Reflecții teologice asupra Cinei Domnului

1Cor. 10:14–22; 11:23–34; Exod. 12; Mat. 26:26–29; Marc. 14:22–25; Luc. 22:15–20; Fapt. 2:42; Matthew Henry^[1], C. Welton Gaddy^[2], Robert E. Webber^[3].

 

În cartea Darul Închinării, scrisă cu scopul de a instrui con-ducătorii închinării din bisericile Evanghelice și în mod special din cele Baptiste, autorul C. Welton Gaddy, profesor la Seminarul Teologic Baptist din Sud afirmă: „Noi avem de proclamat o Evan-ghelie. Închinarea în tot ce reprezintă ea, este proclamare. Sau, altfel spus, închinarea este proclamare”.^[4]

În închinare și prin închinare sunt proclamate adevărurile fundamentale ale Sfintelor Scripturi:

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen.1:1);

„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isa. 6:3);

„Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie” (Ps. 65:15);

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:8);

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23);

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16)^[5].

În închinare și prin închinare, istoria răscumpărării este poves-tită și repovestită, iar în timpul închinării se întâmplă lucruri extraordinare. În primul rând, închinătorii aud vestea rea despre căderea omului în păcat și-n al doilea rând, aud vestea bună a harului lui Dumnezeu, care se referă la fiecare păcătos în mod intim și individual, proclamând în felul acesta planul întreg al mântuirii.

Închinarea este proclamată prin trei acte divine, proclamarea Cuvântului revelat, proclamarea jertfei Mântuitoare și proclama-rea prin Botezul Nou Testamental. Fiecare dintre aceste acte ale închinării au fost formele prin care Evanghelia harului a fost proclamată cu reverență și adorare.

1. Welton Gaddy spune că: „Predicarea este un act al închinării. O predică este ofranda predicatorului adusă lui Dum-nezeu, pe care Duhul Sfânt o folosește imediat în lucrarea de răscumpărare divină. Aceste realități influențează atât atmosfera în care are loc predicarea, cât și forma predicilor oferite lui Dumnezeu, ascultate în același rând de închinători”.^[6]

Deși unii dintre credincioși, spune autorul, obiectează sau ignoră faptul că Botezul și Cina Domnului ar face parte din proclamare, importanța Botezului și Mesei Domnului implică mult mai mult decât proclamare, care se produce în timpul Botezului și Mesei Domnului.^[7] Botezul și Cina Domnului expun Evanghelia în forță. Pe de o parte, ambele dintre ele au o semnificație în sine, iar pe de altă parte fiecare dintre ele indică un sens dincolo de ele însele. Augustin din Hippo le numea verba visibilia,^[8] cuvintele vii ale închinării. De altfel, Botezul și Masa Domnului sunt acte dramatice care proclamă Evanghelia, acompaniate de cuvinte sau chiar fără ele.

Reflectând la importanța Cinei Domnului, valoarea căreia este diminuată în anumite contexte, autorul citat mai sus spune că, periodic rearanjează întreaga atmosferă din sanctuarul bisericii. Aceasta o face prin deplasarea amvonului pe care-l înlocuiește cu masa pentru Cina Domnului, amplasând masa pentru Cina Domnului în partea din față și centrală a sanctuarului. Această schimbare evidentă atrage atenția asupra adevărurilor biblice și teologice cu privire la Cina Domnului, adesea trecute cu vederea.^[9]

Cina Domnului ca act al proclamării în Biserica Primară și bisericile evanghelice din secolul al XXI-lea

Creștinii din Biserica primară sărbătoreau Cina Domnului la fiecare serviciu de închinare sau întâlnire comună. Pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, separarea predicării de masa Domnului era de neconceput. În cele din urmă, însă, în unele locuri aceste două acte ale închinării au avut loc independent unul de celălalt. Dacă ne referim la situația actuală, în bisericile evanghe-lice și baptiste, predicării i se atribuie un loc central în timp ce Masa Domnului este retrogradată la respectări ocazionale.^[10]

Sărbătoarea în jurul Mesei Domnului sau Cinei Domnului, instituită de Domnul și sărbătorită de toți urmașii Lui pe tot parcursul existenței Bisericii, a fost înțeleasă și interpretată în diferite feluri. Iar în anumite perioade de timp, din cauza mai multor interpretări, subiectul a cauzat multe neînțelegeri.

O retrospectivă asupra perioadei apostolice și a Bisericii pri-mare ne vor ajuta, astfel, să înțelegem mai bine acest act divin, instituit de Domnul Isus.

