În mai toate regimurile moderne munca a fost considerată o virtute. Guvernele socialiste aveau și încă mai au o zi a muncii pe care o sărbătoresc cu mare fast. În ţările comuniste din timpul războiului rece erau afişate pe blocuri sau garduri sloganuri prin care era glorificată munca. Întâmplător sau nu, aceste sloganuri erau utilizate nu doar de comunişti, dar şi de nazişti. Orice prizonier care intra pe poarta temutului lagăr de la Auschwitz putea să citească inscripţia gravată chiar pe poartă: „Munca te face liber”. În capitalism, munca a căpătat chiar statutul de cult, omul fiind considerat de cele mai multe ori o maşină de produs bunuri.

Dar oare cine este astăzi mulţumit că trebuie să muncească? Chiar dacă, în general, ziua de muncă este de doar 8 ore, iar săptămâna de lucru are doar 5 zile, oamenii sunt la fel de nemulţumiţi de muncile la care sunt supuşi zilnic, precum erau sclavii antici care nu aveau alt drept decât să muncească.

Poate că următoarea întâmplare va scoate la iveală un crâmpei din ceea ce se întâmplă în lume referitor la muncă. Citind istorioara de mai jos s-ar putea ca cineva să se identifice integral sau parţial cu personajul principal.

Se scoală omul din pat, necăjit că i-a sunat deşteptătorul, îmbracă în fugă nişte haine pe el, sorbind un ceai, i-a și câteva îmbucături de pâine unsă cu unt, apoi aleargă spre staţia de troleibuz. Acolo, aşteaptă nerăbdător preţ de câteva minute transportul, iar când maşina cu coarne soseşte în staţie şi îşi deschide uşile, bulucul de oameni se înghesuie să prindă măcar un loc în picioare. Odată urcat, omul se simte ca peştele în conservă. Nasul i se înfioară la invazia mirosurilor nu prea plăcute, care sunt degajate de tovarăşii de călătorie. Cu greu, ajunge la el și femeia cu șorț verde, numită la noi „taxatoare”, care îi cere să cumpere biletul de călătorie. Apatic îi dă doi lei adunaţi din bănuţi şi la fel de indiferent, bagă în buzunar bileţelul primit în schimbul monedelor. Apoi se uită omul nostru prin geamul murdar la maşinile şi la aşa numitele „rutiere”, care trec în goană pe lângă troleibuzul său, care se mişcă greoi. După o clipă de gândire îi vine o idee strălucită: „de mâine va circula cu „rutiera”, chit că va scoate din buzunar trei hârtiuţe de câte un leu şi nu doar două. După zeci de minute în care a adunat o găleată de amărăciune, ajunge în sfârşit la staţia de lângă „nenorocitul” de serviciu. Coboară mai mult împins de celalți călători şi o i-a la fugă pentru că este deja în întârziere cu cinci minute. Intră val vârtej pe poartă şi dă ochii de şeful său mai acrit decât el. Îi scapă din gură un „bună ziua” ofilit, după care îngăimă câteva scuze şi se grăbeşte să intre în secţia de lucru.

Ziua de muncă se scurge infernal de greu. Eroul nostru se uită la ceas la fiecare un sfert de oră. Pe la amiază, îşi scoate cutia cu mâncare şi fără nici o poftă, înghite sandvişul cu salam şi caşcaval pus în geantă de către sâcâitoarea lui soţie.  Cu chiu cu vai au trecut şi cele patru ore de după amiază şi în sfârşit, s-a făcut ora şase. Pentru el este cea mai fericită oră a zilei. Iese pe poartă afişând primul său zâmbet de astăzi. Acelaşi troleibuz mohorât cu geamuri murdare îl duce spre casă la nevasta şi la pruncii săi.

„Poate că în seara asta soţia va fi mai binevoitoare cu mine, iar copiii îmi vor sări în braţe când voi deschide uşa”. Așa se gândeşte bietul om obosit de atâta nefericire domestică adunată de-a lungul timpului.  Dar când intră pe uşă, soţia îl ia la trei parale anunţându-l că s-au terminat banii în casă şi că nu a avut cu ce să pregătească cina, iar copiii, care iar mai fi ogoit necazul erau plecaţi ca să ia cina la bunici. Aşa că, nefericit bărbatul se duce la bucătărie, scotoceşte în frigider, găseşte câteva ouă pe care le prăjeşte şi le mănâncă fără prea multă poftă. Apoi, se cuibăreşte în fotoliu, în faţa televizorului, să mai vadă chipurile, ce se mai întâmplă prin lume, însă gândul lui nu s-a mai oprit la știrea relatată de prezentatoare, ci şi-a luat zborul spre Eden unde Adam, îmbrăcat în haine din piele, asculta îngrozit, verdictul: „…blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:17-19).  Cu aceste cuvinte triste, s-a dus să se culce, ca dimineaţă să reia aceeaşi activitate nesuferită.

