Abstract
Astăzi, biserica trebuie să-și îndeplinească misiunea într-o lume a cărei dinamică și orientarea s-a schimbat rapid, lumea care devine din ce în mod radical diferit de ceea ce biserica a experimentat în perioadele anterioare. Care sunt principalele schimbări care au avut loc în societate? Cum putem numi această nouă viziune asupra lumii? Cum va putea biserica să îndeplinească misiunea dată de Dumnezeu în acest nou context socio-cultural? Ce fel de schimbări ar trebui să aibă loc în biserică, astfel încât să păstreze mesajul revelat și să dezvolte relevanța în lume? Ce fel de biserică este necesară pentru societatea de azi? Acestea sunt câteva întrebări pe care unele biserici de la sfârșitul sec. XX și începutul sec. XXI au încercat să răspundă, răspunsuri care au generat noi mișcări și modele ecleziologice.
Această nouă filosofie se numește postmodernism. Deci, astăzi, în general, biserica este chemată să acționeze într-o varietate filosofică și culturală, interferența între modernitate și postmodernitate. Spațiul est-european creează un context chiar mai diferit de ceea ce se întâmplă în lume, și anume, interferența dintre post-comunism, modernism și postmodernism. Scopul acestui articol este de a aduce cititorul în spațiul aceastor dezbateri și frământări de căutare a unui model ecleziologic evanghelic est-european, iar acest lucru se va produce prin înțelegerea culturii postmoderne și a noilor modele ecleziologice.
Keywords: Postmodernism, Emergent Church, Ecclesiological Model, New Ecclesiology
Definirea Postmodernismului
Semnificaţia termenului de Postmodernism nu este uşor de explicat şi multitudinea definiţiilor poate produce confuzie, dar căutarea celui mai bun concept ar conduce la imposibilitatea depăşirii punctului iniţial al unei cercetări, adică acela care arată, de ce anume se ocupă acea cercetare. Elaborarea unor definiţii de lucru constituie o necesitate pentru iniţierea şi dezvoltarea cercetării actuale, iar o explorare mai detaliată a acestui concept va avea loc în capitole ce urmează.
Postmodernismul este prezentat ca „o mişcare în arte, arhitectură şi filosofie sau o condiţie presupusă a surveni după, sau ca reacţie la Modernism”[1]. Istoria umanităţii evidenţiază că „ismurile”, ca iluminismul, feudalismul, marxismul, comunismul, şi altele asemănătoare acestora, nu sunt altceva decât descrieri ale unor sisteme de gândire, perspective specifice asupra lumii şi vieţii. Astfel, Postmodernismul „include un fel de a gândi, o concepţie despre lume şi viaţă, precum şi manifestarea acestora în literatură, artă, cultură şi în alte sfere ale vieţii”[2]. Includerea lui post în terminologia amintită constituie nu doar o abordare secvenţială, istorică, ci şi o mişcare spre un alt nivel de cunoaştere, un altfel de filosofie. Așadar, Postmodernismul se defineşte în raport cu modernismul, care, potrivit lui Paraschiva Pop „se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici de către Iluminism, etică, dar şi o epistemologie autoritar raţională”[3]. În contrast, Postmodernismul este descris ca fiind: „modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). Conform cu Lyotard, Postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple”[4].
Postmodernitatea, un termen înrudit, dar distinct de termenul postmodernism, „se referă la toate fenomenele care s-au succedat modernităţii”[5]. Aceasta nu este atât de mult o referire la o perioadă istorică, deşi se încercă o încadrare istorică a fenomenelor, ci este „un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea”[6]. În relaţie cu postmodernitatea, se poate spune că „Postmodernismul (…) reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii”[7].
Un alt termen, corelat cu cei doi termeni, este „adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma postmodernist), utilizat pentru a descrie condiţia, sau a oferi un răspuns la postmodernitate”[8]. Acest termen marchează domenii în care Postmodernismul îşi manifestă influenţa, generând fenomene care evidenţiază condiţia postmodernă în sfera respectivă, rolul adjectivului fiind unul descriptiv. Prin urmare, se poate face referire la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă, cum și teologie postmodernă şi alte expresii asemănătoare acestora.