În primul rând, apostolii considerau Cina Domnului actul Noului Legământ. La Masa Domnului, Biserica apostolilor sărbătorea stabilirea noului legământ în jertfa Domnului Isus (Mat. 26:28). Aceeași semnificație a fost consemnată și în învățătura apostolului Pavel, care a slujit Bisericii dintre neamuri. De exemplu, biserica din Corint, se aduna la sărbătoarea pomenirii și proclamării jertfei Domnului Isus (1Cor. 11:23–29).

În al doilea rând, în perioada părinților apostolici, Cina Domnului a devenit sărbătoarea Euharistiei. Chiar începând cu perioada apostolilor, dar mai ales în perioada părinților apostolici, sărbătoarea în jurul Mesei Domnului era dominată de sentimentul recunoștinței, aspect care în scurt timp, a făcut din Cina Domnului sărbătoarea Euharistiei. Termenul “euharistie” vine din limba greacă și înseamnă “mulțumirea” pentru victoria lui Hristos asu-pra răului^[11] și se referea în mod direct la ceea ce scrie apostolul Pavel în Coloseni: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cru-ce” (Col. 2:15). Faptul că Cina Domnului era considerată sărbă-toarea Euharistiei, este confirmat și în Didahie: „Când vă adunați în duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”.^[12]

În al treilea rând, Masa Domnului anticipa judecata asupra răului. Aceasta este adeverit de cuvintele Domnului Isus: „Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29)

În al patrulea rând, Masa Domnului anticipa viitorul Bisericii. Cum găsim scris și în Epistola către Evrei: „…căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evr. 10:11–14).

Prezența Domnului Isus la Cină – diferite și controverse abordări

Ideea care se referă la prezența Domnului Isus la Masa Domnului s-a ridicat începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea, iar printre primii care au venit cu o explicație despre Euharis-tie, pentru Biserică și pentru cei din afara Bisericii, a fost Iustin Martirul, care a scris prima sa Apologie^[13] în anul 150 A.D. Șapte-zeci de ani mai târziu, despre Masa Domnului și prezența lui Hristos în elementele folosite la Cină, a scris Ipolit Romanul.

Întrebările cheie care au fost ridicate în această perioadă, care au continuat să fie discutate până în prezent, sunt legate, așa cum am menționat, de prezența reală sau simbolică a Domnului Isus în elementele aduse în timpul Mesei Domnului.

Prin urmare, discuțiile s-au întețit spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Aici trebuie specificat că ucenicii Domnului Isus, inclusiv apostolul Pavel nu au ridicat niciodata astfel de întrebări. Ei doar au citat cuvintele Domnului Isus, au contemplat prezența Lui în mijlocul lor și au comemorat jertfa Sa, prin care a triumfat asupra păcatului.

Spre sfârșitul secolului al IV-lea, neluând în seamă atitudinea apostolilor, teologii Ambrozie și Augustin au intrat într-o polemică care a durat secole. În timp ce Ambrozie a sugerat că prezența lui Isus la Cină este reală (realismus), Augustin a considerat prezența Domnului Isus în elementele Cinei ca una real-simbolică (realis-mus symbolic). Pe de o parte, prin realism Ambrozie sugera că la Cină, pâinea și vinul se transformă în trupul și sângele Domnului Isus. Pe de altă parte, Augustin a respins ideea prezenței reale, susținând prezența Domnului Isus în mod simbolic.^[14]

În Evul Mediu, controversa despre prezența reală și cea simbolică a Domnului Isus în elementele Cinei, a fost preluată de Paschasius Radbertus, starețul mănăstirii de la Corbie (844–853), contorversă care a continuat până la al IV-lea Conciliu Lateran în 1215.^[15] La acest Conciliu Biserica Catolică a susținut ideea lui Ambrozie, subliniind prezența reală a Domnului Isus în elemente-le Cinei, iar Toma de Aquino a numit această concepție transsub-stanțiere, explicând că prin rugăciunea preotului, elementele de la Cină suferă o transformare a substanței, păstrându-și în același timp forma de pâine și vin.

Martin Luther și alți reformatori, cum ar fi Zwingli și Calvin, au readus din nou subiectul la ordinea zilei. Luther a susținut ideea prezenței reale, dar a respins ideea transsubstanțierii susținută de Biserica Catolică, respingâng totodata ideea interpretării figu-rative sau simbolice susținute de Zwingli. Astfel, el susținea că expresia: „acesta este trupul Meu” poate fi interpretată cu integri-tate, doar dacă o acceptăm în mod literal. El a remarcat că: „Atunci când noi luăm pâinea și vinul, noi primin Cuvântul promisiunii lui Dumnezeu, precum că: „…acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi” (1Cor. 11:24) și „…sângele Meu… care se varsă pen-tru mulţi, spre iertarea păcatelor”^[16] (Mat. 26:28b)

Deși, la fel ca Luther, Calvin a respins noțiunea transsub-stanțierii pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului, Calvin s-a distanțat cu câțiva pași de Luther, în abordarea prezenței lui Hristos la Cină.

