Îmbrăcămintea și podoabele creștine

În fiecare generaţie, bărbaţii şi femeile s-au îmbrăcat şi s-au împodobit. Dorinţa de a-şi înfrumuseţa trupurile prin cosmetice, bijuterii costisitoare şi haine atrăgătoare pentru ochi a lăsat doar pe puţini indiferenţi. Astfel, nu este surprinzător că am descoperit de-a lungul vremurilor biblice şi apoi, în era creştină, frecvente chemări la o îmbrăcăminte modestă şi decentă, la evitarea bijuteriilor strălucitoare şi a hainelor scumpe. O astfel de chemare este de actualitate în special astăzi, cînd modestia şi decenţa sunt dispreţuite, iar goliciunea şi senzualitatea sunt foarte mult apreciate.

Pentru a aduce în centrul atenţiei relevanţa învăţăturilor biblice despre haine şi podoabe în vremea noastră, vom formula câteva principii de bază, care sumarizează ideile privitoare la aceste adevăruri, ceea ce-l va ajuta pe citititor să aibă o perspectivă mai bună a învăţăturilor biblice, referitoare la haine şi podoabe.

  1. Hainele şi înfăţişarea exterioară sunt un important indicator al caracterului, fiind şi cel mai puternic mod de comunicare, nu doar al stării noastre socio-economice, dar de asemenea şi al valorilor morale pe care le preţuim. Noi suntem ceea ce purtăm. Aceasta înseamnă că înfăţisarea noastră exterioară este un indicator important al caracterului creştin. Biblia recunoaşte importanţa hainelor şi a podoabelor, aşa cum o arată numeroase povestiri, alegorii şi mustrări pe care le-am găsit, referitor la podoabele potrivite sau nepotrivite. Înfăţişarea exterioară este un martor tăcut, dar vizibil al valorilor noastre creştine. Unii se îmbracă şi se împodobesc cu haine şi bijuterii scumpe pentru a plăcea lor înşişi. Ei vor să fie admiraţi pentru averea lor, puterea sau situaţia socială. Unii se îmbracă la modă pentru a plăcea altora. Ei vor sa fie acceptaţi de egalii lor, îmbrăcându-se ca ei. Creştinul se îmbracă, totuşi, pentru a plăcea lui Dumnezeu. Îmbrăcămintea este foarte importantă pentru creştini, deoarece aceasta slujeşte ca un cadru pentru a descoperi imaginea Aceluia pe care Îl slujesc. „Nu există cale mai bună”, spunea cineva, „prin care puteţi lumina şi pe alţii, decât prin simplitatea hainelor şi a caracterului. Astfel, puteţi arăta tuturor că, în comparaţie cu lucrurile veşnice, voi aveţi o corectă evaluare a lucrurilor acestei vieţi”.

Fiind creştini, noi nu putem spune: „Modul cum arăt nu este treaba nimănui!”, deoarece felul cum arătăm Îl reflectă pe Isus, Domnul nostru. Casa, maşina, înfăţişarea exterioară, folosirea banilor sau a timpului, totul arată cum m-a schimbat Cristos din interior spre exterior. Cand Isus intră în viaţa noastră, nu ne acoperă blestemăţiile cu pudre cosmetice, ci ne curăţeşte pe deplin, lucrând din lăuntru. Înnoirea interioară este dovedită prin înfăţişarea exterioară.

Cea mai eficientă mărturie că Hristos ne-a schimbat viaţa nu este un zâmbet pictat pe faţa unei femei seducător îmbrăcate, ci un zâmbet radiant pe faţa unei femei curat şi potrivit îmbrăcate. O coafură prea sofisticată, bijuterii strălucitoare descoperă nu o personalitate centrată pe Dumnezeu, ci imaginea artificială a unei personalităţi centrate pe sine.

  1. Împodobirea cu bijuterii, cosmetice, haine scumpe, descoperă mândria din interior şi vanitatea, care sunt distructive pentru noi inşine, precum şi pentru alţii. Am descoperit aceste adevăruri, implicit menţionate prin câteva exemple negative şi explicit, prin îndemnurile apostolilor Pavel şi Petru. Isaia mustra pe femeile evreilor pentru mândria lor, exprimată prin împodobirea corpurilor lor din cap până în picioare cu bijuterii şi haine scumpe. Ei au ispitit pe conducătorii naţiunii care, de fapt, au condus întregul popor la nesupunere şi pedeapsă divină (Is.3:16-26).

