(Continuare din numărul precedent (№ 14)

 

Înţelegerea persoanei lui Isus Hristos în creştinism şi în islam

 

După creştini persoana lui Isus Hristos este originea şi centrul credinţei creştine, El este Dumnezeul care S-a întrupat, Şi-a dat viaţa, murind pe cruce pentru răscumpărarea omenirii din păcat. Atât naşterea, viaţa, moartea, cât şi învierea Sa, scot în relief  dumnezeirea şi umanitatea Lui, ceea ce face ca persoana Să să fie unică în istoria omenirii.

 

Învăţătura Noului Testament despre Persoana lui Isus Hristos

 

Naşterea Lui supranaturală a fost unică în istoria omenirii (Mat.1:18-25; Luc.1:26-38). Atât naşterea Lui supranaturală, cât şi locul, timpul şi chiar alte detalii legate de acest eveniment unic în istoria omenirii au fost proorocite cu multe secole înainte: Isaia 7:14, 9:6; (740 – 680 î. Ch.); (Matei 1:18 – 25); Mica 5:2; (735 – 710î. Ch.); Luca 2:1-7; Ieremia 31:15; (620 – 580î. Ch.);  Matei 2:13-18.

Viaţa Lui fără păcat S-a ridicat la cel mai înalt nivel de etică, încât nici vrăjmaşii Lui nu L-au putut învinui. Detaşat de orice tradiţie ori datină omenească, Domnul Isus a putut spune ucenicilor Săi, că „dacă neprihănirea lor nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor.” (Mat.5:20). Principiile etice expuse în Predica de pe Munte nu au putut fi depăşite de nici unul dintre codurile morale (Mat.5 – 7). Numai calitatea vieţii Sale sfinte I-a permis să-i întrebe atât pe prietenii Săi, cât şi pe vrăjmaşi, dacă poate cineva să-L învinuiască de păcat? (Ioan 8:46). Viaţa Lui sfântă a fost un model pentru oamenii de rând şi o provocare serioasă pentru cei ce se considerau neprihăniţi (Ioan 8:1 – 11). Atitudinea Sa plină de dragoste faţă de omenirea căzută L-a condus la calvar, dându-Şi viaţa de bună voie pentru cei păcătoşi. De altfel, nimeni dintre liderii religioşi nu a putut să privească realitatea în faţă şi să spună că nu are păcat.

Moartea Lui a fost unică prin faptul că, fiind Dumnezeu, Şi-a dat viaţa de bună voie ca preţ de răscumpărare pentru întreaga omenire. Viaţa este darul lui Dumnezeu şi nimeni dintre muritori nu are putere asupra ei; dar, spre deosebire de toţi, care nu au putut decide venirea lor pe pământ, Domnul Isus a venit în lume după voia Sa (Psalmul 40: 7 – 8), dându-Şi viaţa în momentul potrivit, când misiunea Sa a fost împlinită (Luc.23:46; Ioan 10:10 – 11,15).

Învierea  – Prin moartea Sa Isus Hristos a zdrobit puterea păcatului şi prin învierea Sa a adus omenirii adevărata speranţă. La calvar, Regele Universului a luat pedeapsa omenirii, ca fiecare păcătos, ce crede în jertfa lui, să capete iertare şi viaţă din belşug. Învierea lui Isus Hristos a fost evenimentul unic în istoria omenirii, prin care a fost marcată victoria definitivă asupra răului, asupra oricărei religii false, inclusiv şi asupra unui creştinism fals, bazat pe: teologia naturală, umanismul teist, psihologia naturală şi pluralismul religios.

 

Ce spune şi învaţă islamul despre persoana lui Isus Hristos, moartea şi învierea Sa

 

„Noi credem în Isus şi în toţi profeţii, răspund musulmanii creştinilor.” Dar cine este acest Isus, în care cred musulmanii? Este El aceeaşi persoană, în care cred creştinii?

Înainte de a intra în amănunte, trebuie reţinut faptul, că teologii musulmani se împart în două grupuri în atitudinea lor vizavi de  persoana lui Isus Hristos. Prima şi cea mai mare grupă este de părere că Isus, fiul Mariei, a fost unul dintre cei mai mari proroci, care a prevestit venirea lui Muhammad; de acest grup ne vom ocupa mai mult, deoarece aceasta reprezintă atitudinea majorităţii musulmanilor. A doua grupare de scriitori musulmani moderni, printre care şi: Kate Zeriri, Ata ur-Rahim, Ajijola, Aziz-us-Samad ş.a. au luat o poziţie foarte ostilă, evidenţiind din contextul evangheliilor idei nefondate, cum ar fi: Isus nu Şi-a cinstit mama, nu a reuşit să se căsătorească şi nu a putut să-Şi învingă duşmanii. Toate observaţiile făcute de aceşti autori accentuează că creştinismul de azi a creat pentru Isus o „mască”, refuzând să accepte realitatea istorică.[1] Deoarece această opinie vine dintr-un context postmodern, ce se detaşează de contextul istoric şi teologic, neîncadrându-se nici măcar în părerile majoritare ale teologilor islamici, va fi trecută cu vederea în lucrarea de faţă.

Deşi autorul consideră că acest punct de vedere merită o atenţie deosebită, propune ca problema să fie studiată după ce va primi un răspuns din partea teologilor musulmani ortodocşi, mai întâi. În continuare, se va aborda prima părere, care, aşa cum s-a menţionat, este considerată varianta clasică, susţinută de musulmani.