În ceea ce îl privește pe Calvin, există două diferențe semnifi-cative, prin care acesta se deosebește de Luther.

În primul rând, Luther credea în omniprezența trupului lui Hristos. El era convins că Hristos este oriunde. În mod contrar, Calvin credea că Hristos este în cer într-un loc anume și nu putea fi și în pâine în același timp.

O altă diferență constă în faptul că, spre deosebire de Luther, Calvin făcea o distincție între partea spirituală și cea materială. Ideea lui este exprimată în formula: „Finitul nu poate conține infinitul”.^[17] Astfel, diferit de ceilalți la care am făcut referință până acum, Calvin susține o prezența spirituală a lui Hristos la Cină:

„Prin acest Sacrament, mărturia tuturor acestor lucruri este atât de deplină, încât trebuie să considerăm fără îndoială că Hristos, present aici, Se află El Însuși înaintea ochilor noștri și Îl putem atinge cu mâna. Deoarece cuvântul Său nu poate minți și nu poate înșela: „Luați, mâncați, beți, acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; acesta este sângele Meu, care se varsă pentru iertarea păcatelor” (Mat. 26:26–28, combinate cu 1Cor. 11:24; cf. Marc. 14:22–24; Luc. 22:19–20). Îndemnându-ne să luăm, El ne arată că ne aparțin; îndemnându-ne să mâncăm, El ne arată că este de aceiași substanță cu noi; El ne învață că nu sunt atât ale Lui, cât ne aparțin nouă. Căci El și le-a asumat pe amândouă, nu pentru a avea El un avantaj, ci în vederea mântuirii noastre”.^[18]

Desi la modul general, Huldrych Zwingli se plasează mai aproape de poziția lui Calvin, el este considerat părintele abordării memoraliste. Această părere susține că, Cina Domnului este come-morarea a actului salvării prin jertfa Domnului Isus, accentul fiind pus pe atitudinea închinătorului.

 

Rădăcinile Biblice pentru Constituirea Mesei Domnului

(Exod 12; Mat. 26:26–29; Marc. 14:22–25; Luc. 22:15–20; Fapt. 2:42; 1Cor. 10:14–22 și 11:17–34)

 

Instituirea Cinei Domnului prezentată în Evanghelii

Cina Domnului a fost constituită în cadrul sărbătorii Paștelor, atunci când poporul evreu sărbătorea izbăvirea din robia Egiptea-nă, de altfel, o sărbătoare istorică și unică pentru evrei.

Inima sau ținta pe care se focaliza sărbătoarea izbăvirii era mielul pascal, trupul căruia era consumat de evrei în semn de participare activă la împlinirea promisiunii despre izbăvirea din robia egipteană, care simboliza în același timp, robia păcatului, iar sângele mielului uns pe pragul de sus și ușorii ușii de la intrare a servit ca semn pentru îngerul Domnului, ce a omorât pe întâii născuți ai țării Egiptului.

În mod profetic, jertfirea mielului pascal indica spre Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul umanității, promis de Dumnezeu în Geneza 3:15. Este evident că între sărbătoarea Paș-telor și Cina Domnului există o mulțime de aspecte comune care reprezintă aceeași lucrare unică a lui Dumnezeu. Pentru prima sărbătoare, adică sărbătoarea Paștelui, Dumnezeu a stabilit sem-nul profetic, adică jertfirea mielului pascal, care era un indiciu spre jertfa desăvârșită a Mielului lui Dumnezeu. Cea de a doua sărbătoare, adică Masa Domnului indica îndeplinirea promisiunii și proclamarea jertfei unice a Mântuitorului pentru toată rasa umana, care trăiește de la Adam până la a doua venire a Mântui-torului.

Iar faptul că Cina Domnului a fost constituită imediat după ce au mâncat mielul pascal, scoate în evidență legătura dintre ele și importanța unică a jertfei Mântuitorului, care avea să Se aducă pe Sine însuși ca jertfă pentru ispășirea pentru urmașii lui Adam, chiar în aceeași perioadă când se jertfea mielul pascal.

Spre atenția noastră, luând în considerare faptul că Masa Domnului a fost constituită imediat după ce ucenicii au mâncat mielul pascal, și realizând faptul că pentru evrei participarea la sărbătoarea Paștelui era obligatorie, aspect care este evidențiat în cartea Exod capitolul 12, sub semnul Cinei de Taină, Mântuitorul lumii constituie Noul Legământ făcut în sângele Său. Acest legământ El îl prezintă sub forma unor porunci: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu… Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu” (Mat. 26:26–28).