A doua zi nu mai pleacă la lucru cu troleibuzul, ci aşa cum şi-a propus, ia un maxi-taxi, faimoasa „rutieră”. Însă aici, dezamăgirea i-a fost şi mai mare. De cum intră şi închide uşa, şoferul strigă nervos: „Nu trânti!”, iar când îi întinde acestuia o mână de bănuţi care făceau trei lei, auzi un tăios „Mai mărunţi nu ai?”. Nu termină bine vorba, că pe gură îi ieşi şoferului o altă lamă de cuţit: „Dă-te mai încolo! Mai sunt locuri!”. Mai să cadă, când microbuzul care mergea cu o viteză nebună întoarce la o curbă. Când îşi reveni din şoc, se gândi la cei care merg la serviciu cu maşinile personale. Ce fericiţi sunt aceştia; nu îi îmbulzeşte nimeni, nu strigă nimeni la ei, întotdeauna au locuri pe scaune şi ascultă muzica preferată. La serviciu îl întreabă pe un coleg care vine cu autoturismul propriu dacă este mulţumit de felul în care maşinuţa îl transportă la muncă. A primit un răspuns neaşteptat. În loc să audă cuvinte de recunoştinţă, acesta auzi câteva înjurături adresate atât celorlalţi şoferi, cât şi poliţiştilor care de câteva ori i-au golit buzunarele. Timpul de lucru a trecut la fel de greu ca și în ziua precedentă.

Spre seară, după ce şi-a şters fruntea de sudoare, se grăbeşte spre poarta fabricii pe care o ura cu înverşunare, iar în minte îi răsuna aceleaşi cuvinte biblice: „…blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:17-19).

Acasă, se repetă povestea de ieri, şi omul nostru a mai sorbit încă un pahar de amărăciune înainte de a adormi.

Când se trezi, a început să se gândească cu invidie la ţăran. La ţară nu există aerul murdar pe care el îl respiră el în fiecare zi, nu există zgomotul groaznic pe care urechile lui trebuie să-l suporte zi şi noapte. Acolo este o imagine desprinsă din paradis: aer curat, copaci, iarbă, linişte, apă curată… Acolo e de mine, își zice…

La câţiva kilometri de oraşul său, un sătean cu sapa în spate, chibzuieşte la cât este de nenorocită viaţa lui. Se trezeşte cu noaptea în cap, dă de mâncare orătăniilor de prin ogradă şi celor câtorva patrupede de prin ocol, apoi mulge vaca, după care o duce la cireadă în grabă pentru a reuşi să-şi îmbrace odraslele şi să le trimită la şcoală, apoi, mâncat sau nemâncat trebuie să meargă la ogor unde, cât îi ziulica de lungă, sub un soare dogorâtor, trebuie să tragă sapa de coadă, pentru a nimici buruienele duşmane, iar seara să-şi şteargă fruntea de sudoare şi să se întoarcă la copii, la nevastă şi la cele câteva animale de pe lângă casă, ca a doua zi să o ia de la capăt. Ce fericit este orăşeanul… fără vacă, fără găini, fără ogor, cu apă şi cu WC în casă. Acolo e de mine, își zice țăranul…

Se observă, pe bună dreptate, că cei mai mulţi dintre muritori nu sunt satisfăcuţi de muncile pe care le fac în fiecare zi. Munca pentru ei este o corvoadă sufocantă, o povară insuportabilă sau un rău necesar.

În fiecare dimineaţă, profesorul îşi încordează nervii pentru a se avânta în luptă cu obrăznicăturile de copii, medicul îşi încreţeşte fruntea gândindu-se la pacienţii săi săraci și fricoşi, vânzătorul se scarpină la ceafă chibzuind la clienţii săi veşnic nemulţumiţi, funcţionarul are dureri de stomac imaginându-şi maldărele de hârtii în care se pitește toată ziua, dar şi monstrul acela, numit „computer” în faţa căruia va sta, iar şeful, atât de invidiat de mulţi, are dureri de cap meditând la supravieţuirea companiei sale în vreme de criză şi la permanentele sale lupte încrâncenate cu partenerii necinstiţi şi cu salariaţii nemulţumiţi.

În această stare de nemulţumire totală faţă de muncă, se pune întrebarea: „Care ar trebui să fie atitudinea creştinului faţă locul de muncă?” Aici ne petrecem cea mai mare parte a timpului nostru. Opt ore pe zi, patruzeci de ore pe săptămână, o sută şaizeci de ore pe lună, o mie şapte sute şaizeci de ore pe an, dacă excludem concediul, şi şaptezeci de mii patru sute de ore în patruzeci de ani, ceea ce însumează cam o treime din viaţa noastră. Aceste ore pot fi binecuvântare sau blestem. Depinde de abordarea fiecăruia.

Munca este un act al închinării

Sunt unii oameni care consideră că Dumnezeu locuieşte doar în perimetrul locaşului de închinare. Duminică de duminică ei merg să se întâlnească acolo cu El. Apoi, de luni până sâmbătă se duc la treburile lor zilnice, unde consideră  că Dumnezeu este absent. Însă aceasta este o idee cât se poate de eronată. Unul din atributele divine este omniprezenţa, care afirmă că Dumnezeu este peste tot în acelaşi timp, deoarece El este duh. Domnul Isus a spus înainte de înălţarea Sa „…Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Matei 28:20).