Kenneth Cragg, citat de Colin Chapman, spune că numele lui Isus este folosit în Coran de 93 de ori.[2]

Abdul Saleeb, fost musulman, afirmă: Coranul foloseşte o duzină de nume diferite pentru a-L onora pe Isus: „Mesia ori Christ” (sura 4:157), „Cuvântul lui Dumnezeu” (sura 3:45),  „duhul venit de la Dumnezeu” (sura 4:171), „Isus, fiul Mariei” şi altele.[3] Coranul mărturiseşte că Isus S-a născut din fecioara Maria, a făcut multe miracole, printre care şi învierea altora din morţi. Ba mai mult decât atât, Coranul susţine că Isus este viu şi astăzi şi, conform teoriei susţinute de musulmanii sunniţi, El se va reîntoarce înainte ca să aibă loc învierea omenirii, să asiste la judecata finală.[4]

Musulmanii Îl consideră pe Isus unul dintre cei mai mari profeţi, cred în miracolele şi cuvintele spuse de El, specificând, totodată, că Isus are un loc special în cultura islamică, răspândită în toată lumea şi nu în ultimul rând, zic ei, Isus are un loc special în inima multor musulmani.

Totuşi, deşi Isus are un loc atât de special în islam, musulmanii îi învinuiesc de minciună pe evrei pentru moartea lui Isus şi pe creştini de blasfemie, întrucât afirmă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. În realitate, musulmanii nu cred că Isus a fost răstignit, a murit pe cruce şi a înviat dintre cei morţi. De asemenea, consideră un păcat de moarte (şirk) afirmaţia despre divinitatea lui Hristos. În sura 4:157-158 Muhammad primeşte o revelaţie, pe care o rosteşte împotriva iudeilor, zicând: „Ei (evreii) zic (cu mândrie): noi L-am omorât pe Isus Hristos, fiul Mariei, mesagerul lui Allah – dar ei nu L-au omorât, nici nu L-au răstignit, ci aşa li s-a părut lor şi acelora care sunt plini de îndoială, fără să aibă cunoştinţă (deplină), şi urmează după părerea lor, dar, cu siguranţă, ei nu L-au omorât, căci Allah L-a înălţat la El; Allah este Atotputernic, înţelept….”

Muhammad mai primeşte o revelaţie şi împotriva creştinilor, deoarece aceştia îl numesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu: „Ei spun blasfemii, când zic: „Hristos, fiul Mariei, este Allah! Dar Hristos a spus: O, copiii lui Israel! Închinaţi-vă lui Allah, Domnul meu şi Domnul vostru. Cine asociază alţi dumnezei lui Allah, va fi oprit de Allah să intre în paradis şi focul va fi locuinţa lui (sura 5:72).

În urma celor relatate se observă că înţelegerea persoanei lui Isus în islam este un paradox. În timp ce Coranul susţine naşterea supranaturală a lui Isus, vorbind despre mulţimea cuvintelor bune pe care le-a spus şi nenumăratele miracole pe care le-a făcut, neagă în acelaşi timp caracteristica divină, scoasă în evidenţă de atributele manifestate. Neavând argumente viabile pentru a susţine aceste idei paradoxale, musulmanii se folosesc de metode diferite, cum ar fi: texte din Scriptură, cărora le dau o interpretare nefirească, argumentele aduse de teologii liberali şi un concept natural  despre întruparea lui Isus Hristos.

Citând pasajul din Evanghelia după Matei 16:15, „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că sânt?” musulmanii spun, vedeţi, Isus nu a zis niciodată că El este Dumnezeu. Totuşi, deşi fiecare dintre cele două grupuri religioase au interpretări diferite asupra acestui pasaj, ambele consideră că de răspunsul la această întrebare depinde destinul fiecăruia.

În faimoasa carte a lui Misha’al ibn Abdullah, „What Did Jesus Really Say?”, folosită împotriva creştinilor (subtitlu prezent şi în cartea „The five Gospels”, din setul „Cartea seminarelor lui Isus”), autorul citează un articol cu titlul „Shock Survey of Anglican Bishop” despre credinţa mai multor episcopi anglicani liberali,  din anul 1984, Marea Britanie. În articol este menţionat raportul unui sondaj, efectuat printre episcopii anglicani, unde la întrebarea „Cine ziceţi voi că sunt?”, jumătate din cei intervievaţi au răspuns că creştinii nu sunt obligaţi să creadă că Isus era Dumnezeu. Considerând acest sondaj ca argument, autorul întreabă: Dacă un procentaj aşa de mare de episcopi neagă divinitatea lui Hristos şi consideră că creştinii nu sunt obligaţi să creadă în divinitatea Sa, atunci oare nu afirmaţi şi voi cele susţinute de noi musulmanii?[5]

Este adevărat, că situaţia relatată mai sus produce un grad de confuzie, dar aceasta nu poate fi considerată ca argument. Răspunsul dat de episcopii anglicani liberali, despre divinitatea lui Isus Hristos, nu poate fi considerat un fapt şi nici o afirmaţie ştiinţifică, ci mai degrabă, o părere a unui grup separat de aşa – zişi creştini, despre care am putea spune că ei nu sunt nici măcar creştini.

Un alt argument folosit de musulmani împotriva divinităţii lui Hristos, se referă la versetul „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”(Mar.13:32). Cum poate fi Isus Dumnezeu dacă nu ştia să răspundă la întrebarea ucenicilor, despre revenirea Sa, zic musulmanii? R. Sproul  aduce un argument foarte important la această întrebare:

Sunt conştient, spune el, că musulmanii sunt străini de doctrinele Bisericii creştine, dar aceasta nu ne cere să ne grăbim să răspundem în acelaşi mod la întrebarea lor, considerând limitarea cunoaşterii lui Isus Hristos, ca dovadă a faptului că El nu era divin, în situaţia dată. În primul rând, răspunsul la curiozitatea ucenicilor nu însemna şi satisfacerea unei nevoi, prin urmare, nu le-ar fi fost de folos ucenicilor un răspuns ca atare. În al doilea rând, trebuie ţinut cont că Hristos a avut două firi. În acest caz, afirmaţia „Isus este Dumnezeu”, nu este satisfăcătoare, zice autorul, deoarece atunci când spunem: „Isus este Dumnezeul întrupat, avem în vedere faptul că Isus este o singură persoană cu două naturi: umană şi divină. Trebuie explicat clar musulmanilor că toţi creştinii nu îndumnezeiesc natura umană, ci cred că în timp ce în natura sa divină Hristos era omniscient, în natura sa umană nu.[6]

În final, ne dăm seama aici că atunci când musulmanii preiau manifestările umane ale lui Isus din Noul Testament şi încearcă să dovedească faptul că El nu era divin, demonstrarea lor eşuează, deoarece ei nu înţeleg natura dublă a lui Hristos.

