Pastorul în 3d: trei dimensiuni principale în slujirea pastorală

Din capul locului, precizez că acest demers nu este o disertație academică, care respectă rigorile științifice de cercetare. El este mai degrabă un mănunchi de gânduri născute din observațiile pe care le-am făcut în timpul scurtei mele slujiri pastorale. Întreaga slujire pastorală se rezumă la trei dimensiuni: predica, consilierea și conducerea. Bineînțeles că slujirea unui pastor implică mult mai mult decât aceste trei aspecte, însă ele oglindesc esența acestei misiuni nobile. Precum există cele trei dimensiuni în spațiu, tot așa există și trei dimensiuni ale pastoralei.

 Predicatorul

În limba română, prin cuvântul păstor se înțelege ciobanul care paște oile. Prin urmare, pastorul este ciobanul care îți paște turma pe care i-a încredințat-o Domnul. El trebuie să le asigure oițelor sale hrană proaspătă, sănătoasă și îmbelșugată. Chiar și în vreme de secetă, oierul va căuta să-și ducă mioarele în locuri unde încă mai sunt smocuri de iarbă. În lipsa hranei oile vor pieri, iar sarcina lui este să le țină în viață. Astfel, în fiecare zi, cel puțin în sezonul cald, ciobanul își va duce turma la păscut, acolo unde este iarbă grasă și fragedă.

Fără prea multe cunoștințe din domeniu, oricine va spune că pastorul este prin definiție un predicator. Unii oameni chiar folosesc termenul de predicator ca sinonim pentru pastor. Ori, pentru biserică, tocmai predica este pășunea îmbelșugată, unde membrii se hrănesc pentru a crește și ași întreține viața.

Odată, predicatorul american, Tozer, a întâlnit un om care nu credea în mersul săptămânal la biserică pentru a asculta predicarea Cuvântului. Omul considera că odată ce oamenii se convertesc, ar trebui să-și îndrepte toată atenția către câștigarea de suflete. „Un fermier”, a argumentat omul acela, „verifică ouăle la lumină o singură dată, nu în fiecare săptămână. După ce ouăle au fost verificate, le împachetează și le trimite la piață”. Tozer i-a replicat: „Hristos nu i-a spus lui Petru: „Verifică la lumină ouăle”, ci a spus: „Paște oile Mele”. Creștinii nu sunt ouă care trebuie verificate la lumină, ci oi, care trebuie păscute. Pășunatul oilor nu este o acțiune pe care o faci o dată pentru totdeauna. Este un act plin de dragoste pe care îl repeți regulat atâta timp cât trăiesc oile”.

Poate această dimensiune a păstoritului este cea mai importantă și cea mai responsabilă. El poate să ofere hrană sănătoasă turmei, benefică pentru creștere spirituală, sau poate să ofere otravă turmei sale, care poate cauza intoxicații sau chiar decese. Le poate da mâncare scripturală îndestulată, care îi va învăța, îi va încuraja sau îi va mustra pe membrii săi, în vederea zidirii bisericii sau le poate da niște îndemnuri surogate ambalate frumos în cuvinte biblice legate cu fundă roșie. Unii consideră amvonul ca pe o pistă de lansare în cariera pastorală sau teologică, rostind fel de fel de predici sofisticate sau comice doar pentru a încânta ascultătorii și a primi aplauze din partea lor, croindu-și drum spre realizarea acestui scop. Pastorul predicator, trebuie să aibă o coloană vertebrală care nu poate fi încovoiată nici de aplauze și nici de critici. Orice predicator se află între extaz și agonie. Uneori, expunerea unor predici îl duc în culmea extazului, iar alteori, predicarea îl aruncă în hăul agoniei. În ambele cazuri pastorul va rămânea tare pe baricadele slujirii.