Izabela este renumită pentru efortul ei de a seduce pe israeliţi la idolatrie. Corupţia lăuntrică a inimii ei este descoperită în ultimul episod al vieţii sale, cînd s-a făcut atrăgătoare, pictându-şi ochii şi împodobindu-se pentru momentul sosirii lui Iehu, noul rege (2Reg. 9:30). Dar regele nu s-a lăsat ademenit şi ea a murit într-un mod ruşinos. Izabela a rămas un simbol al seducţiei în istoria biblică (Apoc. 2:20).

Ezechiel descrie apostazia lui Israel şi a lui Iuda prin alegoria celor două femei, Ohola şi Oholiba care, ca şi Izabela şi-au pictat ochii şi s-au acoperit cu bijuterii pentru a atrage pe bărbaţi să comită adulter (Ezec.23). În această alegorie găsim din nou cosmeticele şi ornamentele asociate cu seducţia, adulterul, apostazia şi pedeapsa divină.

Şi Ieremia foloseşte alegoria unei femei ispititoare, îmbracată în purpură, cu ochi vopsiţi şi acoperită cu bijuterii pentru a reprezenta un Israel abandonat politic, care încearcă în zadar să atragă pe aliaţii idolatri (Ier. 4:30). Aici avem din nou cosmeticele şi bijuteriile, asociate cu seducţia şi actele adultere.
Găsim o femeie acoperită cu bijuterii, reprezentînd pe Israelul apostaziat şi în Apocalipsa lui Ioan. Desfrânata cea mare este „îmbrăcată în purpură şi stacojiu, acoperită cu aur, pietre scumpe şi mărgăritare”. (Apoc.17:4). Această femeie necurată care reprezintă o putere politică şi religioasă, apostaziată din vremurile apocaliptice, ispiteşte pe locuitorii Pamântului să comită adulter cu ea. Prin contrast, Mireasa lui Cristos, reprezentînd Biserica, este îmbrăcată modest, cu in subţire şi curat, şi fără podoabe exterioare. (Apoc.19:7-8)

Şi în Vechiul Testament, precum şi în Noul Testament am găsit aceeaşi folosire a cosmeticelor, bijuteriilor şi hainelor atrăgătoare, asociate cu scopuri seductive. O asemenea asociere, descoperă implicit condamnarea divină a folosirii lor. Ceea ce este transmis implicit prin exemple negative, este repetat explicit în scrierile celor doi apostoli, Pavel şi Petru, în condamnarea adusă folosirii bijuteriilor şi hainelor scumpe.

Am văzut că cei doi apostoli pun în contrast împodobirea interioară a unei femei creştine şi podoabele nepotrivite ale unei femei lumeşti. Ambii apostoli ne dau o listă asemănătoare a podoabelor nepotrivite pentru o femeie creştină. Ei includ: pieptănături elaborate şi atrăgătoare pentru ochi, bijuterii strălucitoare şi haine scumpe (1Tim.2:9-10; 1Pet.3:3-4). Ambii apostoli recunosc că împodobirea exterioară a trupurilor nu sunt în concordanţă cu podoabele lăuntrice ale inimii, un duh liniştit şi faptele bune.

  1. Pentru a experimenta înnoirea spirituală şi împăcarea cu Dumnezeu, e necesar să lepădăm toate obiectele idolatre, inclusiv bijuterii sau alte ornamente. Am văzut acest adevăr, în special, în experienţa familiei lui Iacov la Sihem şi a israeliţilor la muntele Horeb. În ambele situaţii au fost lepădate podoabele pentru a se produce împăcarea cu Dumnezeu.

La Sihem Iacov a cerut membrilor familiei sale să scoată idolii şi ornamentele (Gen.35:2-3) cu scopul de a se pregăti pentru curăţirea interioară a spiritului, de la altarul pe care aveau să-l construiască la Betel. Raspunsul a fost pozitiv: „Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini pe care îi aveau, inelele de la urechi şi Iacov i-a îngropat sub stejarul de lângă Sihem.” (Gen.35:4)

La muntele Horeb Dumnezeu a cerut israeliţilor să lepede podoabele ca dovadă a sincerei lor pocăinţi: „Acum, scoateţi-vă podoabele de pe voi şi voi vedea ce vă voi face!” (Ex. 33:5) Raspunsul a fost tot pozitiv: „Copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb. Expresia „au plecat de la muntele Horeb” ne arată că israeliţii pocăiţi au făcut un legamânt la Horeb de a renunţa la folosirea podoabelor cu scopul sincer de a se supune lui Dumnezeu. În ambele evenimente de la Sihem şi de la Horeb lepădarea podoabelor a fost pregătitoare pentru înnoirea legământului cu Dumnezeu.