În încheiere, revenim la realizarea remarcabilă a lui Abdul Saleb, convertit de la islam la creştinism:

Este deosebit de greu să mărturiseşti musulmanilor, deoarece, pe de o parte, ei recunosc atâtea despre Isus, în timp ce, pe de altă parte, elimină adevărul esenţial despre credinţa creştină. Este atât de dificil pentru un musulman să înţeleagă de ce a trebuit să moară cineva pe cruce pentru păcatele noastre, acum două mii de ani.[7]

 

Concluzii

 

În baza celor menţionate se poate observa faptul, că atunci când creştinii şi musulmanii vorbesc despre persona istorică a lui Isus Hristos, au concepţii cu totul deosebite unii faţă de ceilalţi. După creştini, Isus este Dumnezeu, care în dragostea sa pentru om, a acceptat întruparea, răstignirea şi moartea pentru răscumpărarea acestuia; dovada cea mai puternică despre dumnezeirea Lui a fost învierea Sa din morţi. După musulmani Isus este un mare prooroc, un făcător de minuni, chiar un om cu capacităţi supranaturale, s-ar putea spune, dar nu şi Unul care a fost răstignit în locul cuiva; El nici nu a murit, deoarece Allah L-a răpit şi în locul lui a fost răstignit altul, deoarece, după teologia islamică, un proroc aşa de mare ca Isus nu putea să sfârşească în felul acesta. Repulsia şi respingerea divinităţii, cât şi ne acceptarea rolului de Mântuitor al lui Isus Hristos, sunt aspectele caracteristice ale religiei islamice.

Aici trebuie remarcat faptul, că respingând răstignirea şi moartea lui Isus, problema nu este de natură teologică, ci, mai curând, una de negare şi respingere deliberată. Kenneth Cragg, învăţat creştin în domeniul islamului, explică această atitudine a musulmanilor prin ceea ce el a numit „trei respingeri ale crucii”: în primul rând, este o respingere a unui eveniment istoric real ori, altfel spus, respingerea unei realităţi istorice. Musulmanii susţin că răstignirea lui Hristos nu a avut loc. În al doilea rând, atitudinea lor este un refuz moral, prin care se neagă o posibilitate a răstignirii ca atare[8]. „Cum a putut fi posibil aşa ceva?” zic musulmanii, „profeţii lui Dumnezeu nu pot fi umiliţi în aşa fel, ori să moară cu o moarte atât de ruşinoasă; Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca profeţii Săi onoraţi să aibă parte de un sfârşit atât de tragic.”[9] Al treilea refuz, denumit de autor refuzul doctrinal al necesităţii acestui act: „Din moment ce nu avem nevoie de mântuire din păcatele noastre, nu este nevoie ca să moară cineva în locul nostru; fiecare suntem responsabili de actele morale pe care le săvârşim şi de propria noastră mântuire.”[10] Aceste trei refuzuri sunt un punct de mare contrast între creştinism şi islam.

Sursa musulmanilor despre Isus nu este Noul Testament, ci Coranul; deşi acesta a fost scris cu şase secole şi jumătate mai târziu, musulmanii ţin să creadă Coranul şi nu Scriptura originală despre persoana lui Isus. Cu toate acestea, ei au nevoie sa audă şi să cunoască şi altă realitate decât cea pe care o găsesc în Coran, despre Isus Hristos.

 

Conceptul soteriologic în creştinism şi în islam

 

Cât priveşte doctrina despre mântuire, trebuie să menţionăm faptul, că punctul de vedere al musulmanilor diferă radical de cel creştin. În primul rând, aceasta se datorează perspectivei diferite a creştinilor şi a musulmanilor asupra păcatului. Musulmanii nu privesc la păcat atât de radical, cum o fac creştinii. Iar, în al doilea rând, doctrina soteriologică lipseşte în general de pe lista învăţăturilor de bază ale islamului. Totuşi, trebuie menţionat faptul că doctrina soteriologică se găseşte în mod implicit în islam şi aceasta fiindcă are tangenţă cu toate celelalte doctrine.

Conform învăţăturii islamice, Adam şi Eva au fost creaţi neprihăniţi, dar slabi,  ei au fost plasaţi în paradis, loc situat în cer. Nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu, au mâncat din pomul interzis şi au fost expulzaţi din paradis pe pământ. Dar expulzându-i din paradis, Dumnezeu i-a iertat. Adam, de fapt, a devenit primul proroc. Iar conform teologiei islamice, prorocii sunt păziţi printr-un statut special, să nu păcătuiască prin păcate serioase, fiindcă ei trebuie să fie mai puri decât ceilalţi, pentru a nu împiedica revelaţia lui Dumnezeu.[11]

 

Perspectiva islamică asupra doctrinei soteriologice

 

Aşa cum a fost menţionat, deşi soteriologia lipseşte din teologia islamică, ea, totuşi, se găseşte în mod implicit în islam. În continuare, vor fi studiate câteva din perspectivele islamului asupra păcatului şi salvării.