Dumnezeu este cu noi în fiecare zi. El nu rămâne între pereţii bisericii, ci ne însoţeşte chiar și la locul de lucru. El intră în atelierul tâmplarului dar şi în laboratorul chimistului, în biroul ministrului dar şi în grajdul fermierului. Dumnezeul creştinului nu este unul static, aşezat comod într-un fotoliu ceresc la pupitrului de comandă al Universului, ci El îl întovărăşeşte pe credincios în activităţile lui zilnice.

Noi ar trebui să conştientizăm prezenţa Sa de lângă noi şi să i ne închinăm. Astfel, tot ceea ce facem ar trebui să facem ca pentru Domnul. Se cuvine ca oricare muncă să fie înfăptuită în aşa fel de parcă Dumnezeu însuşi ar fi patronul nostru. În acest sens, apostolul Pavel, scrie în contextul sclavagist de atunci: „Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai atunci când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Coloseni 3:22-24).

Credinciosul ar trebui să facă la serviciu un altar de închinare în care să-l laude pe Dumnezeu. El este partenerul nostru de lucru. Ţăranul ară şi seamănă ogorul aşteptând ca partenerul său ceresc să dea ploaie şi vreme prielnică ca la seceriş să aibă ce culege. Constructorul zideşte casa cu speranţa că Dumnezeu îi va da putere de muncă să o termine. Nimeni n-ar trebui să-şi asume vre-un merit pentru reuşita muncii sale, ci ar trebui să-L slăvească pe Cel care dă ploaie şi soare pământului, dar şi  sănătate, inteligenţă şi putere de muncă. Mai mult decât relevante în acest sens sunt cuvintele pe care le exclamă regele Solomon: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte” (Psalmi 127:1).

Există câte unul care se uită umflat în pene la palatul pe care l-a construit sau la maşina de ultima generaţie pe care a achiziţionat-o şi îşi zice satisfăcut: „Ce tare sunt! Ce harnic sunt! Nimeni nu este aşa de bun ca mine”. Acesta uită cu desăvârşire că Dumnezeu i-a dat sănătate, abilităţi, loc de muncă şi că i-a purtat de grijă.

Înainte de a trece Iordanul şi de a intra în Canaan, evreii au fost avertizaţi ca nu cumva să se îngâmfe şi să considere că este meritul lor tot belşugul pe care îl vor avea în noua lor patrie care i-a fost promisă strămoşului lor Avraam: „Căci Domnul Dumnezeul tău are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară, ale cărei pietre sunt de fier, şi din ai cărei munţi vei scoate aramă. Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei; care te-a dus în acel pustiu mare şi grozav, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să-ţi ţâşnească apă din stânca cea mai tare şi care ţi-a dat să mănânci în pustiu mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce şi să-ţi facă bine apoi. Vezi să nu zici în inima ta: „Tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.” Ci adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău, căci El îţi va da putere să le câştigi, ca să întărească legământul încheiat cu părinţii voştri prin jurământ, cum face astăzi.” (Deuteronomul 8:7-18)

Laurenţiu, supranumit al Învierii, a fost un călugăr care a trăit în secolul XVII într-o mănăstire din Paris. Fiind repartizat la bucătărie, el făcea totul ca un act de închinare. Acest mod de lucru l-a condus la descoperirea a ceea ce a numit, practicarea prezenţei lui Dumnezeu. Despre slujirea sa el mărturiseşte: „Îmi întorc mica omletă în tigaie de dragul lui Dumnezeu; când mi-am terminat-o, dacă nu mai am nimic de făcut, mă închin cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, care mi-a dat harul de a o prepara, după care mă ridic de jos mai fericit decât un rege. Când nu pot face altceva, mă mulţumesc şi să ridic un pai de jos din dragoste pentru Dumnezeu.[1]

Munca este o slujire a semenilor

Orice muncă este o slujbă faţă de semenii noştri. Cuvântul meserie, provine din termenul latin ministerium, din la care derivă şi termenul de ministru, înseamnă slujbă. Şoferul care transportă călători îi slujeşte pe aceştia. Vânzătorul care vinde la piaţă își serveşte  clienţii săi. Profesorul care stă la catedră îi educă pe elevi şi studenţi. Medicul care extirpă o tumoare îl ajută pe cineva să-şi continue viaţa. Zidarul construieşte o locuinţă în care să se poată adăposti o familie. Orice muncă, chiar dacă este remunerată, ar trebui să fie îndeplinită pentru alţii. Cu o atare atitudine, muncitorul nu va fi stimulat doar de salariu, ci şi de dragostea faţă de aproapele său. Şoferul de maxi-taxi, atunci  când va vedea o mână ridicată, nu va vedea doar acei trei lei, ci o fiinţă purtătoare a chipului lui Dumnezeu pe care o va servi. În faţa dascălului nu vor fi obrăznicături de copii, pe care trebuie să-i suporte 6-7 ore pe zi, ci fiinţe umane care trebuie modelate. Morarul nu ar trebui să aibă pur și simplu faţa plină de colb, ci ar trebui să-i întrezărească pe cei care se vor înfrupta din pâinea coaptă din făina măcinată de el.