Pe de o parte, este important să observăm, că forma gra-maticală a verbelor λαμβετε (“luați”), φάγετε (“mâncați”) și πίετε (“beți”) este la timpul aorist, modul imperativ, aspect care indică spre obligativitatea împlinirii acestui act. Pe de altă parte, respon-sabilitatea în ceea ce privește proclamarea jertfei ispășitoare prin participare la Cina Domnului reiese și din relatarea apostolului Pavel din 1 Corinteni 11 la care apostolul mai adaugă expresia: „…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea… Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Cor. 11:24b și 26).

Ca și în Evanghelia după Matei 26, unde avem vorbirea directă a Domnului Isus, apostolul Pavel transmite vorbirea directă a Mântuitorului, iar forma gramaticală a verbelor este la modul imperativ.

Astfel, constituind actul Cinei Domnului ca semn al Noului Legământ, imediat după ce ei au participat la masa pascală, trebuie să remarcăm faptul că Domnul Isus stabilește importanța Mesei sau Cinei Domnului în contextul ispășirii și a răscumpărării, plasând astfel semnificația acestui act în doctrina Soteriologiei.

Instituirea Mesei Domnului în Biserica dintre neamuri (1Cor. 10:14–22; 11:17–34)

În conformitate cu ceea ce spune apostolul Pavel în 1Cor. 11:23–34, putem observa că celebrarea Cinei Domnului în mod adecvat este o sursă a binecuvântării, iar iresponsabilitatea faţă de acest act divin este cauza neputinţelor, bolilor şi somnolenţei. Din cele spuse de apostolul neamurilor, ideea legată de slăbiciunile indicate în acest pasaj se referă atât la bolile trupești cât şi la cele spirituale, neputințe trupești și neputințe spirituale. Toate aceste aspecte duc la incapacitatea Bisericii în proclamarea Evangheliei, ridicând o barieră serioasă închinării autentice înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, înțelegând importanță Cinei Domnului, constituită de Domnul Isus și pătrunzând în semnificația ei, după cum o explică și apostolul Pavel, descoperim că o atitudine necorespunzătoare față de Masa Domnului poate aduce pedeapsa și nu binecuvân-tarea. Prin urmare, Biserica trebuie să înțeleagă, în primul rând, semnificația acestui act divin instituit de Domnul Isus și apoi să purceadă la o practică adecvată, efectuată într-o stare de închinare proclamativă, cum a fost subliniat în prima parte a acestui discurs.

Pentru a nu aluneca în idolatrie, malpraxisul sau chiar indife-rență spirituală, apostolul Pavel ne avertizează că o atitudine neadecvată, duce la neputință și lipsă de succes în proclamarea Evangheliei. Pentru prima dată, problema aceasta apare în con-textul bisericii din Corint și are loc pe fondalul înțelegerii greșite a Mesei Domnului. În consecință, apostolul Pavel menționează că atitudinea celor din Corint față de Masa Domnului și modul în care ei participă este unul inadecvat, aspect care aducea după sine probleme grave. Pavel merge până acolo, încât îi învinuiește de participare la Masa Domnului în chip nevrednic, ceea ce înseamnă că unii membri din biserica din Corint participau la Cină spre osânda lor și nu spre îndreptățire.

Cercetând situația celor din biserica din Corint, și comparând întâmplările din contextul lor cu situațiile diferitor biserici sau împrejurări actuale prin care trecem, ne întrebăm: Când partici-parea credinciosului la Cina Domnului îmbracă un chip nevrednic?

Varianta 1 – abordarea simplistă și pericolul acesteia. O abor-dare simplistă a situației date, cu un răspuns de genul: „Atunci când individul sau comunitatea nu înțeleg corect semnificația Mesei Domunului”, nu este sufucientă. Aceasta, deoarece aborda-rea dată vizează doar varianta acelor care prin comiterea anumitor abateri de la Scriptură se fac nevrednici, participând iresponsabil la Masa Domnului, dar nu se ia în calcul situația acelora care, fie din necunoaștere sau fie din iresponsabilitate, practică varianta omiterii de a participa la Masa Domnului. Prin urmare, pentru o înțelegere mai profundă a lucrurilor, întrebarea trebuie pusă și altfel: Este posibil ca neparticiparea conștiență la Cina Domnului să fie catalogată în același mod cu participarea în chip nevrednic?