Substantivul, „mântuire” (najat) apare doar o singură dată în Coran (Sura 40:44), dar nu cu sensul de regenerare morală a persoanei, spune L. Bevan Jones.[12]

Conform Coranului, teoria fundamentală a soteriologiei este că Dumnezeu a trimis profeţii Săi de-a lungul istoriei pentru toate grupurile de popoare, pentru ca acestea să fie călăuzite pe calea cea dreaptă. Profeţii trebuiau să înveţe popoarele cum să se închine corect lui Dumnezeu, să se pregătească pentru ziua judecăţii şi să trăiască în conformitate cu prescripţiile legii.[13]

Istoria din Coran a căderii lui Adam se aseamănă într-un fel cu cea biblică; diferenţa este că, în timp ce creştinismul susţine că Adam, fiind reprezentantul rasei umane, a introdus păcatul în lume, aşa cum citim în Rom.5:12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina că toţi au păcătuit”, islamul spune: „Adam a păcătuit, Dumnezeu l-a iertat şi istoria căderii s-a terminat.” În concepţia islamică, păcatul lui Adam nu are nici o consecinţă asupra oamenilor care au venit după Adam. Prin urmare, soteriologia se bazează pe două criterii: Dumnezeu nu a luat păcatul lui Adam atât de mult în serios; şi a doua perspectivă este că mântuirea poate fi obţinută prin fapte bune, după instrucţiunile profeţilor.

Îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de păcat

În continuare, va fi prezentată  părerea musulmanilor despre atitudinea lui Dumnezeu cu privire la căderea omului şi la consecinţele ei. De altfel, aşa cum a fost subliniat, musulmanii consideră că Dumnezeu este îngăduitor cu păcatul, iar aceasta se reflectă în teologia islamică soteriologia. Shabbir Akhtar susţine:

Islamul priveşte căderea omului, ca fiind una simplă, puternică şi, conţinând o manifestare a răului, dar una de moment, altfel spus, neascultarea de voia lui Dumnezeu nu a avut implicaţii posterioare asupra naturii umane, în general, şi chiar asupra lui Adam, în particular. Adam a mâncat din fructul oprit; Allah l-a iertat, pentru că Allah face ceea ce vrea.[14]

Autorul continuă, spunând că: „Neascultarea de voia lui Dumnezeu a lui Adam a fost doar un rezultat al ignoranţei şi o slăbiciune a voinţei (akrasia)”. Prin urmare, pentru mântuire, omul are nevoie doar de mentori şi har de la Dumnezeu.”[15]

Referindu-se la aceeaşi situaţie din Eden, Ismail al-Faruqi, alt teolog musulman, face o comparaţie între islam şi creştinism, remarcând încă o dată ideile despre îngăduinţa lui Dumnezeu şi mântuirea prin fapte bune:

Să zicem că toţi oamenii sunt căzuţi şi suportă consecinţele păcatului originar, omenirea este într-o stare incertă, contradictorie,  axată pe egoism şi înstrăinată de perfecţiunea lui Dumnezeu. În faza aceasta, misiunea creştină caută să răscumpere şi să salveze omenirea. Islamul, însă, consideră că omul nu are nevoie de nici un fel de mântuire. În loc să considere omul căzut din punct de vedere etic şi religios, legea islamică dawah îl declară kalifa lui Dumnezeu, având o stare performantă, echipat cu tot ce este necesar pentru a împlini voia divină cu adevărat, ba mai mult, este înzestrat cu harul revelaţiei (…). De aici încolo, termenul „mântuire” nu mai are loc în vocabularul islamic. Islamul înţelege că omul şi-a asumat rolul său în acest univers, care a fost creat de dragul lui (omului). El este inocentul universului, învăţătorul moral şi perfect al acestuia şi orice parte a universului a fost dată omului pentru a se bucura de ea. El este chemat să asculte şi să împlinească voia lui Allah. Dar împlinirea acesteia se realizează în timp şi spaţiu.[16]

Evident, poziţia creştină diferă în mod radical de cea islamică, întrebarea care se ridică de aici, este: „De ce, dacă Allah nu a luat în serios păcatul lui Adam şi izgonirea din Eden nu a însemnat o pedeapsă, ci o înălţare a omului la nivel de kalifa, mişcarea islamică modernă întreprinde încercări disperate, luptându-se împotriva infidelităţii, pedepsind cu moartea pe musulmanii care nu respectă prescripţiile islamice? Răspunsul pare a fi simplu: oricât de mult  am încerca noi să minimalizăm consecinţele păcatului lui Adam, rezultatele căderii se văd fără lupă.

Evaluând cele menţionate, se observă, în primul rând, faptul că islamul consideră că Dumnezeu a avut o atitudine tolerantă faţă de păcatul lui Adam; iar, în al doilea rând, islamul nu vede în izgonirea omului din Eden o pedeapsă, ci o ridicare la grad de kalifa, adică mesager al lui Dumnezeu. Prin urmare, conform învăţăturii islamice, Dumnezeu nu numai că l-a iertat pe Adam, dar l-a şi maturizat, ridicându-l la un grad superior.

Totuşi, apare o îngrijorare serioasă în cele spuse de Shabbir Akhtar şi anume: expresia „Allah face ce vrea”. Îngrijorarea scoate în evidenţă lipsa siguranţei de mântuire. Allah l-a iertat pe Adam, dar nu îi iartă pe toţi sau îi iartă, dar nu-i asigură.

