăpânească, îi va veni mult mai greu să lupte cu ea însăşi. Mânia ar trebui să fie exprimată.
În cele din urmă, dacă Mary Ann doreşte să primească ajutor în situaţia în care este, ea trebuie să ştie faptul că asistentul social îi va fi alături şi nu se va întoarce împotriva ei când se află în necazuri, ci o va asigura atât cât va putea, astfel încât ea să îşi realizeze deciziile.
Această situaţie, în ciuda particularităţii ei, ar putea fi utilă în a ne ajuta pe noi, ca asistenţi sociali, să vedem cum trebuie să se raporteze persoana care ajută pe cineva în necaz. Ceea ce trebuie să fie transmis poate fi definit ca o „afirmaţie”, pe care persoana care oferă ajutor o menţionează. Nu este numai ceva rostit. Este ceva transmis prin cuvinte, sentimente şi acţiuni. Iar în calitate de afirmaţie – ar putea fi definită în trei propozitii, după cum urmează:
“Aceasta este”. (Realitate)
“Ştiu că trebuie să doară”. (Empatie)
“Sunt aici ca să vă ajut, dacă aveţi nevoie de mine.”
“Nu trebuie să înfruntaţi aceasta singur/singură”. (Suport)
În schimb, aceste trei propoziţii pot fi exprimate prin anumiţi termeni. Astfel, factorul ajutător este alcătuit din trei elemente complexe, asociate şi importante, pe care le putem numi „realitate, empatie şi suport”.
Aceste trei elemente sunt întotdeauna necesare în orice proces de ajutorare şi ele împreună constituie, într-adevăr, factorul ajutător. Nu cunosc nici un proces de ajutorare ce nu poată fi analizat în aceşti termeni, de asemenea, nici o parte a vreunui proces de ajutorare nereuşit, care să nu indice un cusur la cel puţin unul din aceste elemente. Realitatea este parţială sau empatia şi suportul condiţional sunt parţiale.
Vom examina fiecare principiu în parte şi apoi vom încerca să le aducem laolaltă. Ordinea în care ele sunt prezentate aici nu înseamnă neapărat că unul îl introduce pe celălalt în procesul de ajutorare succesiv sau în această ordine. Se poate începe cu o exprimare a empatiei sau chiar a suportului şi în orice situaţie ele se întrepătrund. Unul din principii nu încetează când un altul ia naştere. Dar dacă există o ordine, realitatea iese în evidenţă.
Realitatea
Realitatea înseamnă un număr de lucruri, pe care le-am accentuat deja până acum. În primul rând, realitate înseamnă să nu reduci problema cuiva, să nu i-o înlături prin a crede că este neimportantă. Acesta este un lucru pe care suntem tentaţi să îl aplicăm în cazul copiilor, pe care nu îi putem crede dintr-un anumit motiv şi simţi atât de profund pe cât facem. Cât de des spunem: „O, vor uita curând” sau „Sunt prea mici, ca să fie prea afectaţi”. În acelaşi timp, tot ce ştim despre ei demonstrează faptul că disperarea, frica şi supărarea lor nu sunt numai intense, dar pot lăsa răni permanente. Ca să fim realişti, pe de altă parte, înseamnă să înfruntăm problema cuiva într-un mod greşit. Înseamnă să îl onorăm prin a-i trata problema în mod serios. Referindu-ne la copii, în mod special, dar şi la adulţi, aceasta este prima cerinţă dacă o relaţie este pe cale să crească.
O altă forma de a îndepărta problema unei persoane este de a o rezolva în favoarea lui sau de a-l separa de ea. Noi fie producem o soluţie rapidă, fie îl ajutăm să o evadeze, să o uite, să nu aibă contact cu ea, ca deseori sa îi cruţe durerea sau neliniştea. Odată un copil de la casa de copii a fost foarte răvăşit de vizitele mamei lui. Asistentul social a sugerat rezolvarea problemei prin restricţionarea vizitelor mamei. Copilul a zis plin de mânie: „Ceea ce nu înţelegi este că tocmai aceasta, este ceva de care am nevoie să scap”.
Falsa reasigurare ca şi “irealitate”
O formă comună a irealităţii este reasigurarea. Falsa reasigurare este o încercare de a alina realitatea prin a spune persoanei în necaz că „lucrurile vor fi bune” atunci când nu există nici un motiv că aceasta chiar aşa se va intâmpla, sau când prezentul doare atât de mult, încât aceasta este fără sens. Putem vedea cazuri evidente de felul acesta. Nici un părinte înţelept nu
i-ar spune copilului că dentistul nu îi va cauza durere. Dentistul poate foarte bine să rănească şi părintele să se dovedească a fi un minciunos. Şi încă, unii dintre noi vor spune copilului că va fi fericit într-o Casă de Copii, pe când aceasta nu se va întâmpla astfel şi, de fapt, ceea la ce se poate gândi în acel moment copilul este durerea lui de a-şi părăsi propriii părinţi.