Așadar, în conformitate cu cele expuse de apostolul neamu-rilor, răspunsul trebuie să vină atât prin studierea cazurilor celor ce se fac vinovați de participarea la Cina Domnului prin acte de comitere (exemplul celor din Corint), cât și a acelora care se fac vinovați de neparticiparea la Masa Domnului prin actul de omitere, trecând conștient peste porunca Mântuitorului, „luați, mâncați” și „beți toți”.

Varianta 2 – abordarea complexă și evitarea participării în chip nevrednic. În primul rând, după cum s-a menționat deja, Masa Domnului a fost instituită ca Poruncă, iar participarea credincio-sului, ar trebui privită în mod pozitiv, pentru zidire și acceptată ca și obligație a credinciosului.

În al doilea rând, dacă facem o retrospectivă a celor petrecute în biserica din Corint, Cina nu poate fi practicată într-un mod neadecvat, sau de Masa Domnului trebuie să ne apropiem cu reverență.

În al treilea rând, în baza celor relatate de apostolul Pavel, trebuie menționat, că ori de câte ori credinciosul sau comunitatea creștină pierde scopul pentru care a fost constituită Masa Domnului, confundând semnificația ei, fie cu o masa idolească, fie acceptând o practică lipsită de reverență, atunci participarea credinciosului este situată între proclamarea jertfei Domnului Isus și participarea la Masa Domnului în chip nevrednic. Evident, pierderea scopului și confundarea semnificației duce la un mod greșit de participare. Aspect cu care s-a confruntat apostolul Pavel în biserica din Corint. 

Contextul bisericii din Corint și problemele legate de Cina Domnului

Penru a înțelege cadrul complex în care apar aceste probleme grave, trebuie să studiem atât pasajul din 1Cor. 11:17–34, unde marele apostol face o radiografie a problemelor credincioșilor din Corint, cât și pasajul din 1Cor. 10:14–22, unde Pavel descrie semnificația teologică a Cinei Domnului pusă în contrast cu semnificația teologică a unei jertfe aduse la templele idolești.

Deschizând paranteza spre modul cum sărbătoreau corintenii Masa Domnului, Pavel scoate în evidență mai multe probleme legate de sărbătorirea acestui act divin. În primul rând, apostolul identifică scopul greșit al adunărilor celor din Corint, competiție și nu unitate. Conform învățăturii Domnului Isus, motivul oricărei adunări pentru închinare, inclusiv pentru proclamarea jertfei Domnului la Cina care avea loc la fiecare întâlnire a bisericii trebuia să fie cu scop de zidire. Adunările celor din Corint duceau la dezacorduri și dezbinare (1Cor. 11:17–18). Conducătorii sau prezbiterii bisericii din Corint divizaseră biserica în partide. Biserica era împărțită între mai mulți lideri care se dușmăneau între ei (1Cor. 11:19).

În al doilea rând, dezbinarea dintre lideri, scotea în evidență faptul că mediul pentru închinare era inadecvat. În capitolul 10, apostolul Pavel spune că spiritul de unitate trebuie să domine în adunarea copiilor lui Dumnezeu, atmosferă care lipsea în Corint. Masa Domnului, spune apostolul, marchează unitatea: „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1Cor. 10:17) Fără îndoială, mediul acesta nu corespundea criteriilor spirituale. Prin urmare, Masa Domnului nu poate fi practicată într-o atmosferă unde este discriminare sau o înțelegere teologică eronată cu privire la Masa Domnului (1Cor. 11:20).

Prin faptul că scopul și atmosfera nu erau adecvate pentru proclamarea jertfei Domnului, conducătorii din biserica din Corint se mai făceau vinovați și de o administrare firească, lumească a Mesei Domnului, această administrare nu se deosebea cu nimic de modul în care se petreceau mesele idolești: „Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat” (1Cor. 11:21) În felul acesta, o adminstrare firească ducea la discriminarea să-racilor de cei bogați (unul este flămând) și, creând totodata o atmosferă imorală (iar altul este beat). Dar pe lângă toate acestea, credincioșii din Corint aşteptau să fie lăudaţi (1Cor. 11:17).

Începând cu versetul 17 și până la versetul 22, apostolul Pavel este dur în expresii şi dojenitor faţă de cei din biserica din Corint. Iar de la versetul 23 Pavel schimbă tonul, trecând la calm şi dulceaţă în vorbire. El își schimbă stilul de vorbire, deoarece în continuare urma să vorbească despre modul corect, cum trebuie să sărbătorească o biserică Masa Domnului. 

Modul adecvat în proclamarea jertfei Domnului – participarea la Masa Domnului

Masa Domnului a fost instituită pentru a crea unitate între enoriași. După cum explică apostolul Pavel, Domnul Isus a luat o singură pâine care aducea aminte de trupul lui Hristos jertfit și trupul lui Hristos format, adică Biserica, ca entitate, care își găsește rostul în proslăvirea jertfei Domnului Isus.

