Rolul principiilor teologice este unul cheie în lucrarea de misiune. El constituie fundamentul, pe care trebuie zidită activitatea misionară. Dar, tocmai lipsa acestor principii a condus la eşecuri înregistrate în istoria lucrării de misiune.

Primul principiu care stă la baza unei cercetări ştiinţifice cu privire la o religie, o confesiune religioasă ori filozofie despre viaţă este sursa de inspiraţie în formarea conceptelor fundamentale ale acestora. Prin urmare, ordinea cercetării ar fi: studierea surselor de inspiraţie şi revelaţie, stabilirea unui set de scripturi canonice şi, apoi, doctrinele despre: păcat, răscumpărare şi Dumnezeu. Totuşi, ţinând cont de caracteristicile complexe ale religiei islamice, autorul prezentului studiu  propune o ordine diferită în expunerea acestora. Ordinea propusă de autor urmăreşte familiarizarea cititorului cu principiile fundamentale islamice, care încep cu o revelare a lui Dumnezeu; apoi celelalte principii s-au format pe parcurs, unele dintre ele chiar după moartea fondatorului religiei musulmane. De altfel, spre deosebire de creştini, musulmanii au o doctrină simplă despre Dumnezeu şi una foarte complicată despre inspiraţie şi revelarea Coranului. Prin urmare, studiul dat începe cu doctrina despre Dumnezeu, Isus Hristos, Soteriologie şi se încheie cu doctrinele despre Scriptură, Inspiraţie şi revelarea acestora.

Înţelegerea doctrinei despre  Dumnezeu în creştinism şi în islam

Deşi creştinismul şi islamul sunt religii monoteiste, apărute şi dezvoltate în Orientul Mijlociu, ambele trasându-şi originea până la Avraam, totuşi doctrina lor despre Dumnezeu diferă foarte mult, fapt care face ca aceste două religii să se deosebească una de alta atât în mărturisirea credinţei lor, cât şi în practicarea principiilor teologice. În studiul dat vor fi scoase în evidenţă particularităţile fundamentale care alcătuiesc doctrina despre Dumnezeu în creştinism şi islam.

De altfel, originile lor similare au multe lucruri comune, care de cele mai multe ori conduc pe mulţi la ideea că singura diferenţă dintre ele este interesul religios şi geo-politic, idee inacceptabilă din punctul de vedere al studiului de faţă.

Prin urmare, se atrage atenţia cititorului să urmărească şi să analizeze cu atenţie atât asemănările, cât şi diferenţele dintre creştinism şi islam în privinţa doctrinei despre Dumnezeu.

Caracteristici similare

La temelia credinţei creştine stau trei principii fundamentale, care întotdeauna au fost respinse de islam: Trinitatea, întruparea Domnului Isus şi răscumpărarea prin har, efectuată prin jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos. Aceste principii fundamentale constituie, totodată, şi divergenţele majore, unde apar cele mai serioase neînţelegeri între creştini şi musulmani.

Totuşi, trebuie  remarcat faptul, că între creştinism şi islam există un număr de învăţături comun împărtăşite, care trebuie studiate cu atenţie, pentru a înţelege care sunt lucrurile comune şi în ce constă divergenţa dintre cele două religii monoteiste. Pentru clarificarea acestui demers, câţiva factori sunt de importanţă crucială.

Factorul istoric

Atât creştinii cât şi musulmanii afirmă în unison: „Creatorul Universului Şi-a descoperit voia Sa în istoria omenirii.” Prin urmare, fiecare din aceste religii se opune conceptului mişcării ciclice în univers, considerând, totodată, că istoria este arena de activitate a lui Dumnezeu, unde El intervine în mod direct, pentru a conduce cursul istoriei spre sfârşitul predestinat; de asemenea, fiecare dintre ele se bazează pe evenimente specifice,  prin care-şi definesc identitatea lor ca şi comunitate de credincioşi.

În ce priveşte creştinii, evenimentul decisiv în istoria salvării este întruparea Domnului Isus: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Acest eveniment este atât de important pentru creştini, încât ei divizează istoria omenirii  după acest eveniment.