Folosim acest tip de reasigurare pentru două motive. În primul rând, nu putem tolera nefericirea prezentă a copilului şi dorim să încercăm a o risipi chiar cu preţul unei mai mari nefericiri ulterioare şi, în al doilea rând, suntem competenţi să fim puţin defensivi pentru că o Casă de Copii, în acest caz, sau alt serviciu este ceea ce îi putem oferi şi nu ne convine ideea, că nu i-ar placea singurul lucru pe care avem să i-l oferim. Reasigurarea falsă sau nerealistă nu întăreşte abilitatea unei persoane de a-şi trata problema. De fapt, îl dezarmează şi îl devastează de furia sau disperarea cu care s-ar putea să aibă de a face.
Un alt motiv pentru falsa reasigurare este protecţia naturală a celor, pe care îi considerăm vulnerabili sau, fiind lipsiţi de vigoare reală. Simţim că persoana pe care o ajutăm ar fi rănită la punerea ei faţă în faţă cu adevărul. S-ar putea să existe câteva situaţii când persoana pe care o ajutăm să nu poată cu nici un chip să facă faţă adevărului, dar cel mai adesea, persoana care ajută este doar mulţumită să aibă un motiv bun de a nu confrunta persoana pe care o ajută cu adevărul. Cazurile autentice în care adevărul este atât de oribil, încât ar fi mult mai dăunător decât ajutător sunt oarecum rare.
Protejând Oamenii de Adevăr
A proteja pe cineva de adevăr înseamnă să discerni adevărul. Înseamnă să spui că el este incapabil să fie ajutat, cunoscîndu-şi problema reală.
De asemenea, adevărul este deseori mai puţin vătămător decât ceea ce imaginaţia pune în locul lui. Cu câţiva ani în urmă am fost abordat de un profesor, care era îngrijorat pentru un băiat în vârstă de cincisprezece ani, ce începuse să plece de acasă, fiul adoptiv al unei familii aparent stabile şi iubitoare. Părea că nu există nimic în casă, care să sugereze o necesitate de a pleca de acolo, deşi băiatul era adolescent, nu părea să fie îndeosebi răzvrătit. Băiatul fugea mai degrabă „spre” decât „de la” şi când mi s-a spus că oraşul spre care fugea era locul lui de naştere, am fost sigur de faptul, că el făcea ceea ce alţi copii, aflaţi departe de proprii lor părinţi ar face, voind să afle răspunsul la intrebarea: „De ce au renunţat la mine părinţii mei?”
Aşadar, eu am întrebat profesoara, de ce părinţii băiatului au procedat astfel şi mi s-a spus că băiatul era nelegitim. Mai târziu, băiatul a mărturisit că a fost frământat timp de doi ani de două fantezii alternative, una cum că părinţii lui au fost criminali; o alta, cum că el a avut o aparenţă insuportabilă. Suntem mult prea dispuşi să presupunem că o altă persoană nu poate îndura adevărul. Numai când un neadevăr devine atât de necesar pentru o persoană, încât nu poate trăi fară el, este înţelept să se spună adevărul. Totuşi, trebuie să ne amintim că realitatea este unul dintre cele trei elemente ale procesului de ajutorare. Nu poate fi introdusă fără empatie şi suport.
Realitatea şi Diferenţa
Uneori afirmăm în mod voit o parte a realităţii într-o situaţie ajutătoare. Poate fi o împrejurare. Poate fi în mod imaginabil o opinie, deşi trebuie să fim prudenţi că nu este o prejudecată sau un punct de vedere personal irelevant, privind nevoia persoanei ajutate. Lucrătorii necalificaţi sunt, după cum am spus, plini de distincţie necorespunzătoare şi ei introduc părţi de distincţie prin modalităţi nepotrivite. Comitem aceasta când îi învinuim pe alţii pentru situaţiile lor. Distincţia necorespunzătoare are loc în momentul, în care ne considerăm pe noi înşine atât de buni şi de morali, şi presupunem că alţii ar putea să fie la fel, dacă ar fi întocmai ca şi noi.
