„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”
(Evrei 12:2)
Întroducere
Cea mai importantă sărbătoare creștină este sărbătoarea Învierii. Dar înainte de a intra în mormântul gol și de a cânta: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, și celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, este necesar să aruncăm o privire pe dealul Căpăţânii, la marginea Ierusalimului unde este acel Om atârnat pe cruce între cer şi pământ, aşezat între doi tâlhari. Trupul Lui este însângerat şi brăzdat de răni şi vânătăi. Mâinile Lui, ce altădată tămăduiau răni, netezeau pe cap copilaşi, potoleau furtuni, înmulţeau pâini și spălau picioare sunt acum întinse şi străpunse de piroane. Picioarele lui, care timp de trei ani au străbătut drumurile prăfuite ale Galileii, Iudeii şi Samariei pentru a le spune oamenilor despre Împărăţia divină, sunt şi ele ţintuite de lemn. Faţa Lui senină şi blândă, care cu doar o seară înainte emana căldură şi iubire, acum era schimonosită de durere. Cei doi ochi ai Săi au rămas la fel de calmi şi de blajini ca întotdeauna. Pe creştet poartă o coroană împletită din crengi cu spini, care îi înţepă pielea capului şi de sub care şiroiesc picături de sânge.
Pentru a nu ştiu câta oară, mă întorc spre acest spectacol sinistru care îmi întretaie respiraţia şi îmi răscoleşte fiinţa. În faţa acestui tablou trist rămân încremenit de durere şi aşa cum soarele şi-a ascuns faţa, ar trebui şi eu să mi-o ascund. Ar trebui să fac linişte desăvârşită în sufletul meu şi să contemplu tragedia de pe Golgota, aşijderea călugărului invitat să predice într-o biserică despre dragostea lui Dumnezeu. Având o lumânare în mână, acesta a mers în faţă unde era aşezat un crucifix şi într-o tăcere mormântală a dus lumânarea în dreptul unei mâini străpunse, apoi în dreptul celeilalte, după care, a luminat picioarele bătute în cuie. A dus mai apoi lumânarea în dreptul coastei străpunse şi în cele din urmă a îndreptat mica făclie spre cununa de spini. Apoi, a ieşit afară şi a plecat fără să scoată vreun cuvânt.
Ceea ce s-a întâmplat acolo a inspirat pana poeţilor, pensula pictorilor, dalta sculptorilor, clapele compozitorilor, imaginaţia regizorilor şi amvoanele predicatorilor. Tot cu gândul la cruce a mers de multe ori și ţăranul credincios să-şi sape ogorul, iar învăţătorul pocăit a păşit în faţa elevilor. Şi tot gândindu-se la cruce, nu de puţine ori vânzătorul creştin s-a aşezat în spatele tejghelei, iar bucătarul evlavios a pus oala la fiert.
Odată pe lună evanghelicii din Moldova participă la actul euharistic în amintirea mărețului sacrificiu. Huldryh Zwingli, reformatorul născut la câteva luni după naşterea lui Luther și care a înfăptuit reforma în partea germană a Elveţiei, încearcă să explice prin două analogii actul Cinei Domnului. Prima se referă la un negustor care trebuie să pornească într-o lungă călătorie. Înainte de plecare îi lasă soţiei sale un inel ca să-i amintească de el cât timp va fi departe.
A doua comparaţie se referă la una dintre marile bătălii care i-au asigurat supravieţuirea confederaţiei elvetice care a avut loc la Nafels în 1388. Prin această confruntare, forţele uniunii cantoanelor elveţiene au învins armata austriacă. Ostaşii elveţieni aveau ca emblemă o cruce albă cusută pe umărul mantalei. Emblema aceasta îl desemna pe purtătorul ei drept o persoană care a jurat credinţă confederaţiei elveţiene. Această cruce este în prezent pe drapelul elveţian. Ca evenimentul să intre în memoria colectivă, în fiecare prima zi de joi din aprilie, oamenii de pe tot cuprinsul ţării veneau la Nafels pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. Cina Domnului este un fel de pelerinaj lunar la cruce[1].