Aşa cum precizează Sarwar, după musulmani, Dumnezeu este stăpânul istoriei. El Şi-a descoperit voia Sa prin profeţi, în număr de 124.000, începând cu Adam şi încheind cu Muhammad. Coranul vorbeşte despre 25 dintre ei, în timp ce marea majoritate a acestor profeţi rămâne necunoscută [SARWAR, 20]. Transmiterea Coranului constituie evenimentul-cheie şi finalul în descoperirea identităţii musulmane, Muhammad fiind mesagerul uman, de care s-a folosit Dumnezeu să transmită oamenilor Coranul.

În concluzie, se poate afirma că şi creştinismul şi islamul mărturisesc autoritatea lui Dumnezeu asupra istoriei, afirmând totodată descoperirea voii lui Dumnezeu omenirii, însă trebuie subliniat faptul că, deşi asemănarea este evidentă, totuşi, spre deosebire de islam, care mărturiseşte că Dumnezeu s-a revelat doar prin profeţi, Muhammad fiind ultimul şi cel mai important dintre ei, creştinismul remarcă descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin întruparea lui Isus Hristos. De altfel, islamul schimbă punctul culminant al istoriei, adică întruparea lui Dumnezeu, cu transmiterea Coranului lui Muhammad, făcând din acest eveniment punctul culminant al istoriei pentru toate popoarele. Un alt aspect critic în islam aici, care trebuie remarcat, este conceptul profetic universal. Pentru a releva faptul că Dumnezeu S-a descoperit în mod universal tuturor oamenilor, Muhammad invocă ideea că Dumnezeu a trimis profeţi etnici la toate popoarele, cărora li s-a descoperit în mod particular, aceştia fiind în număr de 124.000, profeţi şi mesaje la care atât Coranul, cât şi Sfânta Scriptură nu face nici o referire.

Spre deosebire de islam, creştinismul remarcă universalitatea descoperirii lui Dumnezeu, prin întruparea lui Dumnezeu însuşi, punct culminant în istoria răscumpărării.

Factorul monoteist

Creştinii şi musulmanii împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru unicitatea lui Dumnezeu, ca Domn şi Creator a tot ceea ce există. Negarea închinării la idoli răsună la fel de clar în Cele Zece Porunci, precum şi în mărturisirea crezului musulman, Shahada. Întoarcerea de la idoli reprezintă, de asemenea, o temă foarte importantă a Noului Testament. Sinodul de la Ierusalim (anul 50), precizează pentru toţi creştinii printre altele: „…să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor…” (F.Ap.15:29). Apostolul  Pavel descrie procesul convertirii drept o întoarcere de la idoli spre Dumnezeul cel viu şi veşnic (1Tes.1:9). Apostolul Ioan încheie prima sa epistolă cu o poruncă, cerând respectarea ei urgentă; „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli.”(1Ioan 5:21).

În timp ce pentru religiile monoteiste negarea idolilor este prima pe lista priorităţilor, deoarece Domnul este singurul Dumnezeu real, care pretinde o loialitate de netăgăduit, pentru cei ce împărtăşesc pluralismul religios această pretenţie vine ca ofensă din partea celor ce cred în tradiţia avraamică. Psalmistul spune: „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile şi poruncile Sale. El nu a lucrat aşa cu toate neamurile. (Ps.147:19-20) [GEORGE, 45].

Mărturisirea monoteistă în islam constituie dogma de bază în teologia islamică şi alcătuieşte axioma fundamentală a mărturisirii de credinţă a musulmanilor: „Nu există Dumnezeu, decât Allah…”, Sur.73:9; 59:22, expresie întâlnită de 27 de ori sub diferite forme în Coran [Gilchrist, 116]. Această afirmaţie luată din mărturisirea de credinţă a musulmanilor are câteva semnificaţii. În primul rând, expresia afirmă existenţa unui singur Dumnezeu; în al doilea rând, expresia este o critică adusă idolatriei şi în al treilea rând, este o replică adusă conceptului monoteist trinitarian mărturisit de creştini.

Prin urmare, subliniat că islamul şi creştinismul se clasifică printre cele trei religii monoteiste, trebuie remarcat faptul că asemănarea dintre ele este identică doar în terminologie, însă diferită în conţinut.