Mântuirea prin fapte

Deşi islamul susţine că nu este nevoie de doctrina salvării, totuşi învaţă că mântuirea se poate obţine prin fapte. În citatul următor, Abdul Saleeb prezintă poziţia generală a musulmanilor:

Din moment ce punctul de vedere al islamului cu privire la păcat nu este o problemă atât de importantă, este foarte natural ca şi mântuirea în islam să nu fie o soluţie radicală, aşa după cum întâlnim în credinţa creştină. În mod general islamul susţine că mântuirea este obţinută prin fapte. Există o mulţime de pasaje în Coran, care vorbesc despre ziua judecăţii, despre pedeapsa cu iadul şi răsplata cu paradisul. Una din imagini descoperite în Coran despre modul în care se obţine iertarea prin fapte este exemplul  cu cântarul. În ziua judecăţii faptele fiecăruia vor fi puse pe cântar: „Apoi cei a căror balanţă cu faptele bune va fi mai grea – vor fi răsplătiţi cu mântuirea; dar aceia, a căror balanţă cu fapte bune va fi găsită mai uşoară; îşi vor pierde sufletele: ei vor locui în iad[17] (Sura 23:102-103)

Atât primul caz, unde a mers vorba despre iertarea simplă a păcatului, cât şi cel de-al doilea, unde se spune despre fapte bune, se referă la doctrina salvării de la pedeapsa cu iadul. Prin urmare, se observă faptul că în timp ce credinţa nu este atât de importantă, în conceptul islamic, faptele bune sunt esenţiale pentru mântuire.

Siguranţea mântuirii – aspectul critic al înţelegerii soteriologiei

 

Aşa cum a fost subliniat, soteriologia nu este esenţială în învăţătura islamică, dar, totodată, nu există nici siguranţa mântuirii în islam. Pe lângă faptul că nimeni nu poate determina ce cantitate de fapte bune trebuie să acumuleze un musulman, siguranţa mântuirii este periclitată şi de legea abrogării:

Am trimis noi profeţi şi mai înainte de tine. Şi le-am dat lor soaţe şi urmaşi. Însă nici un trimis nu a putut să aducă vreun semn decât cu voia lui Allah. Şi fiecare soroc a fost scris într-o carte. Allah şterge sau întăreşte ceea ce voieşte şi la El se află mama Cărţii (umm al kitab).[18]La început legea abrogării a fost revelată cu scopul de a anula anumite versete, descoperite anterior profetului, dar, mai târziu, legea abrogării a căpătat putere asupra oricărui domeniu din viaţa musulmanului, marcând, totodată, caracteristica de bază prin care se defineşte suveranitatea lui Dumnezeu. Această lege se referă la faptul că Allah este suveran, absolut liber să-şi schimbe părerea despre orice, oricine şi oricând. Prin urmare, aceasta pune în pericol mântuirea despre care s-a discutat anterior. Chiar dacă Allah poate pur şi simplu să-ţi ierte păcatul, deoarece nu este ceva serios şi chiar dacă a poruncit musulmanilor să respecte prescripţiile islamului, care se transformă în fapte bune pentru mântuire, Allah îşi poate schimba părerea, după cum spune legea abrogării; „Allah este atotputernic, El poate face tot ce vrea”(Sura 5:19-20), ceea ce înseamnă că Allah nu este legat de o promisiune făcută anterior! „Allah este Milostiv, El iartă pe cine vrea.”(Sura 4:51), ceea ce subliniază că nimeni nu poate fi sigur de mântuire.

În concluzie, doctrina de care musulmanii cred că nu au nevoie devine, totodată şi cea mai necesară. Aici se potrivesc cuvintele lui Robert Charles Sproul; „Adevărul este că ceea ce-ţi lipseşte, ai disperată nevoie să obţii, mai mult decât orice altceva, de altfel, va trebui să te înfăţişezi înaintea unui Dumnezeu sfânt în propria ta neprihănire şi dacă tu crezi pur şi simplu că vei rezista judecăţii Lui, te înşeli amarnic.”[19]

Acum câţiva ani în urmă la Seminarul Fuller, California, SUA, secţia de misiune a făcut un studiu, unde au participat musulmani, care acceptaseră creştinismul. În acest studiu s-a luat interviu de la 600 de musulmani, care au răspuns la întrebarea: „De ce au acceptat credinţa creştină?” Primul, dintre multele motive pe care le-au invocat, a fost factorul siguranţei mântuirii, prin credinţa în jertfa lui Isus Hristos pe cruce.[20]

 

Perspectiva creştină asupra doctrinei salvării

 

Ideea de mântuire în credinţa creştină derivă din două alte idei fundamentale: prima se refera la caracterul lui Dumnezeu şi a doua – la efectul pe care l-a avut căderea omului în păcat. Toţi creştinii susţin fără echivoc, că Dumnezeu este sfânt şi nu iubeşte păcatul. Pe tot parcursul istoriei poporului Israel în Vechiul Testament, căruia Dumnezeu i s-a revelat în mod special şi, mai târziu, prin Isus Hristos în Noul Testament, ideea „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” marchează caracterul lui Dumnezeu, factor pe care Dumnezeu nu-l compromite niciodată.

Spre deosebire de islam, iudaismul şi creştinismul subliniază faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aspect revelat în Gen.1:26-28, 2:7.

Totodată, aspectul sfinţeniei lui Dumnezeu este caracterizat de faptul că El urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să trăiască…” (Ezech.33:11), „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”(1Tim.2:3-4), „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul din voi să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”(2Petr.3:9).

Atunci când se discută despre soteriologie la creştini şi la musulmani, partea ireconciliabilă este faptul, că în timp ce islamul susţine că omul trebuie să moară pentru Allah (Sura 3:157-158; 2:190-193; 2:216; 4:89; 9:5; 9:14), credinţa creştină mărturiseşte că Dumnezeu Şi-a dat viaţa Sa ca răscumpărare pentru om. Din acest moment omul nu mai trebuie să facă nimic, ci doar să accepte ispăşirea sa prin jertfa lui Isus Hristos şi să se încreadă că prin actul  răscumpărării omul este reprimit în familia lui Dumnezeu.