Ce este oare atât de odios în răstignire? Nu este oare o prea mare exagerare să se discute în termeni tragici despre răstignire? Oare nu a fost crucificarea o oarecare metodă, folosită de autorităţi pentru a descuraja săvârşirea răului? Nu este oare o privelişte plăcută să vezi răstigniri pe la întretăieri de drumuri sau pe la fântâni? Nu oglindesc ele tradiţiile şi obiceiurile noastre?
Crucificarea provoacă oroare pentru că nu vorbim despre o răstignire obişnuită, ci despre cea a Mântuitorului. Priveliştea crucii de pe Calvar ne strânge de spate şi ne înfioară pentru că ea vorbeşte despre suferinţă, ruşine şi moarte.
Suferinţă
Răstignirea, fără nici o îndoială, este însoţită de suferinţă, de agonie și de durere. Acest mod de execuţie se practica cu scopul de a-l tortura pe condamnat. Este probabil cea mai crudă metodă de execuţie care s-a practicat vreodată, căci ea prelungea agonia până când cel condamnat era torturat la maximum. Înainte ca să moară, victima putea suferi zile în şir.
Încă înainte de execuţie, ca un preambul, victima era supusă unei biciuiri severe. Flagelarea se făcea cu nişte bice împletite din piele, care aveau la capete bucăţi de oase sau de plumb. Condamnatul era legat şi biciuit în aşa fel, încât atunci când biciul era tras înapoi, să se rupă bucăţi de piele și carne. Uneori, se întâmpla ca osânditul să-şi dea duhul în timpul flagelării. Secvenţa biciuirii Domnului Isus din filmul „Patimile lui Hristos” ne-a îngrozit pe fiecare.
Profetul Isaia îl descrie în cel de-al 53-lea capitol ca fiind „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Venit din cer unde sunt plăceri veşnice, Domnul a coborât printre oamenii durerii şi a-i suferinţei. S-a născut la Betleem, acolo unde altădată, cu ultimele sforţări Rahela dădea naştere băiatului său pe care l-a numit Ben-Oni adică, fiul durerii mele. Printr-o coincidenţă stranie Cel care a fost numit Omul durerii vine pe lume tot în acest sat.
De-a lungul celor 33 de ani ai vieţii Sale, Domnul Isus, s-a hrănit din belşug cu durerea fizică şi psihică. A simţit ce înseamnă să fii respins şi izgonit chiar de membrii propriei familii şi a propriei comunităţi. A suportat durerea cauzată de foame şi de sete, a suferit durerea de picioare a călătorului și de multe ori a adormit răpus de oboseală. Suferinţa era parte a vieţii Sale terestre. Durerea trăită de El era una profetică, pregătitoare pentru momentul crucii. Era ca o prefaţă la actul săvârşit la Golgota.
După agonia din Ghetsimani, seara târziu, Mântuitorul este arestat şi fiind acompaniat de pălmuiri, batjocuri şi urlete este dus la Ana. De acolo, este târât la Caiafa unde a stat o noapte în temniţele acestuia. Dimineaţa, este dus pe uliţele înguste ale capitalei Iudeilor la reprezentantul Romei, Ponţiu Pilat, nume care va rămânea înscris în crezul rostit de către credincioşi de-a lungul vremii. Auzind că este din Galilea, Pilat l-a trimis la Irod, care conducea acea provincie şi care tocmai era în Ierusalim. Acesta, dezamăgit că nu i-a fost satisfăcută curiozitatea de a vedea vreun miracol îl trimite înapoi la crudul Pilat pentru a fi judecat. Atât la Ana şi Caiafa, cât şi la Pilat şi Irod, Marele Învăţător a fost huiduit şi lovit.
După ce soldaţii lui Pilat l-au bătut zdravăn şi şi-au bătut joc de El, procuratorul îl aduce în faţa mulţimii adunate pe Isus, care era îmbrăcat cu o haină purpurie şi o cunună de spini şi exclamă: „Ecce homo!” (Iată Omul). Drept răspuns, mulţimea înfuriată, asemeni unei haite de şacali flămânzi a urlat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Gloata aceea însetată de sânge cerea ca Isus să fie atârnat pe cruce.