În timp ce islamul releva ideea monoteismului în baza unui concept uman al singularităţii individuale a lui Dumnezeu, creştinismul remarcă monoteismul trinitar bazat pe unitatea fiinţei şi unicitatea lui Dumnezeu, descoperit în persoane: Tată, Fiu şi Duh Sfânt în Sfintele Scripturi.

În concluzie, se aminteşte încă o dată că asemănarea factorului monoteist dintre islam şi creştinism este una caracteristică şi nu esenţială, aspect la care se va referi în continuare.

Factorul misionar

Atât creştinii, cât şi musulmanii, consideră că şi credinţa lor a fost revelată de Dumnezeu, care a poruncit ca aceasta să fie răspândită în toată lumea.

Factorul misionar la creştini decurge, în primul rând, din porunca  Domnului Isus „mergeţi şi faceţi ucenici” (Mat.28:19) şi, în al 2-lea rând, reiese chiar din slujirea practică, pe care El a demonstrat-o ucenicilor Săi. Câştigând prin harul Său oameni din mai mute popoare, cum ar fi: femeia samarineancă, centurionul roman şi intelectualii greci. Prin aceasta, Isus a dat de înţeles că implicarea misiunii Sale este universală. La momentul în care biserica primară  a decis că neamurile  se consideră împreună cu iudeii, urmaşii lui Isus, implicaţiile factorului misionar au atins cote maxime. În final, creştinismul evanghelic consideră implicarea lui Isus Hristos în răscumpărarea tuturor popoarelor momentul-cheie, unde creştinismul a devenit religia universală, în care sunt incluse diferite rase, culturi şi limbi [GEORGE, 46].

Factorul misionar la musulmani constituie momentul stabilirii unei comunităţi de credincioşi musulmani în Medina de către Muhammad. După stabilirea acestei comunităţi, el a trasat credinţa în Allah de la o familie la întreaga societate şi, mai târziu, la toate naţiunile. Acest concept al său a contribuit enorm la o răspândire rapidă a islamului de la Pirinei la Himalaia. La această fază islamul a fost răspândit atât de soldaţi cât şi de negustorii musulmani în jurul Mediteranei, pe întinsurile Asiei şi ale Africii.

Aici, s-ar putea spune că, în ce priveşte noţiunile generale şi aspectele practice, între creştinism şi islam există unele asemănări. Deosebirile fundamentale dintre cele două perceperi ale lui Dumnezeu se descoperă în modul cum încearcă cele două grupuri de credincioşi să-L definească pe Dumnezeu. Acesta poate fi înţeles prin răspunsul la ceea ce simte şi crede fiecare credincios din aceste două comunităţi.

În concluzie, autorul acestui studiu doreşte să menţioneze că, deşi factorul misionar este o altă asemănare dintre creştinism şi islam, totuşi diferenţa dintre aceste comunităţi la acest capitol este evidentă. Aceasta se poate observa în diferenţa dintre misiunile celor doi fondatori ai lor. Şi anume, în timp ce mesajul lui Hristos este unul universal, fără vreun interes naţional ori caracteristic unei limbi, mesajul lui Muhammad s-a referit, în primul rând, la arabi, fiind legat de limba arabă.

Conceptul despre Dumnezeu în islam

Din moment ce ambele grupuri de credincioşi cred într-un singur Dumnezeu, apare curioasa întrebare: „Ce simte un creştin ori un musulman, când se roagă lui Dumnezeu şi ce crede în inima  sa fiecare atunci  când  rosteşte numele Lui?”

„Credinţa într-un singur Dumnezeu, Allah, de la ebraicul Eloah, de către cei mai mulţi dintre musulmani este subliniată prin conceptul „tawhid”, care înseamnă unicitatea lui Allah şi este cea mai importantă parte din credinţa (Iman) islamică,” susţine Ghulam Sarwar [SARWAR, 20]. „Tawhid” este cel mai important principiu al credinţei islamice. Acest principiu spune că tot ce există vine de la Singurul şi Unicul Creator, Allah, care este singurul Susţinător al Universului şi Unica Sursă a învăţăturilor Sale [SARWAR, 20].