În timp ce islamul consideră acceptarea mântuirii prin har o slăbiciune a omului, creştinismul susţine că omul este incapabil să se mântuiască pe sine însuşi: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”(Rom.3:23). Abdul Saleeb povesteşte un caz interesant, că acum câţiva ani în urmă, un grup de creştini a vizitat un imam la una din moscheile din Chicago. Imamul era un afro-american, convertit de la creştinism la islam. Cei din grup l-au întrebat: „Care a fost motivul care l-a făcut să accepte islamul?” La care acesta a răspuns: „Islamul face din om un adevărat bărbat, care devine în stare să înţeleagă ceva. Creştinismul, pe de altă parte, a spus el, este religia celor neputincioşi, Isus a făcut tot: poporul meu nu are nevoie de o astfel de religie.”[21]

Acest exemplu relatează foarte clar atitudinea islamului diferită de cea creştină. Conform islamului, creştinismul transformă oamenii în creaturi neputincioase, iar islamul le asigură demnitatea. Omului i se spune, tu poţi să te mântuieşti, stai pe picioarele tale, Dumnezeu ţi-a dat toată puterea, ia-ţi soarta în mâini, şi aşa mai departe.

Creştinii, de altfel, mărturisesc că păcatul nu este ceva de genul ignoranţei, ci o rebeliune împotriva lui Dumnezeu, toate conflictele şi războaiele prin care trece omenirea remarcă o dată în plus că omul este căzut de la slava lui Dumnezeu şi păcatul a afectat natura umană. Din cauza naturii afectate de păcat, omul nu poate produce binele de la sine, ci are mai întâi nevoie de o intervenţie divină din afară, care să-i schimbe destinul său păcătos. L. Bevan Jones spune: „Omul are nevoie de reconciliere, deoarece este îndărătnic şi rebel prin sine însuşi ori, altfel spus, omul este încătuşat în lanţurile păcatului. Spre deosebire de musulmani, spune autorul, creştinii cred că omului i-a fost dată capacitatea de a răspunde la intervenţia Duhului Sfânt, deşi aici se vede tendinţa lui egoistă, înrădăcinată în păcat”.[22]

Prin urmare, fiind creat să-l reprezinte pe Dumnezeu, omul căzut în păcat a ajuns în această poziţie fără calificativele de reprezentare. Dar tocmai aici intervine Dumnezeu prin întruparea lui Hristos, care schimbă acest statut depravat, obţinut prin cădere. Creştinii cred că aşa cum păcatul lui Adam a fost transmis rasei umane, tot aşa neprihănirea lui Hristos este transferată în baza pedepsei acceptate de El în locul omului. Mântuirea în înţelesul creştin este bazată pe harul extraordinar al lui Dumnezeu, care în nemărginita Sa dragoste, întâlneşte omul, chiar în locul unde a căzut. Cuvântul ultim şi  minunat este: „Suntem mântuiţi prin har, prin credinţă şi aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura.”

În final, misiunea creştină poate să-şi spună cuvântul: creştinii au menirea să mărturisească lumii despre Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Tocmai aici, misiunea creştină doreşte să spună un bun venit din inimă prietenilor musulmani, fiind gata să le descopere planul mântuirii din păcat, prin credinţa în jertfa lui Isus Hristos. Deoarece: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”(Fap.4:12)

 

Înţelegerea doctrinei despre Scripturi în creştinism şi în islam

 

Iudaismul, creştinismul şi islamul sunt religii literate. Fiecare dintre ele posedă câte un set de literatură, ce o consideră inspirată divin şi care constituie norma de viaţă a comunităţii de credincioşi. Pentru evrei acest set de literatură poartă numele de Tora, adică „instrucţiuni divine”[23]. Creştinii evanghelici includ în canonul scripturilor divin-inspirate 39 de cărţi ale Vechiului Testament şi 27 ale Noului Testament, (Romano-Catolicii şi Biserica Ortodoxă adaugă la cărţile canonice şi cărţile sinodale. Ei au canonul după Septuagintă pentru Vechiul Testament).

Musulmanii consideră Coranul cuvântul verbal al lui Dumnezeu, transmis prin îngerul Gavriil lui Muhammad în ultimele trei decenii ale vieţii acestuia. De altfel, Coranul este de mărimea Noului Testament. El conţine 114 capitole, numite sura şi 6.000 de versete, numite ayat, adică semn. Surele nu sunt aranjate în mod cronologic, ci în ordine descrescătoare, după numărul aiaturilor ce le conţine, fiecare sură. 86 din cele 114 sure au fost descoperite în Mecca şi 28 din ele în Medina.[24] După cum susţin musulmanii, Muhammad, recipientul mesajului Coranic era analfabet, ceea ce a condus la ideea că Coranul este un miracol al lui Allah. Această idee nu este acceptată, însă, de creştini şi evrei. Pentru mai multe detalii cu privire la întrebarea ce se ridică vor fi prezentate amănunte, când va fi prezentată apariţia Coranului în principiul privind revelaţia lui Dumnezeu în creştinism şi islam. De altfel, dacă afirmaţia lui Muhammad este adevărată, atunci se ridică întrebarea: „Cum a putut un om necărturar ca Muhammad să transmită un mesaj atât de complex de la Dumnezeu? Răspunsul are două variante: putem vorbi despre un miracol ori despre un act premeditat, pentru a crea impresia unui miracol.

 

Consideraţiile musulmanilor faţă de Coran şi celelalte Scripturi

 

Fiecare musulman crede în toate cărţile revelate, care sunt menţionate în Coran. Acestea sunt Tawrat  (Tora) a lui Moise, Zabur (Psalmii) a lui David, Ingil (Evanghelia) a lui Isus şi Coranul revelat lui Muhammad.