Aceste experienţe ne învaţă că purtarea bijuteriilor înseamnă revoltă contra lui Dumnezeu, deoarece acestea hrănesc proslăvirea de sine. Lepădarea podoabelor facilitează împăcarea cu Dumnezeu, deoarece aceasta încurajează o atitudine umilă. Este important să ne amintim că pentru a experimenta înnoirea spirituală şi reforma, avem nevoie să lepădăm din inimile noastre idolii pe care-i adorăm, fie ei bijuterii, cosmetice, haine indecente, scopuri profesionale, maşini, case şi să le înlocuim cu adorarea lui Dumnezeu.

  1. Creştinii trebuie să se îmbrace modest şi decent, arătînd respect faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de semeni. Acest principiu este regăsit în cuvintele greceşti „kosmios” şi „aidos”, care înseamnă „ordonat” şi respectiv, „decent”. Apostolul Pavel le foloseşte ca să descrie podoabele potrivite pentru o femeie creştină (1Tim.2:9). Aceasta înseamnă că un creştin trebuie să se îmbrace ordonat, cuviincios, decent, fără a cauza ruşine sau stănjenire lui Dumnezeu, altora sau sie însuşi.

Putem afecta codul de modestie al hainelor creştine, neglijând înfăţişarea exterioară, precum şi dîndu-i o atenţie excesivă. Să ne îmbrăcăm curat şi potrivit, dar nu să devenim obiectul remărcilor altora nici printr-o îmbrăcăminte excesivă,  nici printr-o îmbracăminte largă sau dezordonată. Să acţionăm astfel, ştiind că ochii Cerului ne urmăresc şi putem fi sau nu sub aprobarea lui Dumnezeu.

A te îmbrăca modest şi decent înseamnă că hainele vor acoperi în mod suficient corpul, astfel ca alţii să nu fie stânjeniţi sau ispitiţi. Acest principiu este relevant astăzi, în special, când moda urăşte modestia şi decenţa ca bază pentru relaţiile umane normale. Scopul modei este de a vinde haine, bijuterii şi cosmetice prin exploatarea sexului, astfel că succesul comerţului se bazează pe mândrie şi senzualitate.

Biblia condamnă în mod explicit privirea pofticioasă: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi comis adulter în inima lui” (Mat.5:28) Hainele sumare, promovate de industria de moda actuală, alimentează privirile pofticioase şi trezesc pasiunile inimii şi contribuie la depravarea timpului nostru. Prin haine modeste femeia creştină joacă un rol esenţial în menţinerea moralitaţii publice.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ne îmbracăm modest, decent nu numai pentru a preveni păcatul, ci şi pentru a conserva intimitatea. Scopul modestiei este nu numai de a preveni dorinţele pofticioase, ci şi de a conserva ceva care este foarte fragil şi fundamental pentru supravieţuirea relaţiilor de căsătorie: capacitatea de a menţine o adancă şi intimă relaţie cu partenerul de viaţă. Dacă vrem ca mariajul să dăinuiască, aşa cum Dumnezeu a intenţionat, atunci soţul şi soţia trebuie să conlucreze pentru a păstra, proteja şi hrani intimitatea. Când totul este spus şi făcut, modestia va conserva bucuria intimităţii mult timp după ceremonia nunţii.

Sfatul apostolic de a ne îmbrăca modest şi decent ne provoacă să respingem poruncile modei, alegînd să reflectăm prin înfăţişarea exterioară frumuseţea naturală a simplităţii şi  purităţii.

  1. Creştinii trebuie să se îmbrace sobru (simplu, nefacând excese), evitând orice dorinţă de a se expune pe sine prin haine strălucitoare, cosmetice sau bijuterii. Acest principiu este regăsit în termenul „sophrosyne”, folosit de Pavel pentru a descrie podoabele potrivite pentru un creştin (1Tim.2:9). Am văzut că termenul descrie o atitudine a minţii de autocontrol, o atitudine care determină toate celelalte virtuţi. Pavel recunoaşte că autocontrolul este indispensabil pentru un creştin, ca să se poată îmbrăca modest şi decent. Motivul este că înfăţişarea exterioară modestă, decentă derivă din exercitarea autocontrolului.
    Pavel descrie o femeie creştina convertită, ca fiind cea care se îmbracă sobru, prin restrângerea dorinţei ei de a se expune pe sine prin purtarea de pieptănături elaborate, mărgăritare sau haine scumpe (1Tim.2:9). Exteriorul ei nu trebuie să zică: „Priveşte-mă, admiră-mă!”, ci „Uite cum Hristos m-a schimbat din interior spre exterior!” O femeie care a fost eliberată de preocuparea de a fi un obiect al admiraţiei, nu se va teme să poarte aceeaşi îmbărcăminte prea des, dacă este bine croită, ordonată şi se potriveşte.