Meditând la jertfa Domnului Isus, realizăm cât de mult ne-a iubit Dumnezeu, încât s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre. Folosind stilul narativ (povestire explicită) Pavel spune: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat, şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”” (1Cor. 11:23–24).

Pentru că cei din biserica din Corint știrbiseră din valoarea acestui act instituit de Domnul Hristos, Pavel explică în ce constă semnificația ei, care cuprinde două aspecte cheie.

În primul rând, Masa Domnului semnifică pomenirea jertfei Domnului: „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (1Cor. 11:24). Masa Domnului vorbește despre valoarea veșnică a jertfei Domnului: „…Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evr. 9:28). Meditând la jertfa Domnului, într-o atmosferă solemnă, inima credinciosului este copleșită de siguranța iertării, căpătată prin credința în jertfa Mântuitorului.

În al doilea rând, Masa Domnului mai înseamnă și procla-marea morții Domnului, ca preț de răscumpărare pentru mulți, adică și cei nemântuiți: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1Cor. 11:26). În acest context, apostolul Pavel scoate în evidență că Masa Domnului este un act al proclamării Evangheliei, este verba visibilia sau cuvântul viu al predicării Evangheliei, unde credinciosul predică prin participare fără cuvinte, deoarece actul vorbește de la sine. Luând din pâine și vin, credinciosul se cercetează reflectând asupra jertfei Mântuitorului, iar în mintea lui derulează filmul trecutului personal, ispășit de Hristos la Golgota. Amintirea Domnului Isus este cea mai plăcută referință din viața celui păcătos, care era sortit pierzării, dar acum este salvat prin jertfa Mântuitorului.

Aceste idei ies evident din stilul și terminologia folosită de apostolul neamurilor. Verbul folosit de Pavel în limba greacă este katanghelonn, echivalentul verbului hagadah din ebraica, care înseamnă a povesti dând explicații. Aceasta avea loc în timpul mesei pascale, atunci când fiul întreba pe tatăl despre sărbătoarea paștelui (Exod 12:26–27), paștele fiind o proiecție profetică a jertfei Domnului Isus: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului pâ-nă va veni El” (1Cor. 11:26)

În aceiași ordine de idei, cercetându-se după cum spune Scriptura, credinciosul devine conștient de importanța Mesei Domnului, recunoscând că Domnul Isus S-a jertfit pentru el. Pentru mine personal, a nu sărbători Masa Domnului înseamnă a nu-mi aduce aminte prin Cine am fost răscumpărat, minimalizând măreția Mântuitorului meu. Ori de câte ori participăm la Masa Domnului, mărturisim în modul cel mai solemn că singurul Mântuitor este Domnul Isus Hristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat să ne readucă în slava Tatălui.

Aspectul cel mai triumfător al Mesei Domnului este legat de conștientizarea faptului de ce o facem și că sărbătoarea trebuie făcută într-un duh de reverență. În felul acesta, spune apostolul neamurilor, copleșiți de amintirea jertfei Domnului care se împle-tește cu triumful învierii, comemorarea Domnului Isus, trece într-o doxologie prin care proclamăm calea mântuirii, prin jertfa Domnului Isus (1Cor. 11:27–34).

 

Participarea credinciosului la Masa Domnului în chip nevrednic: contextul contemporan

(1Cor. 10:14–22; 11:17–37)

 

Pentru că până la ora actuală există multă confuzie în ceea ce privește participarea la Masa Domnului în chip nevrednic, urmea-ză să mai atragem un pic de atenție sporită asupra acestui factor important.

În primul rând, din cele expuse mai sus, realizăm că contextul despre care vorbește apostolul Pavel credincioșilor din Corint, se referă la practicarea Mesei Domnului în același mod cum sărbă-toreau păgânii mesele dedicate idolilor, pe care el le califică ca mese dedicate dracilor (1Cor. 10:20). În fine el ridică “cartonașul galben” explicându-le că acest mod de a celebra Masa Domnului se aseamănă cu o închinare la idoli (1Cor. 10:14). Pavel devine aspru pentru că imprudența credincioșilor din Corint periclita calea mântuirii. Ridicând tonul vocii, el îi cheamă la vigilență: „Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtă-şirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos” (1Cor. 10:15–16). Atenție, ar spune apostolul, Dumnezeu nu împarte slava Sa cu idolii: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1Cor. 10:21).