În fiecare din noi este o nevoie specială de a fi utili altora. Oamenii simt un gol în inimă atunci când se apropie de vârsta pensionării, deoarece cred că vor fi nefolositori. Se uită cu groază la anii care se apropie, crezând că vor fi scoşi la marginea societăţii pentru că nimeni nu va mai avea nevoie de ei. Drama acestora este şi mai mare atunci când se întâmplă să fie disponibilizaţi de la serviciu şi nu mai pot fi angajaţi niciunde din cauza vârstei asociate cu neputinţa. Fiecare trebuie să privească serviciul ca un act de slujire.

Odată cu dezvoltarea tehnologiei s-a produs o adevărată tragedie pentru multe familii. Foarte mulţi oameni au rămas pe drumuri pentru că locurile lor de muncă au fost ocupate de către maşini. Însă, împreună cu şomajul, omul a simţit nu doar reducerea considerabilă a veniturilor, ci şi sentimentul inutilităţii.

Profiturile mari, de multe ori îl vor transforma pe individ într-un parazit. El nu va mai produce nimic, ci doar va consuma. Într-un anume fel, moştenirile fabuloase sau câştigurile la loterie sunt periculoase. Ele au menirea de a tăia mâniile celui care poate să slujească pe alţii.

Slujirea altora este un gest de iubire faţă de aproapele nostru. „Slujirea este cuvântul-cheie ce caracterizează conceptul biblic de muncă, dându-i valoare şi sens. Înţeleasă ca slujire a oamenilor şi a lui Dumnezeu, munca îşi păstrează valoarea, chiar atunci când este îndeplinită în condiţii dificile şi puţin interesante. Conştiinţa că îţi slujeşti aproapele prin muncă dă sens oricărei activităţi laborioase, oricât de umilă ar fi ea. Nici o muncă nu poate fi dispreţuită din moment ce ea are valoarea unei slujbe, pentru că munca este, prin ea înseşi o expresie a dragostei faţă de aproapele nostru[2]”.

Munca este un câmp de evanghelizare

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…” din Matei 28:19 este ecoul care răsună în urechile fiecărui creştin din toate timpurile. Acest mandat divin este cunoscut ca Marea Trimitere care este încredinţat tuturor celor care îmbrăţişează învăţăturile creştinismului. Din ziua Coborârii Duhului Sfânt marea armată de credincioşi a început ofensiva de câştigare nu atât a teritoriilor, cât a inimilor umane pentru Împărăţiei divină. Dar unde era câmpul de misiune? Răspunsul la această întrebare este: locul de muncă cotidiană. Orice creştin ar trebui să fie un misionar la locul de muncă.

Sunt pastori, profesori de şcoli teologice, lucrători în instituţii creştine care se învârt într-un cerc de creştini, însă marea masă de creştini se află într-un mediu ostil Evangheliei. Aceştia din urmă, sunt luptătorii din prima linie. Într-un anumit sens, ei sunt eroii creştinismului. Sunt oamenii care zi de zi predica Evanghelia oamenilor care nu-l cunosc pe Dumnezeu.

Viaţa creștinului este o evanghelie vie, pe care cei necredincioşii o citesc şi se pot întoarce la Dumnezeu. Locul de muncă este câmpul de misiune pentru fiecare creştin. Acolo el devine un Hristos mai mic pentru colegii săi de muncă. La serviciu se leagă prietenii și se încheagă relaţii. Omul este o fiinţă socială. De cele mai multe ori, el are nevoie de alţi oameni pentru a se simţi om. Anume acestor oameni, urmaşul lui Hristos poate şi trebuie să le predice Evanghelia. Acolo el are ocazie să fie lumină în întuneric. „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă” (Matei 5:13-14), sunt cuvintele Mântuitorului care-l determină pe un ucenic de-al Său să aducă lumina adevărului.

Mărturisirea Evangheliei poate fi făcută atât prin vorbă, cât şi prin faptă. Credinciosul va încerca să le spună despre şansa mântuirii, dar va încerca să și trăiască ceea ce spune. Creştinismul nu trebuie propovăduit într-un mod agresiv, ci în spiritul dragostei trebuie predicat integral. Uneori colegii îl vor respinge pe creştin, însă el va continua să se comporte într-o manieră care să vorbească mai puternic decât orice predică. Cuvintele rostite în Evul Mediu de către Francisc de Assisi sunt încă relevante: „Predică oricând, iar la nevoie foloseşte şi cuvinte”.