În vremea aceea, oricui auzea de cruce îi îngheţa sângele în vene. Era cea mai crudă pedeapsă a timpului.
Crucificarea se pare că este o invenţie a barbarilor, care a fost preluată de greci şi de romani. Răstignirea era rezervată criminalilor, răsculaţilor şi jefuitorilor înarmaţi. Cei executaţi prin crucificarea trebuiau să fie sclavi, străini sau oameni de nimic. Doar în cazuri de înaltă trădare puteau fi executaţi şi romanii.
Cicero, scriitor şi orator roman care a trăit în sec. I î.Hr., numeşte răstignirea: „cea mai crudă şi mai dezgustătoare pedeapsă.” Tot el a spus: „Să legi pe un cetăţean roman este un delict, să-l biciuieşti este o josnicie, să-l condamni la moarte este aproape o crimă: să-l crucifici este – Ce? Nu există nici un cuvânt care să poată descrie o asemenea faptă oribilă”. Altă dată a afirmat: „Chiar cuvântul cruce ar trebui să fie total îndepărtat nu numai de persoana unui cetăţean roman, dar şi din gândirea lui, de ochii şi de urechile lui”[2].
Am rămas încremeniţi de durere văzând filmul „Patimile lui Hristos”, regizat de Mel Gibson în 2004, care a făcut furori în toată lumea şi la care deja m-am referit. Văzând filmul, aveam senzația de parcă suferinţa ecranizată se cobora de pe ecran şi pătrunde în fiinţa telespectatorului. O durere chinuitoare sfârtecă tot trupul spectatorului, privind la ultimele 12 ore ale vieţii Salvatorului.
De la pretoriul roman până la Golgota, Isus urma să treacă pe ceea ce mai târziu s-a numit Via Dolorosa – drumul durerii. Potrivit obiceiului, condamnatul ducea bârna transversală până la locul execuţiei. În acelaşi timp un crainic trebuia să ducă înainte acuzaţia scrisă. Astfel, cu crucea în spate, cu trupul brăzdat de răni, cu o cunună de spini pe cap, huiduit de mulţime și bruscat de soldaţi, Omul durerii străbătea străduţele suferinţei. Ajuns acolo, condamnatul era dezbrăcat de hainele sale şi era întins gol pe pământ, cu bârna transversală sub umeri, iar braţele îi erau legate sau pironite de bârnă. După aceea, bara era ridicată şi prinsă de stâlpul vertical în aşa fel încât picioarele victimei, ulterior legate sau pironite erau ceva mai sus de nivelul pământului. Cea mai mare parte a greutăţii trupului era susţinută de obicei de un ţăruş puţin ieşit în afară, pe care şedea victima. Condamnatul era lăsat să moară de foame şi de epuizare[3]. Ca să-i stâmpere puţin suferinţele i-au dat să bea vin amestecat cu fiere, un fel de calmant, dar el refuză categoric acest sedativ, dorind să soarbă fiecare picătură de suferinţă din paharul mâniei lui Dumnezeu.
Bill Richardson, profesorul care ne-a predat cursul de Introducere în Noul Testament la Institutul Teologic Baptist, atunci când ne vorbea despre suferinţele Domnului Isus, avea faţa brăzdată de lacrimi. Ne povestea istoria aceasta cu o durere adâncă întipărită pe chipul său.
Charles Templeton, fostul partener de amvon şi prieten al lui Billy Graham, în mod paradoxal a ajuns să fie agnostic, afirmând că nu poate să ştie dacă învăţătura creştină este adevărată. Când a fost întrebat de către Lee Strobel, un jurnalist de la Chicago Tribune, ce l-a determinat să se îndepărteze de creştinism, el a răspuns că o fotografie de pe coperta celebrei revistei americane Life, care reprezenta o mamă africană ce îşi ţine copilul mort în braţe şi care se uita în sus cu o expresie nefericită, anume această secvență l-a îndepărtat de creştinism. Oare de ce Dumnezeu, care este bun nu a intervenit ca să-i protejeze copilul? S-a întrebat fostul predicator.