Dumnezeu este unul

Ori de câte ori musulmanii folosesc noţiunea „unul”, ei nu percep ceea ce înţeleg creştinii prin aceasta. „Unul” la creştini se referă la unicitatea fiinţei lui Dumnezeu, la faptul că El este singurul Dumnezeu (Isaia 43; Ioan 1), în timp ce musulmanii înţeleg „Unul” ca Dumnezeu la numărul singular.

În cartea Answering Islam, Norman Geisler şi Abdul Salib, explică conceptul de unul în felul următor: „Pentru a descrie unicitatea lui Dumnezeu, Coranul foloseşte doi termeni: „ahad” şi „wahid”. Termenul „ahad” se foloseşte pentru a nega existenţa altor dumnezei, prin care se mai înţelege, totodată, şi  excluderea oricărei cantităţi. Termenul „wahid” are aceeaşi semnificaţie, dar, pe lângă aceasta, se mai adaugă şi înţelesul: „Singurul Dumnezeu pentru toţi”, cu alte cuvinte, pentru musulmani există un singur Dumnezeu şi El este Dumnezeul tuturor popoarelor [GEISLER & SALIB, 173]. Citându-l pe Alhadj A.D. Adjidjola, autorul menţionat anterior continuă:

Unicitatea lui Allah este o caracteristică specifică doar islamului. Aceasta este forma cea mai pură a monoteismului şi se referă la închinarea înaintea lui Allah, care nu a născut şi nu a fost născut. El nu are pe nimeni asemeni Lui în ce priveşte natura sa dumnezeiască [GEISLER & SALIB, 173].

De aceeaşi părere este şi George Houssney, teolog arab, care explică primul termen, specificând că musulmanii atribuie termenului două semnificaţii: În primul rând, termenul „ahad” ori „ahady” în arabă indică numărul singular şi, în al doilea rând, termenul se referă la un concept împotriva doctrinei despre „trinitate” la creştini.

În afară de acest concept de bază, susţinut de toţi musulmanii, există evidenţe precum că la început, din dorinţa de a-i atrage pe cei din tribul său, Muhammad a mai luat în considerare şi câteva zeiţe, despre care i-ar fi vorbit îngerul, chiar îngerul Gavriil, idee pe care mai târziu a negat-o, spunând că a zis aceste lucruri, fiind posedat de Satan.  De altfel, după cum menţionează George Houssney, „unul”, la musulmani, nu înseamnă că nu există alte divinităţi, ci aceasta are în vedere natura singulară a lui Dumnezeu şi nu trinitară. Această reacţie vine dintr-o idee josnică, precum că trinitatea este rezultatul relaţiei dintre Dumnezeu, Maria şi Isus [HOUSSNEY]. Abdullah Yusuf Ali, traducător, editor şi comentator al Coranului în limba engleză, versiunea „Coranul Glorios”, expune poziţia musulmanilor, luând ca referinţă Sura 19:35 şi afirmând:

Naşterea unui fiu este un act dependent de împlinirea nevoilor animalice a naturii umane. Ideea atribuirii unui asemenea act lui Allah Cel Preaînalt este inadmisibilă şi derogatorie, deoarece El este independent de orice nevoie umană. Această idee este mai degrabă una păgână, ori o presupoziţie antropomorfică materialistă [SPROUL & SALEB, 26].

Cum poate Dumnezeu să aibă un fiu dacă nu are consoartă, continuă acelaşi autor, El a creat toate lucrurile şi cunoaşte totul (Sura 6:101). „Aceasta este derogatoriu pentru gloria lui Allah, de fapt, este o blasfemie să zici, Allah naşte fii, aşa cum spunem despre un om ori un animal [SPROUL & SALEB, 26]. „Dar, O! continuă acelaşi autor, zic creştinii, noi nu credem aşa ceva. Noi nu atribuim lui Dumnezeu un act sexual, atunci când vorbim despre paternitatea lui Dumnezeu ori despre faptul că noi suntem copiii Lui.” Yusuf Ali continuă, spunând: „Doctrina creştină este emfatic repudiată aici. Dacă asemenea cuvinte au vreun sens, atunci aceasta înseamnă a atribui lui Allah o natură materială ori o joasă funcţie sexuală animalică.” Pentru musulmani este o blasfemie să foloseşti expresia intimă la adresa lui Dumnezeu, „Tatăl nostru cel Ceresc.” [SPROUL & SALEB, 27]