Musulmanii susţin că dintre toate cărţile divine doar Coranul s-a mai păstrat în forma lui originală şi aceasta se datorează  modului în care acesta a fost revelat. Spre  deosebire de Coran, care s-a păstrat în forma în care a fost revelat, celelalte cărţi care nu au fost scrise sub dictare, aşa cum se crede despre Coran, au fost modificate printr-un limbaj omenesc. De aceea ele nu mai pot fi considerate autentice. Sub această acuzaţie sunt şi copiile documentelor biblice existente în formă de manuscrise şi pergamente. Cât priveşte Coranul, musulmanii îl consideră o copie a „cărţii – mamă”, care se găseşte pe o masă de aur, situată înaintea lui Dumnezeu în cer[25].

Abdul Saleeb afirmă: „Musulmanii cred că Coranul este cuvântul final al lui Dumnezeu, transmis umanităţii, singurul autentic, ce conţine cea mai veridică informaţie venită de la Dumnezeu, deoarece este singura sursă care nu a fost coruptă.”[26]

În concluzie, Coranul conţine îndrumarea lui Allah pentru omenire într-un limbaj original şi nemodificat.

Trebuie specificat, însă, faptul că învinuirile aduse celorlalte cărţi sfinte nu au un temei ştiinţific; deşi provocarea este foarte serioasă, trebuie menţionat deocamdată că aceasta este părerea musulmanilor. Şi, deoarece Coranul constituie una dintre sursele de bază ale islamului, se va reveni la această problemă mai târziu, când se va discuta despre originea şi scrierea Coranului.

 

Consideraţiile creştinilor faţă de Coran şi Scriptură

 

Atât evreii, cât şi creştinii, au o vastă literatură exegetică şi expozitivă, precum şi o mulţime de comentarii. De altfel, scripturile sacre ale creştinilor şi evreilor au trecut cu succes prin metoda criticii textuale, demonstrând atât veridicitatea lor spirituală, cât şi cea istorică. În ce priveşte Coranul, ideea criticii textuale a aşa-zisului text sacru nu a fost acceptată de teologii musulmani; prin urmare, şi comentariile recente, făcute în baza criticii textuale asupra Coranului, pot fi considerate o încercare foarte isteaţă din partea unor scolastici musulmani. Cei mai mulţi dintre musulmani consideră critica textuală un exemplu de necredinţă şi imperialism spiritual.

Făcând o paranteză la cele menţionate până în prezent, se ridică întrebarea: „Ar fi nevoie ca cei din lumea creştină să declare aşa-numita bătaie a cărţilor între Biblia creştinilor şi Coranul musulmanilor?” Deoarece, pe lângă un număr de asemănări, între cele două există şi o mulţime de diferenţe semnificative. În timp ce Coranul a fost revelat pe parcursul ultimilor 23 de ani din viaţa lui Muhammad şi anume în limba arabă, Biblia a fost revelată pe un interval de peste o mie de ani mai multor autori, care au scris în trei limbi diferite. Mai mult decât atât, chiar de la începutul Bisericii, creştinii au ridicat întrebarea privind importanţa traducerii Bibliei în alte limbi, aspect promovat la ora actuală de instituţiile moderne, cum ar fi: Institutul pentru traducerea Bibliei Wycliffe. În timp ce creştinii încurajează traducerea Bibliei în diferite limbi, considerând că Evanghelia este compatibilă culturii şi limbii vorbite de un popor ori altul, musulmanii se opun vehement ideii date. După părerea lor, Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Coran nu poate suna decât în limba originală, adică arabă, şi oricine doreşte să-l studieze trebuie să înveţe limba arabă. Toate traducerile recente ale Coranului nu sunt considerate decât nişte interpretări, şi nu Coranul în sine.

 

Concluzii

 

Evaluând cele prezentate mai sus, realizăm faptul că atitudinea musulmanilor faţă de celelalte Scripturi este una foarte ambiguă. Pe de o parte, susţin musulmanii, Coranului i-a fost încredinţată protejarea Scripturilor revelate anterior, iar pe de altă parte, musulmanii învinuiesc pe oamenii cărţii (ahl al-kitab, evreii şi creştinii) de coruperea Scripturilor. În concluzie, trebuie urmărit cu atenţie modul cum au evoluat lucrurile în acest proces de învinuire.

În primul rând, Coranul face câteva complimente Scripturilor anterioare: în sura 5:44 citim: „Noi am revelat Legea lui Moise, ca să fie un ghid de călăuzire”, „Noi l-am trimis pe Isus, fiul Mariei, să confirme Legea revelată anterior. Noi i-am trimis lui Evanghelia ca ghid spre calea luminii, v.46. În sura 5:68 Muhammad zice: „O! oameni ai cărţii (evrei şi creştini) noi nu am avea nici un suport pe care să stăm, dacă nu aţi fi voi cu Legea, Evanghelia şi toate celelalte revelaţii trimise vouă de Domnul.” Alt pasaj extraordinar este atunci când Allah spune lui Muhammad: „Dacă te îndoieşti cumva de cele revelate de Noi, întreabă-i pe cei ce au citit Cartea revelată anterior”, sura 10:94.