Mă întreb, de ce Templeton nu s-a gândit, cum de a putut Dumnezeu care este bun să nu intervină în forță pentru a-şi salva propriul copil din infernul în care se găsea? Privind la chipul schimonosit de pe crucea din mijloc oare ce ar răspunde acest agnostic, ajuns să fie măcinat de boala Alzheimer?[4]
Pe Zinzendorf, un tânăr nobil erudit din sec. al XVII-lea, l-a fascinat portretul lui Isus numit Ecce Homo, care înfăţişează suferinţele lui Isus. Acest tablou el a văzut într-un muzeu, din orașul german, Dusserdolf. Nu şi-a putut lua ochii de la imaginea care purta următoarea inscripţie: „Aceasta am făcut Eu pentru tine. Ce faci tu pentru Mine?” A contemplat pictura până când paznicul muzeului l-a anunţat că trebuie să închidă galeria. Întreaga viaţă a lui Zinzendorf a fost animată de motoul său: „Am o singură pasiune; Hristos şi numai El!”
Ruşine
Crucificarea este respingătoare pentru că este una ruşinoasă, degradantă, dezonorantă şi profund umilitoare. Romanii foloseau acest mod de execuţie, nu doar că era crud, ci şi jenant. Înainte de a-L aşeza pe cruce pe Domnul, soldaţii l-au dezbrăcat şi numai după aceea l-au atârnat gol pe cruce, potrivit obiceiului. Acest element dezgustător a fost omis de cei care au pictat evenimentul răstigniri.
Spectacolul care se vedea era unul care nu poate să se încadreze în limitele bunului simţ al civilizaţiei moderne. Dar în vremea aceea, demnitatea omului nu avea nici o valoare.
Domnul Isus a atras după Sine tot dispreţul posibil al gloatei conduse de liderii timpului. Gurile spectatorilor vociferau injurii şi blesteme la adresa Fiului lui Dumnezeu. Acum, El era Mielul care ridică păcatele lumii fiind înconjurat de haitele flămânde de lupi. În revelaţia sa, apostolul Ioan îl vede ca pe un Leu puternic, dar când se uită mai atent, observă un Miel ce părea junghiat. Trebuia ca Leul să devină Miel pentru a putea fi junghiat. Trebuia ca Cel Sfânt, Dumnezeu adevărat, Cel deopotrivă cu Dumnezeu să i-a chip de rob, să moară pe cruce, să fie stigmatizat. Însă El a dispreţuit ruşinea (Evrei 12:2), adică a sfidat dispreţul și nu a băgat în seamă insultele.
Crucea era ceea ce în perioada medievală se considera a fi stâlpul infamiei. Condamnatul era legat de acest stâlp ce era aşezat într-un loc public, tocmai ca trecătorii să poată să îl huiduiască, să arunce în el cu ouă şi cu roşii, prin aceasta urmărindu-se degradarea şi dezumanizarea persoanei în cauză. De fapt, orice execuţie era publică, pentru ca toţi să participe la excomunicarea dintre cei vii a răufăcătorului. Dovezi ale acestei practici umilitoare stau miile de mărturii despre aceste fiinţe nenorocite.
Chiar şi în timpurile noastre, în anumite ţări, unde există pedeapsa capitală, condamnările la moarte se realizează în mod public.
Când eram elev la şcoala din Antoneşti era o practică stranie de a motiva copii să înveţe. Dacă cineva nu-şi făcea temele, în pauză era scos pe hol cu cartea în mână, ca cei care treceau pe lângă el să-l poată râde. Iar în ziua de luni, la careu era scos în faţa întregii şcoli şi toţi trebuiau să strige: „Ruşine! Ruşine!”. Era un fel de umilire publică cu scopul eliminării leneviei.
Chiar şi pentru iudei, oricine era crucificat era blestemat potrivit legii. În Deuteronom 21:23 se specifica că: „trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn; ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul Dumnezeul tău”.
Ideea de a te închina unui crucificat implica dispreţ. La Roma a fost găsită o inscripţie din secolul al II-lea. Era un desen care prezintă un om cu cap de măgar întins pe o cruce. În partea stângă stă un alt om, cu un braţ ridicat în semn de închinare. Dedesubt stau cuvintele: „Alexamenos se închină lui Dumnezeu”. Era ridicol să te închini unui crucificat. Nicidecum nu putea să fie Dumnezeu pe cruce.