De-a lungul vremii, în bisericile evanghelice, Cuvântul lui Dumnezeu a ocupat un loc central. Chiar și poziționarea amvonului în locașurile de închinare este într-un loc vizibil pentru toți. De vreme ce se crede că ceea ce spune Dumnezeu este sine qua non elementul esențial într-un serviciu divin, explicarea cuvântului divin trebuie să fie la loc de cinste. Predicatorul nu face altceva decât să explice Cuvântul lui Dumnezeu. El nu vine în fața bisericii cu o altă revelație. Aceasta s-a încheiat odată cu scrierea Apocalipsei. Deci, predica nu aduce nimic nou în sensul revelației. Mesajul creștin este perceput ca explicarea și transmiterea adevărurilor aflate în cele 66 de cărți ale canonului biblic.

Un renumit predicator, spunea că cel mai mare compliment pe care l-a primit ca propovăduitor biblic, după ce a rostit un mesaj, a fost acela că nu a spus mare lucru, ci doar a explicat textul din Scriptură. Într-o vreme în care unii percep mesajul creștin ca fiind un buletin de știri sau o expunere de anecdote prin care vorbitorul satisface setea de curiozitate sau amuzament al ascultătorilor săi, este vital ca predicatorul să țină cont că el doar clarifică versetele sfinte. El nu este nici clovn, nici prezentator de știri, nici actor, ci este omul care predică Cuvântul lui Dumnezeu. Într-un anumit fel, predicatorul traduce textul biblic pe înțelesul ascultătorilor săi.

Predica este propovăduirea Cuvântului Domnului, nimic mai mult. Deși predicatorul se va folosi de întâmplări, istorioare proprii, noutăți pentru a ilustra adevărul, precum a făcut-o și Marele Predicator prin utilizarea parabolelor sau a zicătorilor. Aceste elemente sunt esențiale pentru transmiterea adevărului, dar ele trebuie folosite doar ca pe niște haine pentru a îmbrăca adecvat conținutul biblic.

Două „instrumente” sunt indispensabile oricărui predicator. Acestea sunt biblioteca și amvonul. Ele sunt interdependente în marea misiune de predicare. Biblioteca este bucătăria unde se prepară predica, iar amvonul este restaurantul unde este servit deliciosul și sănătosul preparat. Propovăduitorul sincer va petrece destul timp în bibliotecă, adică în pregătirea mesajului, pentru a avea ce pune pe „masă”, adică pe amvon.

Cel care a simțit chemarea Domnului de a fi vocea Lui, are datoria sacră să fie un om al studiului. Fără doar și poate, că el trebuie să cunoască bine unealta de lucru, adică Sfânta Scriptură. Deci, este imperios necesar ca slujitorul amvonului să cunoască foarte bine Cuvântul, tot așa de bine cum croitorul își cunoaște ața și acul, ca să folosim o vorbă a celui care a fost numit principele predicatorilor, Charles H. Spurgeon.

Totodată, este foarte util să studiem și alte cărți care ne vor inspira în predicile noastre. Principiul protestant – Sola Scriptura – nu neglijează studiul altor cărți bune. El, doar spune că autoritatea finală este Cuvântul lui Dumnezeu și nu scrierile care sunt rodul gândirii umane. Lectura îți va oferi un limbaj adecvat, profunzime în gândire, acces la gândirile pline de înțelepciune ale altora, precum și capacitatea de a înțelege oamenii. Marii predicatori ai istoriei creștine au fost oamenii cărților. Ei au petrecut ore în șir mestecând și îngurgitând înțelepciunea minților luminate ale lumii, depozitată prin cărți.

Biblioteca fără amvon, este munca pură a teologului care cercetează și analizează versete, pericope, capitole sau cărți biblice, dar și diverse explicații sau comentarii ale altor teologi mai mult sau mai puțin „luminați”. În acest sens, predicatorul este mai mult decât un teolog. El expune teologia într-o manieră practică, scoțând-o de pe rafturile bibliotecilor și de pe paginile cărților și aducând-o ascultătorului. Amvonul, fără birou, însă, este un soi de bâlbâială spirituală, care este echivalentă cu lenevire și cu mândrie spirituală. Unii predicatori spun că ei nu au nevoie de studiu, pentru că Dumnezeu îi inspiră chiar la amvon. O astfel de abordare este total eronată. Dumnezeu îl inspiră pe predicatorul care transpiră în pregătire. Este adevărată zicala că o predică este alcătuită din 90% transpirație și 10% inspirație. Compozitorul rus Ceaikovski afirma că inspirația este un musafir care nu îi vizitează pe leneși.