În al doilea rând, cel mai bun mod de a corecta această stare apostatică constă într-o cercetare individuală efectuată chiar atunci când stăm față în față cu Domnul Isus, care este prezent la Cină. Aceasta reiese din cele expuse de Pavel în următorul capitol, unde apostolul reconfirmă porunca Domnului Isus în Evanghelii: „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1Cor. 11:28–29). Verbul din limba greacă folosit în versetul 28 este δοκιμάζετω și se traduce “examinează-te” sau “cercetează-te”. La fel ca și în cazul verbelor mâncați și beți verbul cercetați-vă este la modul imperativ, ce exprimă o poruncă și este pus la diateza reflexivă, ceea ce înseamnă că fiecare credincios, trebuie să se cerceteze pe sine însuși în timpul Mesei Domnului.

Cercetându-se în lumina adevărului descoperit prin explicația apostolului Pavel, fiecare credincios se apropie de Masa Domnului în duh de reverență, fiind copleșit totodată de sentimente de recunoștință și adorație, proclamând prin participare jertfa răs-cumpărătoare a Domnului Isus. Prin aceasta, apostolul Pavel menționează că tot ce vine în contrast cu cele spuse de el, nu corespunde cu învățătura dată de Domnul Isus: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat” (1Cor. 11:23a). Aceasta este o înțele-gere incorectă a semnificației Cinei Domnului, ce conduce la un mod incorect de participare, care face ca celebrarea Mesei Domnu-lui să fie făcută în chip nevrednic. Și aceasta are loc ori de câte ori nu se face deosebirea între Masa Domnului și mesele dedicate idolilor sau altor scopuri, unde mai poate fi inclusă o atitudine inadecvată, marcată de indiferență sau imputarea unei semnifi-cații mistice incompatibile cu Masa Domnului.

Abaterile în practicarea Cinei Domnului

În conformitate cu învățătura pe care o avem din Evanghelii și Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, putem menționa că, în mod practic, pentru vremurile noastre, participarea la Masa Dom-nului în chip nevrednic include următoarele abateri:

• O administrare defectuoasă, iresponsabilă și neglijentă;
• Masa Domnului pusă pe aceeași platformă cu mesele obișnuite, în cazul corintenilor, agapele bisericii și mesele dedicate idolilor;
• Participarea în chip nevrednic se referă la o atitudine inadecvată cum ar fi: nepăsare, indiferență sau indispoziție spirituală;
• Participarea în chip nevrednic se referă și la o atribuire Mesei Domnului a unor semnificații incompatibile cum ar fi:
• Mistificarea pâinii și a paharului (Domnul Isus nu a binecuvântat pâinea și paharul, ci a binecuvântat Numele Lui Dumnezeu, de la care primim pâinea și rodul viței);
• Aici mai amintim și conexiunea necorespunzătoare cu jertfa de mulțumire adusă înaintea altarului, acceptată ca ceva identic cu aducerea jertfelor la Templu a poporului lui Israel: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (Mat. 5:23–24). În primul rând, Masa Dommnului nu este jertfa noastră, iar în al dolea rând, Masa Domnului nu este nici o jertfa perpetuă a Domnului Isus, o transsubstanțiere, după cum se practică în Biserica Catolică, ci este pomenirea morții, a trupului zdrobit și a sângelui vărsat pentru păcătoși;
• Participarea în chip nevrednic se referă și la o abordare pur psihologică, după care se ascunde o smerenie falsă, ca exemplu: „astăzi m-am certat cu cineva și nu sunt vrednic să particip la Masa Domnului”, sau „astăzi am fost jignit de semenul meu și nu voi lua parte la Masa Domnului”. Întrebarea care trebuie să și-o ridice fiecare în astfel de situații este: Cum ne putem măsura vrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu și care este dispozitivul după care o facem, care sunt zilele în care suntem mai vrednici? La Cina Domnului, Hristos Mântuitorul este sărbătoritul și în baza vredniciei Lui, care s-a identificat cu noi, participăm toți cei care ne punem încrederea numai și numai în El. Când apostolul Pavel zice: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuși”, are în vedere să se cerceteze, să recunoască că este păcătos, să-și mărturisească păcatele, cum practicau și părinții apostolici, proclamând ispășirea păcatelor prin jertfa Domnului Isus în care se încrede și o mărturisește fără rezerve.

În ceea ce privește Elementele Cinei Domnului acestea își păstrează caracterul lor distinct, dar devin predici vii sau pur-tătoare ale adevărului, indicând dincolo de ele însele, la jertfa Mântuitorului și Domnului nostru Isus Hristos.