Noile modele ecleziologice
Spre sfârșitul secolului XX, s-au născut întrebări serioase printre liderii tineri ai bisericilor evanghelice din SUA și Marea Britanie, cu privire la impactul bisericii într-o cultură care s-a schimbat, mai precis în cultura postmodernă. Astfel, raportul dintre biserică și cultură devine preocuparea principală a începutului de secol XXI, aceasta având implicații serioase în domeniul ecleziologiei, generând dezbateri atât cu privire la natura bisericii, cât și la forma de organizare și manifestare a bisericii. Aceste dezbateri au rezultat în organizarea unor modele diferite de biserici, numite biserici emergente, biserici fără o asociere de tip instituțional, ci mai mult o asociere de tip axiologic (gr. Axios – demn de, având valoare și logos – discurs, știință; studiul asupra valorilor), cu o mare diversitate de practici, rezultând într-o mișcare ecleziologică nouă. De fapt, a existat o debarasare de limbajul bisericesc aparținând modernității și o înlocuire cu expresii noi în încercarea de a transmite seminificații noi (Ex. adunări/întâlniri sunt numite cohorte; dezbaterile sunt numite conversații, etc.)
Când a apărut mișcarea bisericilor emergente? Potrivit interviului pe care i l-am luat în anul 2008 profesorului Brad Smith, președinte al Bakke Graduate University, ca unul care a fost parte a conversației avute de liderii tineri pe platforma organizației Leadership Network, conceptul de biserică emergentă a apărut undeva pe la mijlocul anilor ’90, fapt susținut și de Mark Driscoll, la fel, participant în aceste dezbateri. Discuțiile avute în cadrul organizat de Leadership Network au avut o focalizare generațională, și anume evanghelizarea Generației X.
Generația X, de obicei prescurtată ca Gen X, se referă la adulți americani născuți între 1961 și 1981. Numirea de generații și desemnarea acestora pe intervale de vârstă provin dintr-o carte scrisă în 1991 de William Strauss și Neil House numit Generații[9]. Denumirea de Generație X a fost popularizat de Douglas Coupland prin nuvela Generația X: Povestiri pentru o Cultură accelerată (titlul original Generation X: Tales for an Accelerated Culture)[10]. Această generație, Generația X, reprezintă o schimbare față de adulții născuți la sfârțitul anilor ’50, generație care a fost numită Baby Boomer.
De la preocuparea de a evangheliza Generația X, potrivit lui Mark Driscoll, converațiile avute în cadrul Leadership Network s-au mutat spre dezbaterea despre postmodernitate și cultură postmodernă, generând conceptul de emerging church sau biserici emergente, o expresie agățată de mișcare de a evangheliza în postmodernitate.
Termenul emergent, potrivit www.emergentvillage.com, este un adjectiv care în limba engleză înseamnă reieşind, apărând în mod neaşteptat, necesitând acţiune imediată, acțiune caracterizată de evoluţie neprevăzută sau trecerea unei bariere (ca între apă şi aer). Postmodernitatea este descrisă de anumiţi lideri religioşi prin terminologia emergent culture, iar Bisericile care în mod intenţionat doresc să răspundă acestei culturi explozive se intitulează Emerging Churches, formând chiar o mişcare care propune o altfel de perspectivă asupra slujirii Bisericii în perioada contemporană. Datorită faptului că o traducere exactă, care să exprime cel mai bine semnificaţia termenului, este dificil de găsit, se va recurge la transliterarea termenului în limba română, sub forma de emergent, cultură emergentă, cât şi Biserici emergente.
Cu toate că generația evanghelicilor tineri, așa cum îi numește Robert Webber în cartea The Younger Evangelicals, consideră ca acest termen este oarecum o invenție a lor, dar literatura de specialitate contrazice această idee prin faptul că Larson și Osborne își intitulează în anul 1970 opera lor The emerging Church[11], după cum menționează Ian Mobsby. Wikipedia afirmă chiar mai mult că anterior acestei apariții Phyllis Tickle[12] vede o altă rădăcină lingvistică și conceptuală în publicația „Biserica emergentă: partea întâi” apărută în anul 1968.