Înțeleg contextul moldav al pastorului care trebuie să transpire pe alte ogoare pentru ași întreține familia, deoarece turma pe care o hrănește nu este în stare să îi ofere timpul necesar de studiu, îngrijindu-se de nevoile lui financiare. Totuși, cred că oricine poate să găsească nițel timp pentru a studia Scriptura sau a răsfoi vreo carte.

Există multe lucrări de referință în domeniul homileticii – arta transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu. Bibliotecile seminarelor teologice sunt bucșite cu astfel de manuale. Consider că orice predicator trebuie să studieze astfel de cărți și să țină cont de sfaturile acestora. Acestea sunt rodul observațiilor proprii și a reflecțiilor altora despre mânuirea Cuvântului de la amvon. Chiar și propovăduitorul care nu are o pregătire formală teologică este obligat să cerceteze astfel de lucrări pentru ași îndeplini bine vocația de transmitere a mesajului divin.

 Consilierul

Prin natura vocației sale, ciobanul este omul care încearcă să trateze oile, să le ungă cu diverse alifii, să le lege rănile și să le acorde toată grija sa, atunci când acestea se îmbolnăvesc. Fiind animale sensibile, mioarele deseori se îmbolnăvesc, iar oierul, cu multă blândețe va face tot posibilul ca acestea să se vindece. Totodată, dacă se întâmplă ca vreo oaie să se rătăcească și să se piardă, el o va căuta, exact așa cum face biblicul păstor (Luca 15:4–6).

Tot așa este și cu pastorul și turma lui Hristos. Tratarea diferitor infecții spirituale sau legarea rănilor este o altă dimensiune a vocației de pastor. În acest sens, el este un soi de medic spiritual, numit și duhovnic. Iar în limbaj modern i se spune consilier. Această misiune nu se îndeplinește la amvon, ci în casa bolnavului, în biroul pastoral, pe stradă, în spital sau în oricare alt loc unde există o atmosferă de liniște și intimitate. Lucrarea consilierului implică ore întregi de vizite, întâlniri, audiențe, discuții la telefon, trimiterea de scrisori, emailuri sau sms-uri.

Oamenii din biserică, au diverse patologii sufletești care trebuie tratate. Uneori ei își văd viața precum o sticlă spartă în mii de cioburi. Pastorul trebuie să-i ajute să își strângă cioburile și să i le aducă Cerescului Medic pentru a le pune iarăși împreună. Nu de puține ori, membrii sunt profund descurajați, iar duhovnicul le va inspira speranță și le va reaprinde pofta de viață. Alteori, oamenii vor fi copleșiți de vinovăție din cauza că au comis anumite păcate și vor veni să-și mărturisească fărădelegile. În acest caz consilierul nicidecum nu îi va absolvi de vină, ci îi va îndemna să se pocăiască și să accepte iertarea lui Hristos. Regretabil este faptul, că unii se pocăiesc de un oarecare păcat, dar nici în ruptul capului nu vor să accepte harul iertător. În asemenea situație, când cineva s-a destăinuit și a mărturisit păcatul, pastorul are marea obligație de a nu divulga această faptă, chiar dacă ea a fost una gravă.

Sunt și oameni care au nevoie de îndrumare în diferite aspecte ale vieții cum ar fi: căsătoria, slujirea, profesia, creșterea copiilor, neînțelegerile din familie sau de la serviciu, relația cu părinții, probleme financiare etc. Consilierul este prin excelență un sfătuitor. Pentru aceasta, el are datoria sacră de a fi mereu ancorat în Cuvântul Domnului pentru a primi înțelepciune de sus ca să poată să îndrume oamenii în soluționarea diverselor probleme.