Indiferent de atitudinea musulmanilor faţă de acest subiect, răspunsul creştin este unul simplu şi fără echivoc: relaţia Tată – fiu, împărtăşită de creştini, nu se referă la procrearea fizică, ci aici este vorba de o implicaţie mult mai profundă, unde trebuie remarcat faptul că, deşi limbajul folosit se confruntă cu anumite dificultăţi, totuşi, adevărul esenţial aici se referă la o relaţie spirituală. De altfel, o relaţie intimă dintre un tată şi un fiu nu este caracterizată prin aspectul fizic ce implică dependenţa, ci de aspectul ascultării ce implică recunoştinţa şi reverenţa.

Transcendenţa lui Dumnezeu

Deşi transcendenţa lui Dumnezeu este împărtăşită şi de creştini,şi de musulmani, conceptele se deosebesc foarte mult unul de altul. În primul rând, pentru musulmani aceasta înseamnă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau între Dumnezeu şi om nu există legătură. Autorul citat mai sus susţine, că datorită acestui concept musulmanii nu se roagă niciodată lui Dumnezeu, ci înaintea lui Dumnezeu şi ori de câte ori rostesc rugăciunea, care este una din „practicile” musulmane, nu aşteaptă nici un răspuns din partea lui Dumnezeu. Spre deosebire de creştini, unde rugăciunea este o conversaţie dintre Dumnezeu şi om, musulmanii ortodocşi consideră că rugăciunea conversaţională este o blasfemie, deoarece Dumnezeu este transcendent.

Acelaşi autor continuă, subliniind că rugăciunea conversaţională este privită ca o blasfemie pentru musulmani şi, totodată, ca o învinuire pe care o aduc creştinilor, evreilor şi păgânilor. Rugăciunea nu poate însemna o relaţie, deoarece Dumnezeu este transcendent, ci reprezintă una din datoriile pe care le are un musulman [HOUSSNEY].

Şi creştinii fac referinţă la „transcendenţa lui Dumnezeu”, dar, totuşi, Îl numesc pe El Tată, înţelegând prin aceasta faptul că Dumnezeu este atotputernic, omniscient şi de necuprins prin inteligenţa umană, dar aceasta nu se referă la faptul, că El nu poate intra în relaţie cu omul. Cu alte cuvinte, în creştinism Dumnezeu este în acelaşi timp şi transcendent şi imanent. Numele Elohim (din ebraică) indică transcendenţa şi Iahweh (din ebraică) indică imanenţa Sa, revelându-L pe acelaşi Dumnezeu care intră în relaţie cu omul.

Nepersonalitatea lui Dumnezeu

O altă caracteristică a lui Dumnezeu în islam este impersonalitatea Sa. Unul dintre savanţii musulmani, Hussein Heica, autorul cărţii Viaţa lui Muhammad, dedicată publicului nemusulman, menţionează că este o pierdere de timp să cauţi o relaţie personală cu Dumnezeu, deoarece el este impersonal:

Nu pierde timpul, căutând o relaţie personală cu Dumnezeu, spunea acesta. Singurul mod în care poţi avea relaţie cu El, este prin judecată. Dumnezeu te va judeca din cauza că nu te-ai format prin aplicarea practicilor recomandate islamului [HOUSSNEY].

O excepţie de la acest concept fac musulmanii sufişti, dar ideea lor subliniază mai degrabă anihilarea personalităţii umane printr-o fuziune cu „Fiinţa Supremă”, decât emanciparea ei în urma unei relaţii personale cu Dumnezeu. De altfel, conceptul sufist este unul panteist, care nu-L vede pe Dumnezeu ca persoană, aşa cum este văzut în creştinism, ci doar ca pe o forţă superioară impersonală [ERNST].

Urmările acestei idei au câteva consecinţe înspăimântătoare. În primul rând, fiind impersonal, Dumnezeu nu poate face ceva pentru om, familia lui ori pentru semenii săi şi, în al doilea rând, faptul că El este impersonal, duce la negarea revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, revelându-i doar îndatoririle şi obligaţiile pe care le are de îndeplinit; susţine autorul citat mai sus [HOUSSNEY].