Ian Mobsby, analizând evoluția acestei mișcări, afirmă că „ceea ce este comun pentru identitatea multora dintre aceste proiecte de bisericii emergente, care au început în Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie, este că ele s-au dezvoltat cu foarte puțină planificare centralizată, în numele unor culte deja existente”[13]. Modul în care s-a ajuns la aceste biserici, și apoi la această mișcare, devine interesant prin faptul că „a avut loc ca inițiativă a anumitor grupuri, care doresc să înceapă noi experimente contextuale de bisericii” și acestea „au început într-un mod spontan, cu relații informale formate între grupuri independente”[14]. Cu toate acestea, Mark Discoll exiplică în câteva interviuri acordate la Desiring God, dar și în articolul întitulat „A Pastoral Perspective on the Emergent Church”[15], că există mai multe grupuri în cadrul bisericilor emergente, aceștea purtând numele de Relevanții, Reconstrucționiștii și Revizioniștii.
a) Bisericile Emergenților Relevanți
Așa cum le este și numele, preocuparea principală a acestor lideri este de a construi o biserică relevantă pentru perioada postmodernă, propunând în principal mai mult o schimbare de formă, decât o schimbare de fond, cu privire la biserică. Cel puțin, din perspectiva lor, „din punct de vedere teologic sunt conservatori evangheilici, care nu sunt interesați atât de mult în rearanjare teologică, cât în actualizarea unor astfel de lucruri, ca stilul de închinare, stilul de predicare, și structurile de conducere ale bisericii”[16]. Toate aceste modificări de exprimare a bisericii în această vreme sunt generate, potrivit emergenților relevanți, de scopul ca mesajul Evangheliei să capteze atenția și să fie înțeles de acesată generație. Astfel, ei devin extrem de focalizați asupra scopului, fiind dispuși la modificări de dragul de a vedea acest scop realizat. Pentru ei forma este flexibilă, dar trebuie aleasă cu grijă, în așa fel încât, să conducă la împlinirea scopului. Cu toate că nu oferă o definiție explicită a ceea ce înțeleg ei prin relevanță, cele exprimate mai sus par a fi o explicare a acestui concept.
Potivit lui Mark Driscoll, unul dintre principalii reprezentanți ai acestei cohorte, denumire preferată de emergenți, sunt: Dan Kimball, Donald Miller și Rob Bell. În cadrul emergenților relevanți există „un grup pentru creștere de mentalități evanghelizatoare a Relevanților Reformați (of outreach-minded Reformed Relevants), care privesc la John Piper, Tim Keller și D. A. Carson pentru direcție teologică”[17]. Dan Kimball a exprimat concepția sa despre biserica emergentă în cartea Emerging Churches, scrisă într-un limbaj accesibil tuturor, descriind modificările care ar trebui să aibă loc la nivelul închinării, predicării, evanghelizării, formării spirituale și a conducerii, pentru a se adresa minților postmoderne.
b) Bisericile Emergenților Reconstrucționiști
Potrivit lui Mark Discoll, reconstrucționiștii sunt, în general, evanghelici în teologie, dar care sunt nemulțumiți cu formele actuale ale bisericii, și aici face referire la bisericile „căutătorilor” (Bill Hybells), bisericile orientate pe „scop” (Rick Warren) sau bisericile contemporane. Îngrijorarea de la care pleacă cei care susțin schimbarea formelor existente constă în faptul că acestea nu au reușit să faciliteze schimbarea profundă a vieții credincioșilor, aceștia fiind tot mai asemănători cu cei necredincioși. Soluția propusă de ei constă în abandonarea formelor existente și construirea unei biserici cu o abordare informală, întrupare și organică, bisericile în casă. În limbajul lor au apărut termeni ca „noi comunități monastice” și „stareță”. Este interesant că acești termeni sunt împrumutați din tradiția creștină și sunt practicați de bisericile care mențin o abordare instituțională și formală pentru biserică. Reprezentanții de seamnă ai acestei mișcări sunt Neil Cole și australienii Michael Frost și Alan Hirsch. Potrivit lui Mark Driscoll „critica comună față de reconstructioniști este că aceștia sunt o adunătură de creștini nemulțumiți, care au reacții exagerate la orientare de mega-biserici (megachurch), dar nu se vede o creștere semnificativă prin convertire”.