Nu de puţine ori, creştinul trebuie să plătească un anumit preţ pentru că este un ucenic al lui Isus. El nu va fi înţeles întotdeauna, iar uneori va fi subiect de bancuri, mai mult sau mai puţin picante. Va fi ridiculizat atunci când va refuza să participe la vreo ispravă nedemnă vieții de creştin cum ar fi: vreo înşelăciune, minciună sau chiul de la lucru. În acelaşi timp, ar putea să fie considerat înapoiat pentru că refuză să spună glume porcoase sau să râdă când acestea sunt povestite cu dibăcie de către tovarăşii de muncă. Nici un credincios nu ar trebui să uite cuvintele apostolului Pavel: “Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire” (Efeseni 5:4)

În anumite situaţii chiar se poate ajunge la conflicte între colegii de serviciu, urmate de concedieri. Creştinul trebuie să fie gata să plătească şi acest preţ, de a rămâne fără serviciu dacă e vorba de a-l urma pe Hristos. În acest caz el se va încrede în Dumnezeu şi cu siguranţî, va găsi un alt post de muncă. Mii de misionari se duc în fiecare zi în misiune la fabrică, în spital, la şcoală sau pe ogor. Săptămână de săptămână aceştia se află pe ogorul Evangheliei care nu de puţine ori este arid şi pietros.

Munca este mijlocul de aţi câştiga existenţa

De-a lungul timpului, oamenii au încercat să găsească metode de a se întreţine fără să muncească. Unii au inventat jocurile de noroc, cazinourile, casele de pariuri pentru aşi asigura venituri fără efort. Alţii au încercat tot fel de şmecherii pentru a se alege cu ceva bănuţi în buzunar. Nu puţini au aşteptat să moară vreun străbunic ca să se pricopsească cu moştenirea acestuia.

Deşi, pe dolarul american, simbolul banului de pretutindeni, este inscripţionată expresia: „In God We Trust”, adică „ne încredem în Dumnezeu”, pentru el, unii sunt în stare să se dedea la cele mai josnice păcate. Crimă, prostituţie, vânzare de droguri, trafic cu arme, proxenetism, contrabandă de ţigări şi alcool, fraudă, estorcare de bani sunt doar câteva din fărădelegile comise pentru a spori veniturile necinstite ale cetăţenilor din lumea interlopă pentru a câştiga bani mulţi într-un mod uşor.

Poate că privite dintr-un anumit unghi toate aceste nelegiuiri sunt generate de un microb care a infestat fiinţa umană. Acest microb se numeşte Lene, pe care grămăticii îl descriu ca fiind nu doar inactivitate, ci trândăveală şi puturoşenie.

Lenevia face casă bună cu natura păcătoasă, caracteristică fiecărei generaţii de sub soare, de aceea este des întâlnită la grădiniţă, la şcoala primară, la gimnaziu, la liceu, la colegiu, dar şi la universitate. Ea încearcă să-şi facă loc prin gospodării, pe câmpurile agricole, pe şantiere, în fabrici, chiar şi la guvern sau în parlament. Este una dintre cele mai temute ispite care ne bântuieşte patria mult iubită şi o pune în pericol de a se transforma într-o grămadă de moloz, căci doar ea este o piedică în calea progresului şi bunăstării omenirii. Nu degeaba teologii catolici şi ortodocşi o includ în lista celor 7 păcate capitale.

Biblia foloseşte un limbaj acid la adresa acestui flagel care atinge în zilele noastre proporţii îngrijorătoare. Dumnezeu este gata să deschidă zăgazurile cerului şi să dea binecuvântare peste omul care în fiecare zi îşi suflecă mânecile şi munceşte cu mare spor. Domnul nu binecuvântează nicidecum omul leneş, care se întinde toată ziua în pat sau trândăveşte în faţa televizorului. Apropo, de televizor, acesta este un accesoriu întrebuinţat în exces de omul certat cu munca.

La polul opus leneviei este hărnicia. Anume, hărnicia îl înnobilează pe om. În toate sferele de activitate, ea ar trebui să fie regele care stă pe tron. Cu câtă admiraţie sunt priviţi oamenii harnici şi cu cât dispreţ sunt priviţi oamenii leneşi. Acelaşi ton critic şi elogios îl are Biblia pe de o parte la adresa acelui leneş şi pe de altă parte a celui harnic.

O serie de versete biblice, cu precădere din cartea Proverbelor, scot în evidenţă nobleţea hărniciei dar şi josnicia leneviei. Cartea Proverbelor este manualul lui Solomon de instruire a tinerilor în vederea înţelepciunii. Cu alte cuvinte, omul harnic este un om înţelept. „Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te! Ea n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuşi îşi pregăteşte hrana vara şi strânge de ale mâncării în timpul secerişului. Până când vei sta culcat, leneşule? Când te vei scula din somnul tău? Să mai dormi puţin, să mai aţipeşti puţin, să mai încrucişezi puţin mâinile ca să dormi!… Şi sărăcia vine peste tine ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat” (Proverbe 6:6-11). „Cine lucrează cu o mână leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte. Cine strânge vara este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face ruşine” (Proverbe 10:4-5). „Leneşul doreşte mult, şi totuşi, n-are nimic, dar cei harnici se satură” (Proverbe 13:4). „Lenea te cufundă într-un somn adânc, şi sufletul molatic suferă de foame” (Proverbe 19:15). „Leneşul îşi vâră mâna în strachină şi n-o duce înapoi la gură” (Proverbe 19:24). „Toamna, leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic!” (Proverbe 20:4). „Planurile omului harnic nu duc decât la belşug, dar cel ce lucrează cu grabă n-ajunge decât la lipsă.” (Proverbe 21:5). „Am trecut pe lângă ogorul unui leneş şi pe lângă via unui om fără minte. Şi era numai spini, acoperit de mărăcini, şi zidul de piatră era prăbuşit. M-am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras învăţătură din ce am văzut. „Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc!”… Şi sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat” (Proverbe 24:30-34). „Leneşul zice: „Afară este un leu, pe uliţe este un leu!” Cum se învârteşte uşa pe ţâţânile ei, aşa se învârteşte leneşul în patul lui. Leneşul îşi vâră mâna în blid, şi-i vine greu s-o ducă iarăşi la gură. – Leneşul se crede mai înţelept decât şapte oameni care răspund cu judecată” (Proverbe 26:13-16). „Cine îşi lucrează câmpul are belşug de pâine, dar cine aleargă după lucruri de nimic are belşug de sărăcie” (Proverbe 28:19). „Când mâinile sunt leneşe, se lasă grinda, şi, când se lenevesc mâinile, plouă în casă” (Eclesiastul 10:18).