Abdul Saleeb vrea să spună că prin acesta Muhammad a încercat să spună evreilor şi creştinilor: „ei, ascultaţi! Şi eu sunt monoteist. Sunt un proroc asemenea lui Moise şi Isus. Noi toţi suntem la fel, ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu, dar fiind necărturar, nu aveam cunoştinţă de la prima sursă despre Scripturile evreilor şi ale creştinilor.” Între timp, mesajul lui Muhammad şi, în deosebi, al urmaşilor săi, s-a schimbat. Mai târziu, după ce musulmanii au intrat în contact cu comunitatea creştină şi cea evreiască, au citit Biblia şi au realizat faptul că Vechiul şi Noul Testament fiecare contrazice Coranul în mai multe privinţe.[27]

În aceste circumstanţe, musulmanii au fost puşi într-o situaţie foarte dificilă: pe de o parte, ei cunoşteau din Coran că nimeni nu are voie să schimbe Cuvântul lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, Scripturile evreilor şi ale creştinilor difereau de Coran. Prin urmare, răspunsul a venit mai târziu, prin doctrina tahrif (corupţie în arabă), unde evreii şi creştinii erau învinuiţi de coruperea Bibliei, care a ajuns să nu se mai potrivească cu învăţătura Coranului.[28]

Citând pe unii din teologii creştini liberali, unii musulmani afirmă: „Scolasticii voştri susţin acelaşi lucru: că Moise nu a scris Tora, că Isus nu a spus aceste lucruri. Toate istoriile respective au fost fabricate şi puse în gura lui Isus şi altor persoane, zic scolasticii voştri.”[29] Dar, ţinând cont de contextul istoric, trebuie recunoscut faptul că această învinuire, argumentele folosite aici nu aparţin perioadei în care a trăit Muhammad, ci ţin de sec. XVIII şi XIX. Prin urmare, aceste învinuiri nu puteau să existe în sec. al 7 – lea. Aici trebuie menţionat faptul, că, în urma descoperirilor făcute în secolul al 20 – lea, nimeni nu consideră veridice afirmaţiile teologilor liberali. Iată ce susţine R.C. Sproul:

Timp de 40 de ani m-am luptat cu atacurile asupra autorităţii Scripturilor şi pot afirma că astăzi, mai mult ca altădată în istoria Bisericii, nu există vreun motiv să fim sceptici privind veridicitatea şi integritatea mărturiilor biblice.[30]

În final, trebuie  subliniat că în baza câtorva argumente menţionate mai sus, mărturia lui Muhammad şi a celorlalţi teologi musulmani nu are nici un suport ştiinţific. În primul rând, că, fiind necărturar, Muhammad nu putea să citească Scriptura; de altfel, nu există vreo dovadă precum că el s-ar fi confruntat vreodată cu conţinutul ei; în al doilea rând, în baza descoperirilor moderne cu privire la textele biblice, argumentele teologilor creştini liberali, folosite de musulmani, sunt depăşite. În al treilea rând, ideea de corupţie a textului indică o tendinţă spre imoralitate, aspect care nu poate fi susţinut, ţinând cont de învăţătura Bibliei. Statutul ei moral a rămas acelaşi, îndeamnând pe fiecare om să creadă în Dumnezeu, să asculte de poruncile Lui şi să trăiască după normele morale, revelate de Dumnezeu în ea.

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Akhtar, Shabbir. A Faith for All Seasons: Islam and Western
2. Modernity. London: Bellew Publishing Company, 1990.
3. Chapman, Colin. Cross and Crescent. Leicester: IVP, 1995.
4. Coranul cel Sfânt şi traducerea sensurilor în limba română. Timişoara: Editura Islam, 1999.
5. George, Timothy. Is the Father of Jesus the God of Muhammad? Grand
6. Rapids, MI: Zondervan, 2002.
7. Jones, Bevan L. Christianity Explained to Muslims. Calcutta: Y.M.C.A., 1938.
8. Jones, Bevan L. The People of the Mosque. Calcutta: Baptist Mission Press, 1965.
9. Sproul, Robert Charles, Abdul Saleeb. The Dark Side of Islam.
10. Wheaton, IL: Crossway Books, 2003.
11. Zebiri, Kate. Muslims and  Christians Face to Face. Oxford: Oneworld Publications, 1997.

______________

[1] Kate Zebiri, Muslims and Christians Face to Face (Oxford: Oneworld Publications, 1997), p. 59.

[2] Colin Chapman, Cross and Crescent (Leicester: IVP, 1995), p. 237.

[3] Robert Charles Sproul, Abdul Saleeb, The Dark Side of Islam (Wheaton, IL: Crossway Books, 2003), p. 65.

[4] Idem, p. 65.

[5] Ibidem, p. 74.

[6] Ibidem, p. 76.

[7] Ibidem, p. 67.

[8] Ibidem, p. 66.

[9] Ibidem, p. 67.

[10] Ibidem, p. 67.

[11] Ibidem, p. 46.

[12] L. Bevan Jones, The People of the Mosque (Calcutta: Baptist Mission Press, 1965), p. 280.

[13] Robert Charles Sproul, Abdul Saleeb, The Dark Side of Islam, p. 45.

[14] Shabbir Akhtar, A Faith for All Seasons: Islam and Western Modernity (London: Bellew Publishing Company, 1990), p. 155.

[15] Idem, p. 155.

[16] Robert Charles Sproul, Abdul Saleeb, p. 56.

[17] Idem, p. 55.

[18] Sura 13:38-39, Coranul cel Sfânt şi traducerea sensurilor în limba română (Timişoara: Editura Islam, 1999), p. XXIV.

[19] Robert Charles Sproul, Abdul Saleeb, p. 64.

[20] Idem, p. 57.

[21] Ibidem, p. 57.

[22] L. Bevan Jones, Christianity Explained to Muslims (Calcutta: Y.M.C.A., 1938), p. 142.

[23] Timothy George, Is the Father of Jesus the God of Muhammad? (Grand Rapids, MI: Zondervan, 2002), p. 43.

[24] Idem, p. 43.

[25] Sura 13:38-39, Coranul cel Sfânt şi traducerea sensurilor în limba română, p. XXIV.

[26] Robert Charles Sproul, Abdul Saleeb, The Dark Side of Islam, p. 15.

[27] Idem, p. 16-17.

[28] Ibidem, p. 17.

[29] Ibidem, p.17.

[30] Ibidem, p. 23.