În cartea Biserica 3.0 scrisă de către Neil Cole, putem pătrunde în raționamentul reconstrucționiștilor pentru abandonarea formelor existente, o atitudine anti-instituțională, cât și reconstrucția unei abordări noi. Această biserică 3.0 „fiind biserică care şi-a făcut upgrade faţă de bisericile societăţii curente”, el prezentând biserica ca şi un soft pentru un anumit device, astfel biserica primară a fost biserica 1.0 cu upgradurile corespunzătoare bisericilor începutului, apoi biserica 2.0 ar fi biserică care a luat fiinţă atunci când Constatin pune bazele bisericii ca şi instituţie de stat, iar aceasta, bineînţeles că a avut de suferit diverse upgraduri iar cea mai actualizată biserică ar fi biserica 3.0, care acum i-a naştere, aceasta fiind în curs de perfecţionare şi dacă se poate spune aşa aceasta este în perioada de test, pentru ca ulterior să fie dezvăluită versiunea finală.
Schimbările contemporane sau tranzițiile necesare în construirea bisericilor organice, potrivit lui Neil Cole[18], sunt: de la venire la plecare sau o redefinire a misiunii; de la gradual la exponențial sau o redefinire a creșterii; de la congregații la rețele sau adunări neuniforme care dezvoltă același ADN; de centralizare la descentralizare sau biserica în casă.
c) Bisericile Emergenților Revizioniști
Acest al treilea tip de abordare a ecleziologiei în postmodernism propune o abordare mult mai radicală, schimbări nu doar de formă și de structură, dar și schimbări teologice mult mai profunde, așa cum susținea și cel mai cunoscut promotor al acetui model ecleziologic și teologic, și anume că „avem nevoie de schimbări majore, schimbări de calitate, revoluționare, de renaștere, de reinvenție și nu doar una ci mult mai multe și acestea să fie repetabile”[19]. Brian D. McLaren s-a născut în anul 1956, a absolvit Universitatea din Maryland cu Diplomă în Engleză, având de asemenea şi preocupări în drama medievală, poeme romantice, literatura modernă filosofică, şi romanele lui Dr. Walker Percey. După câţiva ani de predare şi consultanţă în domeniul educaţiei, iese din viaţa academică în anul 1986 şi devine pastor fondator la Cedar Ridge Community Church, o biserică inovatoare în Spencerville, Maryland. Biserica a început să crească cu câteva sute de oameni, majoritatea dintre ei fiind în trecut necreştini, oameni din afara bisericii. În anul 2004, Brian D. McLaren a primit titlul de Doctor of Divinity Degree (honoris causa) din partea Seminarului Teologic Carey în Vancouver, Canada.
Brian D. McLaren în cartea sa The Church on The Other Side (Biserica de partea cealaltă) prezintă treisprezece strategii de reinventare a bisericii, iar acestea sunt:
1) Maximizarea discontinuității: Făce-ți diferența între biserica reînnoită, restaurată, reinventată și concentrațivă pe ultima.
2) Redefinește-ți misiunea: Să clarifice și simplifice (noțiunea termenului misiune) la „mai mulți creștini, creștini mai buni”, într-o comunitate misionară autentică, pentru binele lumii.
3) Practicarea gândirii de sisteme: Privește programele bisericii ca fiind, mai degrabă, sisteme interconectate decât remedieri rapide.
4) Negociază tradițiile pentru Tradiție: Distinge între tradițiile bisericii și Tradiția Creștinismului, și mută accentul de la prima la a doua.
5) Teologia Învierii ca artă și știință: Oprește-te să gândești teologia ca o chestiune tehnică de pregătire, în care răspunsurile sunt deja cunoscute, ci mai degrabă, teologia trebuie privită ca o căutare continuă a adevărului şi a frumuseţii.
6) Proiectează o nouă apologetică: Găsește căi proaspete de a comunica evanghelia pentru mintea postmodernă.
7) Învață o retorică nouă: Realizează că vechile tipare de comunicare sunt din ce în ce mai ineficiente în noua lume, și descoperă modele noi și adecvate de discurs.
8) Abandonează structurile care sunt depășite: Adoptă o nouă paradigmă pentru structura bisericii care permite reinginerirea rutinei bazată pe schimbări de mărime, constituire, resurse și strategie.
9) Salvează liderii: Recunoaște instrumentul teribil în timpul de tranziție care îl reprezintă liderii; recunoaște valoarea lor imensă pentru biserică în acest timp; ajută-i să fie „salvați” pentru lucrarea de care este nevoie.