Cum ştim când distincţia este adecvată? Aş sugera cel puţin patru criterii pentru distincţia adecvată. Primul şi, probabil cel mai important dintre acestea, este în a asigura persoana ajutată că diferenţa nu este un atac personal. Diferenţa trebuie să fie exprimată în termenii persoanei ajutate. Adeseori cele mai folositoare mici frânturi de distincţie pot fi exprimate prin folosirea propriilor cuvinte ale persoanei ajutate. Un asistent social lua interviu unui tată părăsit, care mai degrabă încerca să îşi scuze părăsirea. Afirmaţia lui a constat în faptul, că el nu a putut îndura să nu fie stăpân în propria-i casă. „Ştiţi”, a zis asistentul social, „acesta este cel mai straniu mod pe care l-am auzit vreodată de a fi stăpân în propria casă, părăsind-o”.
Există o anumită calitate care nu poate fi sesizată cu privire la persoana care este gata să accepte diferenţa. Există un element de provocare, de proiectare a unei imagini şi de supraveghere pentru a vedea cum ai să raspunzi la ea. Aceasta a fost foarte evident în cuvintele tatălui părăsit. Există un simţ pe care cineva îl obţine, o înţelegere a procesului de proiectare a imaginii, care este făcută cu un scop. Persoana ajutată spune, într-adevăr: „Vei cumpăra această imagine a mea?” Şi dacă i-o cumperi, tu vei întări imaginea şi vei face originalul însuşi mai puţin accesibil.
Ultimul criteriu are de a face cu empatia şi suportul. Înseamnă, pe scurt, că cineva nu are nici un drept să introducă diferenţa sau realitatea, afară de cazul, în care acea persoană este pregătită să ajute. Realitatea prin ea însăşi este aspră. Este doar realitate abordată cu empatie şi suport, care înseamnă un adevărat proces ajutător. Într-adevăr, am putea să reafirmăm întreaga metodă a ajutorului, ca „înfruntând oamenii cu realitatea, cu empatie şi suport”. Uneori, a înfrunta pe cineva cu realitatea şi a-l lăsa să se descurce singur, se numeşte cruzime, nu ajutor.
Probleme, utilizînd realitatea
Frica de a nu fi capabil să manevrezi repercursiunile este una dintre principalele obstacole în a introduce diferenţa adecvată. În mod evident, a comunica chiar un mic procentaj dintre cele enumerate, adică faptul că ei sunt oameni neplăcuţi, ar fi o regulă insuficientă în practică. În cele mai multe cazuri, ar rezulta într-o reală nenorocire a procesului de ajutorare. Ar putea să fie înfăptuit doar când lucrătorul este sigur de faptul, că şi clientul îşi recunoaşte dorinţa de a se ajuta. Întocmai după cum oamenii pot spune: „adevărurile casei”, un termen în sine interesant pentru acei care sunt siguri de dragostea şi interesul lor, aşa încât persoana care ajută poate risca diferenţa cu cineva care are încredere în ea.
Realitate şi tact
Realitate înseamnă, de asemenea, a fi direct. Ajutând persoane, din păcate, dobândeşti ceva din reputaţia de a fi, mai degrabă, „păsări şirete”, care au tratat în mod delicat şi niciodată nu spun pe deplin la ce se referă. Aceasta este „tact” sau „consideraţie”, dar devine uşor, fie eschivare sau o cale de a manipula tandru pe cineva să facă ceea ce tu doreşti şi, în acelaşi timp, să gândească la faptul că a fost ideea lui proprie. Un domeniu în care realitatea situaţiei necesită să fie clar exprimată este acela al relaţiei de ajutorare însăşi. Include ceea ce se va întâmpla sau e posibil să se întâmple, consecinţele probabile ale acţiunilor, autoritatea şi drepturile pe care fiecare persoană le are într-o situaţie, etc. Puterea ascunsă este atât nedreaptă cât şi, în general, nefolositoare. Lucrătorul din curtea juvenilă care minimalizează autoritatea şi o prezintă doar, dorind să fie „de ajutor”, încearcă să cumpere relaţia cu costul adevărului şi va sfârşi prin a nu avea rezultatul aşteptat.
Nu justifica realitatea
O cerinţă suplimentară a realităţii este că trebuie să fie prezentată aşa cum este, fără încercări de justificare. A o justifica sau a o explica înseamnă că cineva consideră că realitatea este ceva pozitiv şi că persoana ajutată greşeşte să fie furioasă pe ea însăşi. Persoana care ajută şi cea ajutată necesită să fie de aceeaşi parte a realităţii.[1]
[1] Alan Keith-Lucas, Giving and Taking Help. Ed. David Sherwood Revised ed. (St. Davids, PA: The North American Association of Christians in Social Work, 1994), ch. 5 and 10. Originally published in 1972. Notă de mulțumire, de recunoştinţă: Mulțumiri speciale sunt aduse dr. David Sherwood care a redactat Giving and Taking Help și a revăzut acest material și al cărui angajament spre a respecta cuvintele și dorințele lui Alan Keith-Lucas au făcut posibilă existența acestui capitol.