Pavel spune în prima lui epistolă către Corinteni că propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării. Crucea a stârnit dispreţul generaţiei apostolilor. Era de neînţeles cum un trimis al lui Dumnezeu – Mesia putea s-o sfârşească aşa de jalnic. Era inadmisibil pentru orice minte gânditoare a timpului.
Acest stâlp al ruşinii a fost o încununare a întregii Sale vieţi pământeşti. Lui nu-i i-a fost jenă să discute cu femeia de moravuri uşoare din Samaria, nu s-a simţit penibil să intre în casa lui Zacheu, nu i-a fost ruşine să fie spălat pe picioare de către o prostituată, nu i-a fost silă să mănânce cu vameşii şi cu păcătoşii, nu i-a fost scârbă să atingă leproşii după cum nu i-a fost ruşine să se plece şi să spele picioarele discipolilor săi. Acum, agăţat pe lemnul infamiei, Mântuitorul dispreţuia ruşinea, murind pentru păcătoşi şi rugându-se pentru batjocoritori.
Moarte
Crucificarea este odioasă pentru că ea aduce în final moartea. Cei care erau răstigniţi, urmau să moară în mod obligatoriu. Încă nimeni nu a scăpat de pe cruce.
La finalul mai multor ore infernale, atârnând pe lemnul ruşinii, Isus a strigat: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” astfel dându-şi ultima suflare. Aşa relatează Luca decesul Domnului (Luca 23:46), iar Ioan, martor ocular, mai aude o expresie pe care o înregistrează în evanghelia sa: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30).
Pentru că era ziua de dinainte a Paştelui, şi nu puteau să rămână condamnaţii pe lemn, autorităţile evreieşti au cerut lui Pilat să omoare victimele şi apoi să fie înmormântate. Nu era admis ca trupurile blestemate, să profaneze sărbătoarea exodului, așa cum deja am menţionat. Oare de ce nu s-or fi gândit la minţile lor care în acele erau pângărite de răutate? Cum puteau ei să sărbătorească Paştele având conştiinţa murdară?
Îndeplinindu-le dorinţa infamă, soldaţii zdrobesc fluierele picioarelor celor două victime răstignite alături de Isus, dar Lui îi străpung coasta cu o suliţă pentru că deja murise pentru a se convinge de deces. Cu aceasta, s-a mai împlinit o profeţie mesianică relatată în Ps. 34:20 „Nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat” (Ioan 19:35).
Ultima ispită a lui Isus, a fost un film în regia lui Martin Scorsese, după romanul lui Nikos Kazantzakis, produs în 1988. Această peliculă a fost una care a stârnit reacţii virulente din partea creştinilor. Aceasta, a făcut chiar pe un creştin cu stare financiară, să fie gata să plătească studiourilor de filmare 10.000.000 de USD numai să oprească filmările. În acest film este distorsionat mesajul evanghelic. Fiind pe cruce, cuprins de îndoieli şi de ispite Isus coboară de pe cruce pentru a se căsători cu Maria Magdalena. Ce denaturare a adevărului evanghelic!?
Moartea Lui pe cruce încheagă cele două testamente şi este temelia pe care este aşezată întreaga Biserică. Crucificarea a fost elementul central al propovăduirii apostolice. „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”, exclamă apostolul în 1 Corinteni 1:23.
Pentru ca răstignirea să producă efecte, Domnul trebuia să moară. În sprijinul acestei idei, evanghelistul Vechiului Legământ scria: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat va vedea o sămânţă de urmaşi…” (Isaia 53:10).
Într-una dintre zile, Marele Învăţător le descifra una dintre marile taine ale agriculturii: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare aduce mult rod” (Ioan 12:24). Această lege a firii biologice se aplică şi în acest caz. Domnul Isus trebuia să moară ca din moartea Lui să se nască o comunitate de ucenici.