Una din greșelile pe care le comit consilierii este să se grăbească să ofere soluții înainte de a pune exact diagnosticul. Este important ca acesta să dispună de capacitatea de ascultare pentru a putea stabili exact datele problemei. Înainte de a vorbi, este important pentru sfătuitor să tacă și să asculte cu mare atenție. Pentru aceasta este nevoie de multă răbdare și înfrânare a limbii. O misiune cam dificilă pentru pastorul predicator, dar nu și imposibilă. În unele cazuri, când este depășit de problemă, pur și simplu se va ruga și va aștepta răspuns de la Domnul. Uneori îl va ajuta pe omul în nevoie prin rugăciunea lui, precum rugăciunile celor din Corint care au servit drept mângâiere pentru inima împovărată a apostolului Pavel (2 Corinteni 1:11).

Există pastori care se simt stingheriți, atunci când trebuie să consilieze pe cineva, deoarece ei se tem că nu vor fi eficienți în rezolvarea problemelor. Frica lor constă în faptul că nu dispun de vreo licoare magică ce va trata o maladie sau alta. Această temere nu este justificată, deoarece ei posedă cel mai bun medicament pentru sufletul uman – Cuvântul lui Dumnezeu. De vreme ce, majoritatea problemelor umane au loc pe tărâm duhovnicesc, pastorul nu trebuie să se jeneze să ofere soluții biblice pentru nevoile oamenilor. Trebuie să aibă grijă însă să nu transforme versetele biblice în gloanțe cu care să doboare sufletul răvășit al consiliatului.

În lumea creștină este o dezbatere asupra rolului psihologiei în tratamentul sufletului uman. Unii sunt categoric împotriva acestei științe, din moment ce sufletul este tratabil doar cu ajutorul Scripturii. În timp ce, alții aproape că o divinizează, conferindu-i statut canonic. Consider că psihologia este necesară oricărui consilier pentru că ea îi vorbește despre diferite comportamente, diferențele de sex și de vârstă, temperamente sau influențele pozitive sau nocive ale mediului înconjurător. Aceasta este partea din psihologia descriptivă care poate fi foarte utilă misiunii duhovnicului. În același timp, cred că este și un aspect pe care consilierul trebuie să-l ignore cu desăvârșire. Acesta ține de tratamentul problemei, fiind partea prescriptivă. Rețetele psihologiei oferă soluții umaniste și seculare, care de multe ori vin în contradicție cu perceptele creștine. Bunăoară, unei persoane care se simte vinovată că a săvârșit adulterul i se va spune că vinovăția nu este justificată deoarece trăim în secolul XXI, când această faptă este normală și chiar recomandată pentru descătușarea energiilor sexuale. Unii psihologi, merg până acolo încât sugerează cuplurilor care au probleme în relația lor să se despartă pentru o vreme și chiar să trăiască în concubinaj cu altcineva, pentru ca ulterior să reînvie sentimentele lor de dragoste. Sunt alții care merg și mai departe. Pentru ei, criminalii nu sunt vinovați de uciderile făcute pentru că ei sunt purtători de gene ale crimei moștenite de la predecesorii lor. Mai pe scurt, psihologia seculară nu recunoaște conceptul de păcat. Interesant este faptul că, cercetările arată că mulți psihologi și psihiatri ajung să se trateze în ospicii și spitale pentru boli mintale. Deci, duhovnicul creștin va studia și va opera cu psihologia descriptivă, dar va renunța totalmente la psihologia prescriptivă, înlocuind-o cu tratarea biblică. Avem exemple nenumărate de psihologi creștini care au implementat cu succes o astfel de abordare în procesul de consiliere. Cărțile scrise de aceștia sunt o adevărată sursă de inspirație pentru pastorul consilier.

Așa cum s-a menționat deja, din activitatea de consiliere face parte și confruntarea sau mustrarea cu dragoste. Pastorul se va ghida de principiul: dragostea acoperă totul, dar nu este tolerantă. Spre deosebire de consilierul secular, duhovnicul va spune lucrurilor pe nume, fără să menajeze păcatul, tot așa cum a făcut-o profetul Natan atunci când l-a confruntat pe regele David care tocmai se făcuse vinovat de adulter și de crimă. El îl va conduce pe păcătos cu multă atenție spre cruce, unde Hristos a murit și pentru păcatul său, îl va îndemna să se pocăiască și apoi să accepte iertarea divină.