Îndemnul apostolului Pavel este de mare actualitate astăzi, cînd moda este stapâna supremă şi mulţi i se închină. Cei care jertfesc pe altarul modei au puţină tărie de caracter… Ei nu au un alt scop şi viaţa lor nu va atinge o altă ţintă. Întâlnim pretutindeni femei a căror minte şi inimă sunt absorbite de pasiunea pentru haine, precum şi de a fi în centrul atenţiei. Sufletul lor s-a pipernicit şi gândurile lor sunt centrate asupra sărmanului şi josnicului egoism.

Sfatul lui Pavel de a evita hainele scumpe (1Tim.2:9) are legătură cu isprăvnicia creştină. Cheltuielile care depăşesc puterea financiară nu sunt compatibile cu principiul creştin al isprăvniciei. Şi chiar dacă ne putem permite să cumpărm haine scumpe, nu ne putem permite să irosim mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a ajuta pe unii semeni care sunt copleşiţi de nevoi sau pentru a ajunge la cei care au nevoie de Evanghelie şi de a-i ajuta în nevoile lor.

Să practicăm economia în procurarea hainelor; ceea ce purtăm exercită o influentă constantă asupra celor pe care-i întîlnim. Să nu risipim pentru noi înşine mijloacele de care este atâta nevoie pretutindeni. Să nu cheltuim banii lui Dumnezeu pentru a satisface dragostea de haine scumpe.

  1. Purtarea inelelor nu este compatibilă cu principiul biblic al modestiei: în decursul istoriei, de la un inel s-a ajuns la tot felul de bijuterii. În Sfânta Scriptură descoperim dezaprobarea purtării de bijuterii ornamentale (1Tim.2:9; 1Petru 3:3-4; Gen. 35:2-4; Ex. 33:3-5). Singurul inel menţionat în Biblie de cateva ori este inelul cu sigiliu (Ier. 22:24; Gen. 41:42; Est. 3:10,12; Luc. 15:22), care era folosit pentru sigilarea documentelor şi contractelor.

Purtarea inelului cu sigiliu nu este condamnată în Biblie, probabil pentru că era privit ca un instrument al autorităţii, şi nu ca un ornament.

Am văzut că inelul de logodnă a fost mai intîi un inel simplu de fier, folosit de romani              pentru a „lega” pe cei doi indragostiti în legamânt. Curând, însă, inelul de logodnă a evoluat spre inele elaborate, ornamentate, de aur, purtate pe toate degetele. Ceea ce s-a petrecut în vechea Romă s-a repetat în istoria creştina. În Biserica primară folosirea inelului marital a evoluat în trei etape. În prima etapă, perioada apostolică, nu avem vreo evidenţă a purtării inelului marital. În a doua etapă, secolul II şi III, a existat o folosire restransă a inelului marital, simplu şi ieftin. În ultima etapă, din secolul IV până azi, avem o proliferare a tot felul de inele ornamentate, încrustate cu pietre scumpe sau aur, care reflectă averea, mândria şi vanitatea. Aceasta a fost real atât pentru laici, cît şi pentru cler.    Liderii religioşi s-au acoperit cu bijuterii, cu inele, pietre scumpe şi haine încrustate cu aur.

Apoi, ceea ce s-a întâmplat în Biserica crestina de la începuturi, s-a repetat mai târziu în denominaţiunile moderne. Cele două exemple analizate şi anume, Biserica Metodistă şi cea Menonită, urmează acelaşi tipar. În prima etapă nici bijuteriile şi nici măcar inelul de logodnă nu era admis. În a doua etapă s-a făcut o concesie doar pentru inelul de logodnă. În ultima etapă concesia pentru verighetă a devenit un pretext pentru purtarea oricărui fel de bijuterii, inclusiv inele ornamentate.

Istoria a fost asemanatoare şi în cadrul Bisericii AZS. În prima etapă, corespunzătoare primelor zile ale mişcării, nu era admisă nici un fel de bijuterie sau verighetă. În a doua etapă s-a facut o concesie pentru purtarea verighetei doar în acele ţări, unde obiceiul era un imperativ. În ultima etapă concesia pentru purtarea unei verighete simple s-a extins din    1986 la membrii adventişti din America de Nord. Rezultatul acestei evoluţii este o creştere a purtării diferitelor bijuterii, inclusiv – inele ornamentate.