Aceste texte, inspirate de Dumnezeu şi scrise de pana lui Solomon, sunt adevărate fărâme de înţelepciune despre virtutea hărniciei dar şi despre păcatul trândăvirii. Munca ne aduce pâinica pe masă iar lenevia nu aduce decât sărăcia. Orice creştin ar trebui să considere munca o valoare prin care îşi poate asigura traiul de zi cu zi.

Un caz iritant a avut loc în primii ani ai Bisericii din Tesalonic. Membrii ei, foarte evlavioşi de altfel, şi-au vândut proprietăţile şi refuzau să meargă la muncă, crezând că nu se mai merita să se muncească, de vreme ce venirea Domnului Isus era iminentă. Cu o oarecare doză de tristeţe, apostolul plantator al acelei biserici le clarifică învăţătura corectă despre muncă scriindu-le în cea de-a doua scrisoare : „Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce.” Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte” (2 Tesaloniceni 3:10-12).

Creştinul, urmaş al lui Hristos, este îndemnat să lucreze şi pe tărâm spiritual, după cum munceşte cu sârguinţă pe ogor plugarul înainte de a culege roadă de pe câmp (2 Timotei 2:6). Nu întâmplător foloseşte bătrânul Pavel acest exemplu de hărnicie.

Munca este singurul mod legitim de a ne câştiga existenţa. De aceea, ea trebuie să fie retribuită corect. Este necesar ca venitul lunar să acopere cel puţin minimul de existenţă a familiei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, muncitorul are obligaţia să îşi schimbe meseria chiar daca aceasta implică recalificare. Omul ar trebui să se simtă responsabil de întreţinerea familiei sale. Scripturile îl aseamănă pe omul care nu se îngrijeşte de nevoile familiei sale cu un necredincios (1 Timotei 5:8).

Viaţa lui Ben Carson (medic neurochirurg foarte renumit) este prezentată în filmul Mâini înzestrate. Protagonistul filmului, orfan de tată şi având o mamă analfabetă, pe când era copil îşi petrecea mai toată ziua în faţa televizorului iar la şcoală avea rezultate dezastruoase. El era sortit eşecului total. Însă, mama i-a insuflat o voinţă de fier şi el s-a apucat de treabă citind câte două cărţi pe săptămână, pe care apoi le povestea mamei sale. Prin muncă asiduă a reuşit să obţină cunoştinţe medicale şi să ajungă unul din cei mai renumiţi neurochirurgi din lume.

Cine nu-l învaţă pe copil o meserie, parcă l-ar învăţa să fure, glăsuieşte un proverb evreiesc.

Nu doar Scriptura, dar şi folclorul, precum şi iscusiţi scriitori mai vechi şi mai noi, încearcă din răsputeri să ne facă să înţelegem importanţa hărniciei. Fabula în versuri a pământeanului nostru Alexandru Donici, Greierul şi furnica, trecută prin pana scriitorului francez, Jean de la Fontaine inspirat şi el de fabulistul antic Esop, ne-a învăţat încă de pe când eram în clasele primare valoarea şi roadele muncii, dar şi neghiobia şi rezultatele leneviei. Aceeaşi morală ne-a transmis-o şi povestea lui Ion Creangă, Fata babei şi fata moşneagului.

Auzi pe câte unul care spune că Dumnezeu va purta de grijă, aşa că, nu trebuie să se ducă la lucru. Acesta seamănă mai degrabă cu Nătăfleaţă, care aşteaptă să pice para mălăiaţă, decât cu un urmaş al lui Hristos care aşteaptă binecuvântarea divină. Scriptura îndeamnă pe creştin să nu se îngrijoreze cu privire de ziua de mâine, nicidecum să nu se îngrijească să aibă un serviciu şi să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.

Munca este o împlinire lăuntrică

Omul îşi găseşte împlinire prin muncă. Munca îi oferă omului o satisfacţie deosebită, nu doar o anumită retribuţie materială. Bărbaţii şi femeile ar trebui să meargă la muncă nu doar împinşi de nevoia de a câştiga o bucată de pâine, ci şi din plăcere. Îndrăznesc să spun că dacă omul nu are plăcere din ceea ce face, ar fi bine să-şi schimbe serviciul. Este adevărat că munca este uneori chinuitoare. Nu de puţine ori muncitorul se uită cu scârbă la serviciul său, îl consideră o povară de care nu poate scăpa. Cu toate acestea, munca trebuie să-i ofere lucrătorului satisfacţie.