Unii oameni, mai ales acei singuratici, au nevoie pur și simplu de cineva cu care să comunice și să se descarce de încărcătura acumulată de-a lungul vieții. Îmi amintesc de un pastor, profesor de la Institutul Teologic din București, care ne povestea despre o soră venită la el pentru consiliere. Timp de minute în șir și-a spus păsul, apoi a tăcut. În acel moment consilierul a întrebat-o: „Și cum pot să te ajut, soră?”. Răspunsul ei l-a uluit pe pastor: „Oh, gata m-ați ajutat, frate!”. Ea avea nevoie doar de cineva căruia să-i împărtășească necazurile. Într-un fel, consilierul este un umăr pe care omul în nevoie să-și poată pleca capul.

De fiecare dată, duhovnicul va avea grijă să nu ofere speranțe false. Mi-a fost dat să fiu cu cineva la căpătâiul unui bolnav de cancer într-o stare avansată. M-a surprins că partenerul meu de vizită i-a spus celui bolnav că totul o să fie bine și că o să se vindece. La câteva zile, însă acesta s-a stins. Nici un consilier nu este mai presus de voia suverană a lui Dumnezeu. Întotdeauna, pastorul trebuie să-l încurajeze pe cel aflat în suferință îndemnându-l să se încreadă în Domnul care ține totul sub control.

Consiliatul trebuie să știe că absolut toți sfătuitorii sunt supuși greșelilor și nu sunt scutiți de necazuri. În acest sens, pastorul nu trebuie să dea impresia că el nu se confruntă cu diferite probleme. Întotdeauna va fi sincer atât cu el însuși, cât și cu cel pe care îl consiliază. Și aici, el este un transmițător de mângâiere divină, precum a fost Pavel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Corinteni 1:3-4).

Una dintre greșelile pe care le face sfătuitorul este că ține morțiș la sfaturile sale, iar dacă acestea sunt neglijate, el se simte ofensat. Asemenea atitudine nu oglindește decât aroganță. În smerenie, duhovnicul trebuie să accepte că nu este decât o unealtă de lucru în mâna Marelui Stăpân. Oamenii din biserică nu sunt proprietatea lui. Consilierul va accepta faptul că uneori alta este voia Domnului pentru consiliatul său.

Liderul

Sunt sigur că mulți pastori consideră această dimensiune a pastoralei ca fiind numărul unu în ordinea priorităților. Nu îi contrazic, pentru că un cioban este cel care își conduce turma spre „pășuni verzi și ape liniștite”. Ordinea nu este atât de importantă în acest articol. Numerele doar slujesc la sistematizarea materialului.

În lista de daruri spirituale, se află și darul cârmuirii, alături de îndemnul de a cârmui cu râvnă (Romani 12:8). Pe deoparte, acest dar apare separat de darul de învățător sau de apostol (1 Corinteni 12:28), iar pe de altă parte, acesta apare alături de cei care sfătuiesc în biserică (1 Tesaloniceni 5:12). Oricum, pastorul, de vreme ce este în fruntea adunării, fiind investit cu autoritatea bisericii, este și liderul comunității. În același timp, se cunoaște că sunt lideri înnăscuți, făcuți parcă pentru a conduce. Ei mânuiesc cu mare dibăcie aptitudinile de conducători. Pe astfel de oameni îi poți identifica de departe. Ei se simt în largul lor atunci când sunt puși în fruntea celorlalți.

Manualele despre conducere ne spun că liderul prin definiție este omul care influențează pe alții. Nimeni nu poate să fie lider dacă nu dispune de această capacitate de înrâurire asupra altora. Un conducător este o persoană care este urmată de altcineva.

Există o deosebire fundamentală a liderului creștin, față de ceilalți lideri. Potrivit cuvintelor Mântuitorului, el este chemat la conducere prin slujire. Pastorul își exercită autoritatea prin slujirea celorlalți. Ținând cont de acest principiu, este dificil, pentru cel din fruntea bisericii să facă uz de autoritatea pe care o are în virtutea funcției sale și în același timp să fie servitorul turmei sale. Pentru aceasta trebuie să conștientizeze cu toată seriozitatea că el este „argatul”, și nu „stăpânul” bisericii peste care l-a pus Dumnezeu. Ignorând acest deziderat, al misiunii pastorale, liderul este în pericol de a fi dictatorul bisericii, or preșul bisericii. În primul caz, el face abuz de autoritate, iar în al doilea caz el schimonosește autoritatea. Unii dau indicații, în timp ce ceilalți așteaptă indicații.