În urma unei comparaţii între Coran şi Biblie este cert că ideea impersonalităţii lui Dumnezeu derivă din învăţătura şi experienţa lui Muhammad însuşi. În timp ce Dumnezeu s-a descoperit unui şir de martori, aşa cum este scris în epistola către Evrei 1:1-2, culminând cu revelaţia specială în Domnul Isus. Muhammad nu a avut niciodată o întâlnire personală cu Dumnezeu, după cum o susţine şi Coranul: „Dumnnezeu nu vorbeşte în mod direct omului, ci El îşi trimite revelaţia (Wahy)… printr-un mesager(înger), prin care-Şi descoperă voia şi calea Sa.” [CORAN].

Conceptul trinitar despre Dumnezeu în creştinism

Spre deosebire de islam, conceptul monoteist în creştinism este unul trinitar. Aceasta nicidecum nu conduce spre o închinare la trei Dumnezei, ci Unuia singur, care S-a revelat pe Sine în trei persoane diferite. Aceasta mai înseamnă că, deşi Dumnezeu este Unul singur, totuşi, există din eternitate ca trei persoane distincte. În manualul de Teologie Sistematică a lui Wayne Grudem citim următoarea definiţie, crezută de creştinii din toate ţările şi confesiunile din lume: „Dumnezeu există din eternitate în trei persoane distincte: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Fiecare persoană în Sine este Dumnezeu şi cele trei sunt un singur Dumnezeu.” [GRUDEM, 226] Deşi cunoaşterea absolută a Trinităţii rămâne un mister şi, posibil, să rămână o enigmă pentru întreaga eternitate, susţine Wayne Gruden, totuşi, modul în care Dumnezeu S-a revelat omenirii prin Scripturile Vechiului şi Noului Testament este trinitar. Autorul citat mai sus susţine că, deşi termenul „Trinitate” (Treime) nu poate fi întâlnit în Biblie, totuşi, ideea trinităţii persistă în multe locuri din Scriptură. Cuvântul „Treime” înseamnă „unitatea celor trei”. Termenul este folosit pentru a rezuma învăţătura Scripturii că Dumnezeu este Unul singur în trei persoane [GRUDEM, 226].

Uneori se creează impresia că doctrina Trinităţii poate fi găsită doar în Noul Testament, nu şi în Vechiul Testament, dar ideea în sine ne-ar conduce la o mare surpriză să vorbim despre faptul că Dumnezeu a existat în trei persoane distincte din eternitate şi Vechiul Testament să nu vorbească despre aceasta.

Totuşi, deşi doctrina Trinităţii nu este subliniată explicit în Vechiul Testament, mai multe pasaje sugerează şi implică existenţa lui Dumnezeu în mai mult decât o singură persoană. În Gen.1:26 expresia: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, exprimă faptul cu privire la persoanele divine. În mai multe pasaje din Vechiul Testament apar concomitent doi termeni cu privire la Dumnezeu: „Dumnezeu” şi „Domnul”:

Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un undelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă (Ps.45:6-7).

În acest pasaj se vorbeşte despre două persoane ce poartă numele de Dumnezeu. La fel şi în pasajul din Osea 1:7 citim: „Dar voi avea milă de casa lui Iuda şi-i voi izbăvi prin Domnul Dumnezeul lor…”. În limba originală, textul foloseşte doi termeni; „Yahweh” şi „Elohim”, idee ce indică din nou Trinitatea. Alte texte importante, ca şi acestea sunt: Isaia 48:16, Prov.8:22-31, etc.

După mai multe secole, atunci când creştinii au studiat aceste pasaje în lumina Noului Testament, ei au recunoscut în ele vestigiile Trinităţii [GEORGE, 61].

Dacă în Vechiul Testament ideea Trinităţii este una implicită, atunci în Noul Testament este atât de explicită, încât Evanghelia începe cu istoria întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, Trinitatea în Noul Testament este implicată atât prin acţiune directă (Mat.3:16-17), acţiune formală la botez (Mat.28:19), cât şi prin acţiune declarată în serviciile de închinare (2Cor.13:14).