Fiecare dintre noi căutăm împlinire lăuntrică. Unii o găsesc în alcool, alţii în droguri, iar unii dintre muritori o află în muncă. Dumnezeu a lăsat ca prin muncă, omul să obţină și o doză de satisfacţie pământească. Mecanicul se simte fericit după ce a reparat o maşină. Constructorul este bucuros atunci când a terminat de construit casa. Gospodina se simte nemaipomenit de bine atunci când vede cum bucatele ei dispar din farfurie. Ţăranul îşi şterge fruntea de sudoare, uitându-se la hambarul plin şi spune cu satisfacţie: „Ce bine a rodit pământul în acest an!”. Medicul, spălându-şi mâinile după o operaţie extenuantă, zice: „Am mai salvat o viaţă!” Aceasta este satisfacţia lucrului terminat.

Romancierul american, Irving Stone, scria în cartea sa biografică Agonie şi extaz  despre viaţa lui Michelangelo, cuvintele celebrului pictor şi sculptor renascentist: „Arta pentru mine este agonie când merge prost şi este extaz atunci când merge bine.”[3]

Pictorul se uită la pânza pe care a pictat-o ca la o capodoperă. Ea poartă toată măiestria şi sufletul artistului. Medicul are un imens sentiment de satisfacţie când vede zâmbetul copilului pe care l-a salvat de la moarte. La sărbătoarea de absolvire a elevilor săi, profesorul este copleşit de emoţii plăcute.

Este în fiecare dintre noi un reflex al actului creator. Poate, creativitatea de care dă dovadă omul, este încă o urmă a faptului că suntem modelaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Oarecum, omul dispune de o anumită capacitate de creare a lucrurilor. Pastorul francez, Robert Somerville notează în cartea sa despre etica creştină asupra muncii: „Prin muncă, între altele, omul îşi găseşte adevăratul loc în creaţie: el o administrează şi o domină pentru a o pune în valoare; el nu e un simplu spectator sau consumator, ci e un actor, un artizan[4]”.

Aceeaşi idee o susţine şi cunoscutul predicator american, Bill Hybels, atunci când afirmă că a întâlnit oameni care abia aşteaptă să se trezească dimineaţa pentru a merge la lucru, deoarece ei sunt încântaţi fie că sunt: contabili, vânzători, profesori, funcţionari, cosmeticieni, mecanici şi multe alte meserii iar „vitalitatea şi entuziasmul produse de dragostea lor pentru muncă au o influenţă benefică asupra întregii lor vieţi care se reflectă şi în căsnicia lor, în educarea copiilor, în prieteniile pe care le au şi în relaxarea lor[5]”.

Pentru ca munca să-i ofere omului o anumită satisfacţie şi un confort interior, ea trebuie să fie conformă cu darurile, capacităţile, talentele şi pasiunea cu care l-a înzestrat Dumnezeu[6]. Văzută din acest unghi, orice muncă ar trebui să fie pentru oricine o vocaţie divină sau un mandat de Sus. În acest sens, oricine poate să găsească împlinire în realizările sale profesionale şi ca urmare, munca sa va fi înfăptuită cu dăruire şi cu pasiune.

Eugen Doga, maiestru emerit al muzicii moldave și compozitor de talie internațională, relata într-un interviu televizat că atunci când se aşează la pian, degetele îi aleargă singure pe clape, astfel născând muzica. Aceasta înseamnă pasiune şi dăruire.

Munca de o viata a lui Rudolph van Ceulen, care a murit din motive necunoscute în 1610, a fost să calculeze valoarea matematică a lui pi. A fost atât de încântat de ceea ce a obţinut încât a cerut sa-i fie gravat pe mormânt rezultatul. Astfel că, pe mormântul său este înscrisă cifra vieţii lui, ca dovadă a întregii sale munci – pi 3,14159…

Munca trebuie urmată de odihnă

Pentru unii, munca se transformă într-o obsesie. Ei nu pot şi nici nu vor să se odihnească. Se simt vinovaţi de orice clipă de odihnă. Aceştia au un cult al muncii pe altarul căruia şi-au închinat viaţa. Împătimiţii  lucrului cred că dacă şi-ar lua vreo zi liberă, soarele nu va mai răsări, iar Nistrul şi Prutul nu vor mai curge la vale. Pe bună dreptate, ei sunt numiţi  de către englezi workoholici şi de către ruşi trudogolici, adică îmbătați de muncă. De dragul serviciului, unii şi-au pierdut familiile, sănătatea şi chiar viaţa. Ceea ce este mai trist și chiar sinstru, este că pe altarul ei mulți și-au sacrificat chiar şi viaţa spirituală. Dacă ar fi cu putinţă, aceştia ar face ziua nu de 24 de ore, ci de 30 de ore sau chiar mai mult.