Liderii dictatori, se comportă de parcă ar fi proprietarii turmei, uitând că ei nu sunt decât niște ciobani care pasc turma Domnului. În schimb, conducătorii de tip preș sau cârpă se culcă în drumul oilor pentru a fi călcați de copitele acestora. Dictatorul bate cu pumnul în masă, dă ordine, recurge la amenințări, iar oamenii s-ar putea să-l asculte, însă obediența lor va fi motivată doar de frică și nu de dragoste. Celălalt, este un soi de cerșetor care se milogește implorând comitetul sau adunarea generală să-i accepte propunerile și proiectele.

Este imperios necesar, ca liderul, să dispună de autoritatea acordată, prin convingere și prin exemplu, dar și prin aprecierea corectă a propriei demnități. Pastorul trebuie să-și câștige autoritatea care i-a fost delegată în ziua ordinării. Pentru aceasta trebuie timp, răbdare, sacrificiu și maturitate din partea membrilor. Pastorul nu trebuie să uite niciodată, că el este nu doar portdrapelul bisericii, ci și port ștergarul comunității sale.

Viziune, strategie, management, planificare, organizare, administrație, supraveghere sunt cuvinte care descriu competențele conducătorului. Toate aceste îndemânări ar trebui să se regăsească în conducerea creștină. Orice conducător va insista asupra viziunii, ca și cum de aceasta ar depinde întreaga lucrarea. Dar viziunea, fără o strategie de implementare în practică, este doar un vis frumos. În consecință, liderul este și un strateg. De asemenea, conducătorul este un bun manager sau ispravnic. El va gestiona cu mare responsabilitate treburile bisericii. Tocmai această abilitate îl va ajuta pe pastor să fie smerit, deoarece însăși termenul de manager sau ispravnic, îi amintește că nu este proprietarul. Totodată pastorul, adică episcopul turmei sale, va supraveghea întreaga lucrare a bisericii, precum și atingerea obiectivelor propuse.

Pentru asta este nevoie de autoritatea pe care biserica trebuie să i-o ofere. În lipsa acesteia, conducătorul se transformă într-un cerșetor de aprobări a ideilor sale. În același timp, nu va abuza de autoritate, ci în smerenie, se va consulta cu ceilalți tovarăși de jug în privința proiectelor sale. În virtutea funcției sale, liderul este persoana cea mai potrivită să conducă ședințele de comitet, precum și adunările generale ordinare sau extraordinare ale bisericii.

Pentru a fi eficient, conducătorul trebuie să posede capacitatea de convingere. Mulți oameni au idei bune, visuri frumoase, strategii, planuri sau proiecte excelente, dar ele nu vor putea fi realizate dacă liderul nu îi va putea convinge pe cei din echipa lui să le și implementeze. Poate în aceasta și constă geniul liderului. Pastorul lucrează prin persuasiune, nu la comandă.

Prin părțile noastre, s-a împământenit o expresie caraghioasă care îl definește pe pastorul coordonator, drept „pastor responsabil”. Acest titlu ne face să credem că în cazul bisericilor cu mai mulți pastori, unul este cel responsabil, iar ceilalți sunt iresponsabili. De fapt, responsabilitatea este împărțită în mod egal, însă unuia îi revine sarcina de a coordona toate activitățile și lucrările bisericii într-o anumită perioadă.

O activitate extrem de importantă în actul pastoralei, este aceea de delegare a responsabilităților. Pastorul nu este nici „soldat universal”, nici „superman” și nici „omul multilateral dezvoltat”. El are nevoie de o echipă de persoane care să-l ajute. Liderul își va cunoaște oamenii, va ști care sunt darurile fiecăruia și le va administra sarcinile, potrivit capacităților acestora, iar oamenii vor realiza bucuroși ceea ce pot face și mai ales, ceea ce le aduce plăcere. Aici se aplică principiul: „omul potrivit la locul potrivit”. Altmintrelea, lucrarea nu va produce satisfacție, ci frustrare și stres. Apropo, de stres, acesta este cauza primordială a multor boli deoarece el dereglează sistemul nervos.