Deşi putem sublinia faptul că Trinitatea rămâne un mister, pe care nu suntem capabili să-l cunoaştem în mod exhaustiv, în acelaşi timp putem înţelege acest adevăr important prin întruparea Domnului Isus. Astfel, creştinismul crede şi afirmă următoarea axiomă: (1) Dumnezeu este în trei persoane; (2) fiecare persoană este Dumnezeu, (3) cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu.

În concluzie, putem remarca faptul, că printre adevărurile distincte, proclamate de creştini, cel care separă creştinismul de islam sunând astfel: „Dumnezeul Bibliei este Cel care se cunoaşte pe Sine Însuşi şi care prin Isus Hristos ni S-a revelat ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt”; aceasta este doctrina Sfintei Treimi. Trinitatea stă la baza vieţii creştine şi această doctrină este mărturisită deopotrivă de creştinii ortodocşi, greco-ortodocşi, romano-catolici, protestanţi şi evanghelici.

Concluzii

Urmărind cu atenţie cele prezentate mai sus, putem conchide că între creştinism şi islam pot fi remarcate câteva asemănări; în acelaşi timp, în baza deosebirilor majore, se poate menţiona că Dumnezeul creştin este diferit de cel musulman. Mai mult decât atât, în timp ce creştinii se închină unui Dumnezeu plin de dragoste, ce se descoperă pe Sine în conceptul monoteist trinitar, concept ce susţine deopotrivă transcendenţa măreaţă a lui Dumnezeu şi, totodată, imanenţa Sa personală, musulmanii se închină unui Dumnezeu pe care presupun că-L cunosc. Diferenţele dintre creştinism şi islam sunt atât de evidente, încât este imposibil să credem că vorbim de unul şi acelaşi Dumnezeu. Aici putem fi întru totul de acord cu istoricul creştin Stephen Nell, când afirmă: „Creştinii şi musulmanii proclamă cu pasiune credinţa într-un singur Dumnezeu. Dar orice porţiune din această definiţie depinde de semnificaţia pe care o atribuie fiecare  termenului „Dumnezeu.” Însă tocmai aceasta se şi răsfrânge într-un mod agresiv de abordare între cele două grupuri religioase. Deşi adevărul este că ambele grupuri au recurs la ostilitate, comunitatea creştină evanghelică susţine că această problemă trebuie rezolvată nu prin ostilitate, ci prin dialog, lăsând ca adevărul divin să fie mai întâi propovăduit şi apoi, odată propovăduit, să fie folosit de Domnul ca şi factor revelator pentru cei ce nu-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu.

Divergenţa dintre creştinismul evanghelic şi islam se găseşte în două deosebiri majore în înţelegerea persoanei lui Dumnezeu: monoteismul trinitar şi hristologia lui Isus Hristos.

În primul rând, în timp ce Trinitatea este plasată în inima monoteismului creştin, pentru musulmani aceasta este o închinare la trei dumnezei şi, totodată, e un concept ce nu poate fi reconciliat. După cum s-a putut observa, modul în care este înţeles acest concept diferă foarte mult la creştini şi musulmani, el rămâne cel mai greu de reconciliat chiar şi atunci, când sunt aduse argumentele de rigoare. De altfel, pentru creştini Trinitatea reprezintă modul în care Dumnezeu Îşi descoperă caracterul Său personal, remarcând unitatea ca opusul singularităţii, aspect susţinut de musulmani. Deci, în timp ce musulmanii discută despre „un singur Dumnezeu” în termeni matematici, înţelesul indicând spre un „Dumnezeu singuratic”, creştinii subliniază rolul relaţiilor personale prin monoteismul Trinitarian şi tocmai aceste relaţii fac parte din unitatea căreia i se închină, adică „unui singur Dumnezeu”.