Pentru a stăvili această patimă pentru muncă, Dumnezeu a instituit odihna. După cele şase zile de creaţie El însuşi s-a odihnit. Aceasta nu pentru că ar fi fost obosit, ci pentru a da omului un model de muncă şi odihnă. Cea de-a patra poruncă din lege consfinţea o zi de odihnă pe săptămână (Exod 20:8-11). Aceasta este rânduiala stabilită de Creatorul pentru a echilibra munca şi odihna. Munca fără odihnă este idolatrie iar odihna fără muncă este lenevie.

Este adevărat că unii inversează lucrurile. Ei se odihnesc şase zile pe săptămână şi au doar o singură zi de lucru. Aceştia au transformat visul de copil al lui Creangă în realitate: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. Alternanţa săptămânală stabilită de sus este foarte clară şase zile de muncă şi una de odihnă.

Considerarea odihnei nu este un lux, ci o necesitate.[7] Este un timp când omul se poate reface după o perioadă de muncă asiduă. Corpul uman nu este o mecanism pe care să-l exploatezi, după care să-l arunci. El are nevoie de relaxare prin care să-şi recapete noi puteri de muncă. Nu de puţine ori corpul nostru se simte persecutat, iar după o anumită perioadă îşi cere tributul.

Odihna este importantă, după cum sugerează Gordon MacDonald, şi pentru a face o evaluare a muncii prestate. „Munca fără odihnă ne transformă în oameni agitaţi. Munca lună de lună, fără o pauză autentică în care să ne întrebăm de ce muncim, ne poate rotunji contul din bancă şi consolida reputaţia profesională. Dar secătuieşte universul interior de vitalitate şi bucurie. De aceea, e important să facem regulat bilanţul muncii noastre[8].

Deloc lipsit de importanţă este că odihna este şi un timp de a petrece timpul cu familia. De multe ori însă, duminica este un timp foarte solicitat pentru slujitorii bisericii, astfel încât aceştia au nevoie de o altă zi de odihnă pe care să o dea familiei. Printre aceştia se spune că duminică este ziua Domnului, iar luni este ziua doamnei. Deci, toţi trebuie să avem un timp de refacere şi de relaxare.

Unul din personajele lui Ion Druţă, este o bătrânică din satul Năduşita, care a venit să se odihnească la casa de odihnă nou deschisă la Drochia. Povestea ei reflectă comedia tragică a dependenţei de muncă. Mătuşica nicidecum nu putea să accepte faptul că timp de două săptămâni, cât va sta acolo, va trebui să nu muncească, ci doar să se relaxeze. A doua zi după ce a fost cazată, lucrătorii casei de odihnă nu o mai puteau găsi. După lungi căutări, pe la amiază au găsit-o plivind un strat de flori în fundul grădinii. Când a fost luată la rost, ea a răspuns nedumerită că face un bine şi nu un rău. Într-o altă zi, bătrânica a fost văzută la bucătărie curăţind cartofi, iar atunci când i-au spus că a venit să se odihnească nu să muncească, ea a răspuns că se odihneşte stând pe scăunel. Cam la o săptămână a udat florile, a măturat curtea şi luat bagajul şi i-a spus directorului că ei îi dor de sat şi că nu poate să doarmă noaptea de atâta odihnă, că ea doarme bine numai atunci când îi trudită[9].

Abordată corespunzător, munca ar putea să ne aducă beneficii uriaşe, după cum abordată neghiob ea nu poate să aducă decât suferinţă şi amărăciune. Creştinul ar trebui să trăiască într-o stare de linişte sufletească, nu într-un tulburare continuă generată de serviciul său.

Bibliografie:

1. Druţă, Ion, Ultima lună de toamnă, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1975.
2. Hybels, Bill, Onest cu Dumnezeu? Editura Noua Speranţă, Timişoara, 2003
3. Laurenţiu al Învierii, Practicarea prezenţei lui Dumnezeu, Editura Logos, Cluj, 1997.
4. MacDonald, Gordon, Ordine în universul interior, Editura Logos, Cluj, 2001.
5. Somerville, Robert, Ca pentru Domnul, Editura Logos, Cluj, 1999.
6. Stone, Irving, Agonie şi extaz, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.

______________

[1] Fratele Laurenţiu al Învierii, Practicarea prezenţei lui Dumnezeu, Editura Logos, Cluj, 1997. p. 8.

[2] Robert  Somerville, Ca pentru Domnul, Editura Logos, Cluj, 1999. p. 45.

[3] Irving Stone, Agonie şi extaz, Editura Meridiae, Bucureşti, 1971.

[4] Robert Somerville, Ca pentru Domnul, Editura Logos, Cluj, 1999. p. 15.

[5] Bill Hybels, Onest cu Dumnezeu? Editura Noua Speranţă, Timişoara, 2003. p. 142.

[6] Idem, p. 143.

[7] Gordon MacDonald, Ordine în universul interior, Editura Logos, Cluj, 2001. p. 185.

[8] Idem, p. 188.

[9] Ion Druţă, Odihna, nuvelă apărută în cartea Ultima lună de toamnă, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1975.