Una din regulile de aur ale conducerii este aceea că întotdeauna oamenii sunt mai importanți decât administrația, strategiile, planurile sau metodele. Biserica nu va sluji acestor planuri, ci ele vor sluji biserica și cauza Împărăției. Liderii evrei din primul secol care considerau că regulile și strategiile sunt mai presus decât oamenii au fost foarte aspru mustrați de Mântuitorul prin pilda samariteanului milos, sau când se întâmpla să vindece pe cineva în ziua de sabat.

Pentru mai multe informații, despre conducerea creștină, îndemn cu multă căldură să consultați manualele avizate în acest domeniu, care nu sunt puține pe rafturile bibliotecilor și a librăriilor creștine. În același timp, puteți să vă dezvoltați potențialul de lideri, învățând de la alți conducători creștini pe care îi avem prin preajmă. Cu alte cuvinte, căutați-vă un mentor care vă va ajuta să deprindeți conducerea slujitoare.

Există o dilemă în această abordare. Sunt unii care se simt mai înclinați spre o anumită dimensiune, simțindu-se destul de nesiguri în realizarea celorlalte două aspecte pastorale. Soluția acestei dileme este construirea unei echipe pastorale care va include persoane ce sunt înzestrate cu astfel de abilități. Munca în echipă este o mare binecuvântare pentru biserică, dar și o mare responsabilitate a celor implicați. Aceasta necesită smerenie și respect față de celălalt coechipier. Fiecare trebuie să-și cunoască foarte bine rolul său. Iar ceilalți trebuie să fie atenți să nu „se bage” peste celălalt și să-l încurce.

În lipsa unei echipe, în cazul când pastorul este singur, este necesar ca acesta să poată să echilibreze aceste trei laturi ale slujirii.

Orice păstor va recunoaște, că slujba sa este una foarte dificilă, care îl pune într-o situație de mare răspundere față de enoriașii săi, dar onorabilă înaintea Domnului, precum este această meditație scrisă de Marvel Guttormson:

„Dacă e tânăr, atunci n-are experiență; daca părul îi este cărunt, e prea bătrân.

Daca are câțiva copii, are prea mulți; daca n-are, dă exemplu rău.

Dacă soția e activă la școala duminicală, prea se bagă; dacă nu, atunci nu e interesată de lucrare.

Dacă predică după notițe, predică „conserve”, n-are har; dacă vorbește liber, nu e pregătit.

Dacă studiază mult, nu se ocupă de oameni; dacă face multe vizite, nu te lasă în pace.

Dacă predică mereu, sunt sătui să asculte un singur om; dacă are invitați, fuge de datorie.

Dacă e atent cu cei săraci, face pe mărinimosul; dacă vorbește cu cei bogați, îi flatează.

Dacă sugerează îmbunătățiri sau noi programe, e dictator; dacă nu, e doar un figurant.

Dacă folosește ilustrații, neglijează Biblia; dacă nu le folosește, e plictisitor.

Dacă condamnă păcatul, este dur; dacă nu, comite compromisuri.

Dacă predică o oră, bate câmpii; dacă predică mai puțin, nu-i în stare de nimic.

Dacă predică adevărul, este jignitor; dacă nu, e un ipocrit.

Dacă predică despre zeciuială, jefuiește pe frați; dacă nu, nu se ține de învățătura apostolilor.

Dacă nu reușește să placă tuturor, rănește biserica; dacă place tuturor, n-are personalitate.

Dacă primește un salar mare, e un mercenar; dacă are salar mic, e că nu merită mai mult”.

Deși lucrarea de pastor este una dificilă, solicitantă și epuizantă, ea va fi răsplătită de cel care este Păstorul cel Mare, atunci când se vor deschide rapoartele cerești. Versurile lui Petru Dugulescu ar trebui să reprezinte dorința fiecărui pastor:

„Aș vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Când se va-ntoarce ca-mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanți ce mi i-a dat:
“O, bine, slugă bună!”