În al doilea rând, caracteristica singularităţii lui Dumnezeu în islam pune un văl peste ochii musulmanilor, umbrindu-le drumul spre bucuria mântuirii. Şi aceasta îi face să nege rolul lui Isus ca Mântuitor, văzând în El doar pe unul dintre profeţii lui Dumnezeu. Şi chiar dacă El a făcut foarte multe miracole şi s-a înălţat la cer, evitând, totodată, actul răstignirii (aceasta este opinia islamului), Isus nu poate fi mai mult decât unul dintre cei mai mari profeţi ai lui Dumnezeu. De cealaltă parte a discuţiei, creştinii nu văd nici un rost în creştinism fără actul răscumpărător al lui Isus Hristos. Ca rezultat, în timp ce creştinii consideră că prin neascultarea de Dumnezeu, omenirea a căzut sub blestemul păcatului (Rom.3:23), iar singura soluţie posibilă a fost întruparea şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu ca act de răscumpărare, musulmanii neagă faptul că omul a moştenit păcatul, iar în final şi nevoia de Salvator.  Astfel, în timp ce christologia face parte din conceptul monoteismului creştin, pentru islam acest concept este o blasfemie, un păcat de neiertat (Şirk). Ca şi în cazul Trinităţii, christologia este un alt aspect ireconciliabil.

În final, trebuie specificat faptul că diferenţa dintre islam şi creştinism cu privire la doctrina despre Dumnezeu nu constă în identitatea lui Dumnezeu, ci în natura acesteia. Toate sistemele monoteiste afirmă, fără nici o ezitare, unicitatea şi unitatea lui Dumnezeu împotriva idolatriei şi a politeismului. În acelaşi timp, creştinismul crede că identitatea lui Dumnezeu admite distincţii, fără a fi fragmentată unitatea Sa. Nu ne rămâne decât să subliniem importanţa învăţăturii trinitare în creştinism. Răspunsul este simplu, deoarece această învăţătură este plasată chiar în centrul credinţei creştine. Aşa cum s-a menţionat deja, Trinitatea este şi va rămâne un mister, dar, în pofida acestui fapt, creştinii sunt chemaţi s-o mărturisească şi să creadă, trăindu-şi viaţa în lumina adevărului lui Dumnezeu, în dragoste şi puritate.

Timothy George face o menţiune copleşitoare, care va încheia acest subiect:

Mărturisirea despre Sfânta Treime trebuie făcută într-o umilinţă divină şi plină de respect cutremurător, asemănător cu răspunsul apostolului Ioan în experienţa de pe insula Patmos, când a căzut la picioarele Hristosului înviat din morţi. Revelându-ne Trinitatea, Dumnezeu ne invită să participăm în modul cel mai profund la închinare, în sanctuarul etern al inimii Sale. Tot ce ni se cere este doar să răspundem plini de frică şi reverenţă la un har atât de măreţ. Mai întâi, Trinitatea ne conduce la umilinţă, apoi izbucneşte în forţă într-o doxologie [GEORGE, 67].

Încheind prezentarea acestei paradigme astfel, autorul lucrării susţine că în toate cele relatate până în prezent nu a fost prezentat nimic înjositor pentru vreuna din aceste comunităţi. Dorinţa autorului este ca fiecare creştin să înveţe a-L vesti pe Dumnezeu unui musulman într-un duh de umilinţă reverenţioasă  şi în spiritul dragostei creştine în vederea câştigării fiecăruia pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

1. Ernst, Carl W. The Shabhala Guide to Sufism. Russian translation. Moscow, 2002.
2. Geisler, Norman, Abdul Saleeb. Answering Islam. Russian translation. Kazani: Zaman, 2002.
3. George, Timothy. Is the Father of Jesus the God of Muhammad? Grand Rapids, MI: Zondervan, 2002.
4. Gilchrist, John. The Coran: The Scripture of Islam. Russian translation. Kazani: Zaman, 2003.
5. Grudem, Wayne. Systematic Theology: An Introduction to Biblical Doctrine.
6. Leicester, England: Inter-Varsity Press, Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing House, 1994.
7. Houssney, Georges. Curs înregistrat pe casete audio. Boulder, CO: Horizons International.
8. Sarwar, Ghulam. Islam: credinţă şi învăţături. Second ed. Timişoara: Asociaţia Studenţilor Musulmani din România, 1994.
9. Sproul, Robert Charles, Abdul Saleeb. The Dark Side of Islam. Wheaton, IL: Crossway Books, 2003.