Lecţia istoriei este evidentă. Inelele par să aibă o atracţie fatală. Oamenii pot deveni atât de îndrăgostiţi de inel, încât ajung ispitiţi să poarte tot felul de bijuterii. Este     recomandabil să purtăm o verighetă, acolo unde este un imperativ din punct de vedere social.

  1. Creştinii trebuie să respecte deosebirile de gen în îmbrăcăminte prin purtarea de haine care afirmă identitatea feminină sau masculină. Acest principiu este clar arătat în Deut. 22:5, care interzice purtarea hainelor celuilalt sex. Am văzut că în Biblie se dă o mare importanţă păstrării deosebirilor de gen în haine ca şi în rolurile funcţionale, deoarece acestea sunt fundamentale pentru a înţelege cine suntem şi ce rol vrea Dumnezeu să îndeplinim.

Hainele ne definesc identitatea şi ne ajută să dezvoltăm o nouă identitate. Este adevărat nu doar că suntem ceea ce purtăm, dar şi că devenim ceea ce purtăm. O femeie care vrea să arate ca un bărbat, se va îmbrăca ca un bărbat. La fel, un bărbat care vrea să fie tratat ca o femeie, va folosi articole femeieşti: bijuterii, parfumuri, haine împodobite. Aceasta înseamnă că atunci când confundăm elementele de gen prin haine fără gen, pierdem treptat identitatea de bărbat sau de femeie şi experimentăm o criză a identităţii şi confuzie de roluri.

Am văzut că o confuzie de roluri este prezentă astăzi în cămin, la locul de muncă şi în Biserică, devenind un serios obstacol în înţelegerea rolurilor de bărbat şi femeie. Creştinii trebuie să recunoască faptul că încercările de azi de a elimina distincţiile de gen, în special, prin folosirea de haine fără gen, reflectă efortul lui Satan de a distruge ordinea şi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu.
Biblia nu ne spune ce fel de haine să poarte bărbaţii sau femeile, deoarece recunoaste că stilul hainelor este dictat de climat şi de cultură. Biblia ne învaţă doar să respectăm deosebirile de gen în îmbrăcăminte, aşa cum sunt cunoscute în orice cultură. Aceasta înseamnă că noi, ca şi creştini trebuie să ne întrebăm atunci când cumpărăm haine: „Acest articol îmi afirmă identitatea de gen sau mă face să arăt şi să aparţin sexului opus?” Când simţiţi că un oarecare articol de îmbrăcăminte nu aparţine genului dvs., urmaţi-vă conştiinţa: nu-l cumpăraţi, chiar dacă este la modă!
În acest timp când moda înclină să elimine deosebirile de gen în îmbrăcăminte, nu este totdeauna uşor pentru un creştin să găsească haine care să-i afirme identitatea de gen. Dar niciodată nu a fost uşor de a trăi dupa principiile biblice. Astfel sună şi chemarea noastră de a nu ne conforma valorilor pervertite ale lumii, ci de a fi o influenţă transformatoare prin puterea lui Dumnezeu.

Concluzii. Nu hainele ne fac creştini, dar creştinii işi exprimă identitatea prin hainele lor şi prin înfăţişarea exterioară. Biblia nu prescrie un anumit tip de haine pentru bărbaţi şi pentru femei, dar ne cheamă să aplicăm simplitatea şi stilul de viaţă al lui Cristos, nepretenţios, privind hainele şi înfăţişarea exterioară.

A-L urma pe Isus în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi podoabele, înseamnă a sta deoparte de practicile mulţimii, privind cosmeticele, bijuteriile, etc. Pentru aceasta e nevoie de curaj. Curajul de a nu te supune poruncilor modei, ci de a te lăsa transformat de învaţăturile Cuvantului lui Dumnezeu (Rom.12:2); curajul de a distinge între capriciile modei care se schimbă şi de a păstra stilul permanent; curajul de a exprima iubirea lui Cristos, nu prin decoraţii exterioare „cu aur, pietre scumpe sau haine scumpe” (1Tim.2:9), ci prin înfrumuseţarea interioară a sufletului cu virtuţi, „un spirit blând şi liniştit care este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu” (1Pet.3:4); curajul de a te îmbrăca modest, decent şi sobru.

Înfăţişarea exterioară este un martor tăcut, dar vizibil al identităţii noastre creştine, care poate să spună lumii că noi trăim pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu, şi nu pe noi înşine.

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.