10) Însumează misiunile în misiune: Înțelege criza în misiunile lumii și ajută la lansarea unei noi mișcări misionare.
11) Privește înainte, privește mai departe: – Ancoreză-ți speranţa în viitor mai degrabă decât în trecut şi explorează o nouă escatologie.
12) Intră în lumea postmodernă: înțelege și angajează-te în postmodernism, și pregătește-te să depanezi credința ta de virușii modernității.
13) Adaugă la această listă: Ajută biserica ta să devină o organizație a învățării care descoperă și implementează noile ei strategii.
Concluzie
Un lucru este sigur şi anume, că Biserica secolului XXI este într-o cultură care s-a schimbat şi că, în această perioadă, există schimbări în rândul evanghelicilor, schimbări la nivelul gândirii, dar și în ceea ce privește practica ecleziologică. Astfel, s-au conturat diferite modele de biserici care pretind a fi într-un fel, un răspuns adecvat pentru o cultură postmodernă. O reflecție mult mai amplă, generată de studiile generale cu privire la cultură și noile modele de biserică, ar putea conduce la încercarea de a defini o ecleziologie evanghelică în Estul Europei, aceasta fiind modelată de trecut, postcomunismul, dar și de prezent, intersecția dintre modernitate și postmodernitate. Cu toate acestea, Biserica evanghelică nu trebuie să abandoneze esenţa teologiei care i-a determinat propria identitate, ci să descopere sub iluminarea Duhului Sfânt principii biblice, care au fost neglijate de-a lungul ultimilor ani şi de asemenea, să descopere forme corespunzătoare mesajului teologic şi culturii locale şi globale.
BIBLIOGRAFIE
- Cole Neil, Biserica 3.0. Cluj-Napoca: Editura Aqua Forte,
- Driscoll Mark, A Pastoral Perspective on the Emergent Church. Criswell Theological Review 3/2 (Spring 2006) 87-93. Retrieved Oct 18, 2012.
- McLaren D. Brian, Church on the other side: exploring the radical future of the local congregation, Zondervan Books, Grand Rapids, 2006.
- Mobsby Ian, Emerging & Fresh Expressions of Church, Moot Community Publishing, London 2007.
- Murray Stuart, Church After Christendom, Paternoster Press, London 2004.
- Pop Paraschiva, Regresia Moralei, Cartea Creştină, Oradea, 2003.
- Tickle Phyllis, Emergence Christianity: What it is, Where it is going, Why it matters, Baker Books, Grand Rapids 2012 [Kindle Edition].
______________
[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism la 05.04.2016
[2] Paraschiva POP, Regresia Moralei, Cartea Creştină, Oradea, 2003, p.178.
[3] Idem
[4] Idem
[5] http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism accesat la 05.04.2016
[6] Idem
[7] Idem
[8] Idem
[9] Miller, Jon D. “The Generation X Report: Active, Balanced, and Happy: These young Americans are not bowling alone”. University of Michigan, Longitudinal Study of American Youth, fondat de The National Science Foundation. Retrieved October 23, 2012. Materialul poate fi găsit pe http://lsay.org/GenX_Rept_Iss1.pdf
[10] http://en.wikipedia.org/wiki/Generation_X. Accesat 06.04.2016
[11] Ian Mobsby, Is there a distinctive approach to theologising for the emerging church? http://www.moot.uk.net/wp-
content/uploads/2010/08/A-distinctive-theology-for-the-emerging-church.pdf, accesat 06.04.2016
[12] Phyllis, Tickle, Emergence Christianity: What it is, Where it is going, Why it matters, Baker Books, Grand Rapids
2012 [Kindle Edition], location 864.
[13] Ian Mobsby, Emerging & Fresh Expressions of Church, Moot Community Publishing, London 2007, p. 23-24.
[14] Stuart Murray, Church After Christendom, Paternoster Press, London 2004, p. 69-70.
[15] Driscoll, Mark. A Pastoral Perspective on the Emergent Church. Criswell Theological Review 3/2 (Spring 2006) 87-93. Retrieved Oct. 18, 2012.
[16] Ibidem
[17] Ibidem
[18] Neil Cole, Biserica 3.0, Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2012, p. 65-123.
[19] Brian D. McLaren, Church on the other side: exploring the radical future of the local congregation, Zondervan Books,
Grand Rapids, 2006, p. 23.