Într-o zi o mămică a fost sunată de învăţătoarea copilului ei din clasele primare. Mama surprinsă de telefon aştepta ca aceasta să i se plângă pe odrasla sa. Învăţătoarea însă i-a povestit ce s-a întâmplat în ziua aceea la şcoală. Ea le-a predat copiilor fabula despre greieraş şi furnică. Toată vara greieraşul a cântat, iar furnica a muncit din greu să-şi strângă provizii pentru iarnă. Când au dat frigurile greierul s-a dus l-a furnică să-i ceară de mâncare. La acest moment învăţătoarea s-a oprit şi le-a cerut elevilor să continue povestea. Fiecare copil a dat răspunsuri diferite. Cineva a avut acelaşi sfârşit ca în fabulă. Altcineva a răspuns că furnica la primit la ea pe greier să ierneze. Băieţelul doamnei telefonate, însă a şocat-o pe învăţătoare cu răspunsul lui. Furnica i-a dat greierului mâncarea ei, iar ea a rămas să moară de foame. Iar pe o bucată de hârtie copilul a desenat o cruce.
Într-un autobuz, un afiş atrăgea atenţia călătorilor. Cu litere de-o şchioapă scria: „Donează sânge”. Era un îndemn la salvarea unor vieţi prin a dărui din propriul sânge. O cantitate de sânge poate fi extrasă din venele proprii. Nicidecum nu se vorbeşte de tot sângele. La fel, se poate dona un organ precum rinichiul, dar donatorului îi rămâne celălalt. Aceste gesturi sunt acte de caritate care vorbesc de altruism. Este cunoscută povestea femeii divorţate care şi-a donat un rinichi fostului soţ, când s-a depistat că rinichii acestuia nu mai funcţionau normal. Ca urmare a donaţiei ei relaţia lor s-a restabilit.
De-a dreptul este şocant, însă, să auzi că cineva îşi dă viaţa pentru altcineva. Exemplele de mai sus pălesc în faţa gestului suprem prin care Hristos îşi dă viaţa. Te trec fiori când te gândeşti că la marginile Ierusalimului, pe dealul golaş al Craniului, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul întrupat, Bărbatul de 33 de ani, Învăţătorul din Galilea, Tămăduitorul orbilor, al ciungilor şi al leproşilor, a săvârşit sacrificiul suprem. Acolo sub cruce, auzim cuvintele scrise de cel care s-a numit pe sine o stârpitură şi care a fost chemat să fie apostolul neamurilor: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8).
Pe crucea de pe Golgota, cu mâinile întinse şi ţintuite, cu picioarele pironite, cu faţa însângerată și cu o cunună de spini pe cap, El a murit pentru mântuirea noastră, pentru pacea noastră, pentru speranţa noastră şi pentru a ne transforma în fii şi fiice de Dumnezeu.
Încheere
Privind încă odată acolo la Golgota şi văzându-L pe Omul durerii, care a dispreţuit ruşinea şi ş-a dat viaţa pentru noi, îndrăznim să ne proșternem în faţa Lui şi să şoptim o rugă de mulţumire:
„Îţi suntem recunoscători Stăpâne, pentru că Te-ai coborât din slăvile cereşti în cloaca pământului pentru a îndura suferinţa, a sfida ruşinea şi aţi dărui viaţa, ca să faci din noi o comunitate de sfinţi care să Te urmeze în ciuda suferinţei, care să Te slujească înfruntând dispreţul şi care să Te iubească chiar cu preţul vieţii.”
Doar după ce am trecut pe la Golgota putem intra în mormântul gol și cânta: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.
Bibliografie
- Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
- Lee Strobel. Pledoarie pentru credinţa creştină, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2005.
- McGrath, Alistar. Un nor de martori, Editura Logos, Cluj Napoca, 2001.
- Stott, John. Crucea lui Cristos, Editura SMR, 1992.
______________
[1] Alistar McGrath, Un nor de martori, Editura Logos, Cluj Napoca, 2001, p.123.
[2] John Stott, Crucea lui Cristos, Editura SMR, 1992, p.23.
[3] Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p.305.
[4] Lee Strobel. Pledoarie pentru credinţa creştină, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2005, p.16.