Cina Domnului și unitatea bisericilor locale

Cina Domnului a fost instituită pentru a crea unitate. Prin urmare, unitatea credincioșilor în baza Sfintelor Scripturi se realizează într-o Persoană, adica în Hristos cu care ne identificăm în duh prin elementele Cinei și nicidecum în forma prin care realizăm această unitate (forma în cazul de față este: pâine dospită sau azimi, rodul viței sau vin), formă care ar urma să fie redusă la o uniformitate universal acceptată, aspect imposibil de realizat din punct de vedere practic. Ca exemple avem controversa inițiată de Ambrozie și Augustin, ce continuă până în zilele noastre.

Prin urmare, învățând din experianța Bisericii Universale că, esență Mesei Domnului nu poate fi identificată cu forma care o reprezintă și un model unic prin care este sărbătorită, deoarece forma întotdeauna a reprezentat diversitatea Bisericii lui Hristos, iar modul sărbătoririi a reprezentat cultura multinațională a Bisericii alcătuită din evrei și neamuri.

Astfel, deoarece Domnul Isus S-a dat pe Sine pentru iertarea păcatelor noastre, iar Masa Domnului poruncită de El este aminti-rea jertfei Sale, esența unității este remarcată prin sărbătorirea Mântuitorului și identificarea noastră cu El, prin elementele Cinei, pâine și vin, care toate luate împreună construiesc o închinare în unitate de tip trinitarian.

Învederat, dupa cum nici o jertfă vechi tertamentală nu a putut spăla păcatele celor ce le aduceau, deoarece acestea indicau spre adevărata și unica jertfă a Domnului Isus, la fel, nici forma sau modalitatea practicării Cinei cu un fel sau altfel de pâine și vin nu poate afecta unitatea noastră în Hristos Domnul. Deoarece forma nu poate sluji ca element sau factor ispășitor și nici nu poate fi suficientă pentru a transmite cu exactitate esența care stă în spatele ei.

Astfel, noi participăm la Masa Domnului și sărbătorim aminti-rea jertfei Domnului Isus, care este și unitatea în care toți, fie iudei, fie barbari, am fost rascumpărați. Forma nu este decât cea mai apropiată metodă posibilă din punct de vedere cultural care indică spre esența actului la care participăm și în care ne regăsim fiecare, deoarece toți am fost rascumpărați de El.

În ceea ce priveste participarea la Cina Domnului, aceasta nu prevede vreun privelegiu persoanelor implicate într-o ierarhie eclesială, ci la baza ei stă credința și mărturisirea jertfei de ispăși-re în Domnul Isus.

În final, ridicarea formei la rang de esență înseamnă deviere de la învățătura Scripturilor atribuită Mesei Domnului, instituită chiar de Domnul Isus.

A Domnului să fie Gloria în veci de veci! Amin!

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Calvin, Jean. Învățătura Religiei Creștine, – Oradea: Editura Cartea Creștină, 2003, Vol. 2.
2. Gaddy, C. Welton. The Gift of Worship. – Nashville, TN: Broadman Press, 1992.
3. Henry, Matthew. Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible, – Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 1991. Vol. 5–6.
4. Iustin Martirul și Filozoful. Apologiile. În: Apologeți de limbă greacă. – București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980.
5. Învățătura a celor doisprezece apostoli (Didahia). În: Scrierile Părinților Apostolici. – București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.
6. The Greek New Testament, Ed. by B. Aland. Third Edition (corrected), United Bible Societies, 1983.
7. Webber, Robert E. Worship Old & New. – Grand Rapids MI: Zondervan Publishing House, 1994.

_____________________________________

[1] Matthew Henry. Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible, – Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 1991. Vol. 5–6.

[2] C. Welton Gaddy. The Gift of Worship. – Nashville, TN: Broadman Press, 1992.

[3] Robert E. Webber. Worship Old & New. – Grand Rapids MI: Zondervan Publishing House, 1994.

[4] C. Welton Gaddy. The Gift of Worship. p. 132.

[5] C. Welton Gaddy, The gift of Worship, p. 132.

[6] Ibid., p. 133.

[7] Ibid., p. 141.

[8] Ibidem.

[9] C. Welton Gaddy, The gift of Worship, p.145.

[10] Ibid., p.146.

[11] Robert E. Webber, Worship Old & New, p. 236.

[12] Învățătura a celor doisprezece apostoli (Didahia). Capitolul 14. În: Scrierile Părinților Apostolici. – București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979. p. 31.

[13] Iustin Martirul și Filozoful. Apologiile. Apologia Întîia. Capitolul 67. În: Apologeți de limbă greacă. – București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980. p. 71.

[14] Robert E. Webber. Worship Old & New, p. 240.

[15] Ibid., p. 243.

[16] Robert E. Webber. Worship Old & New, p. 243.

[17] Ibid., p. 244.

[18] Jean Calvin, Învățătura Religiei Creștine, – Oradea: Editura Cartea Creștină, 2003, Vol. 2, p. 543.