De multe ori creştinii se întreabă de ce Hristos nu S-a născut în timpurile noastre, când ar ar fi avut la dispoziţie pentru a-Şi proclama mesajul mijloace de comunicare modernă, cum ar fi presa scrisă, audio, video sau electronică, sau când ar fi putut utiliza mijloacele moderne de transport, ca avionul, trenul sau maşina. De ce oare „împlinirea vremii”, menţionată de Pavel, a avut loc cu două mii de ani în urmă? De ce Dumnezeu a ales să se „înomenească” tocmai în epoca antică a istoriei umane? Ce şanse a avut creştinismul instituit de El să supravieţuiască şi să se răspândească în condiţiile vremii de atunci?
Paradoxal este faptul că în ciuda mijloacelor primitive de comunicare şi de transport, mesajul creştin s-a răspândit cu o rapiditate fenomenală. Mai mult decât atât, primele patru secole ale erei creştine au fost pătate de sângele martirilor. În pofida valurilor de prigoane, biserica însângerată câştiga tot mai mulţi adepţi. Binecunoscutul dicton al lui Tertulian: „Sângele martirilor este sămânţa creştinismului” ilustrează realitatea crudă, dar şi încurajatoare a răspândirii rapide a Bisericii. Într-adevăr, creştinii primelor secole au înţeles că biserica este, de fapt, „Isus Hristos răspândit şi comunicat” (Comby, 3), care le-a cerut urmaşilor săi să-şi ia crucea şi să-L urmeze.
Dumnezeu a hotărât să devină om, aşa cum scrie Luca, pe vremea lui Cezar August (Luca, 2:1) şi să-şi înceapă lucrarea Sa publică „în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, precum şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa” (Luca,3:1-2). Creştinismul s-a născut într-o perioadă în care s-au suprapus trei culturi şi civilizaţii. Leagănul Bisericii a fost Palestina, care era o provincie a Imperiului Roman, dominată cultural de către Grecia. Religia creştină a luat fiinţă în sânul iudaismului, dar foarte curând a pătruns în toate provinciile stăpânite de către Roma, utilizând pentru comunicarea mesajului său lingua franca, adică limba de comunicare de atunci – limba greacă, precum şi conceptele filosofiei greceşti.
Acest triplu context al apariţiei şi al dezvoltării Bisericii a favorizat foarte mult răspândirea geografică şi numerică a creştinismului.
Imperiul Roman
Pe ruinele civilizaţiei etrusce, în fruntea ţinutului Latium, s-a născut în a.753 î.Hr. oraşul Roma, care ulterior a cucerit Peninsula Italică, iar mai târziu a ocupat tot bazinul Mării Mediterane, transformându-se în Imperiul Roman. În anul 63 î.Hr. Palestina devine o provincie a acestui vast imperiu. Astfel, Roma şi-a întins dominaţia pe cele trei continente scăldate de Mediterană care a devenit practic o proprietate imperială (Rămureanu, 11).
În secolul al II-lea, Meliton, episcop de Sardes, scrie într-o scrisoare, adresată împăratului Marcus Aurelius, că „doctrina noastră (creştinismul) a înflorit odată cu fericitul început al imperiului” (Comby, 17), sugerând în acest fel că există o coincidenţă providenţială între începutul imperiului şi apariţia creştinismului. Este cunoscut faptul că Roma s-a transformat din Republică în imperiu pe vremea lui Octavian August. Au existat mai mulţi factori, prin care Roma antică a favorizat răspândirea creştinismului.
Unitatea politică
Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unităţii omenirii sub aceeaşi lege universală. Acest sentiment de solidaritate în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare, ce îi face să fie parte dintr-o singură comunitate, numită Biserica. Unitatea politică a fost misiunea specială a Romei. Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic de către justiţia imparţială a tribunalelor romane (Cairns, 29). Până la prăbuşirea Romei în 476 toţi oamenii din bazinul mediteranean era sub un sistem de lege unic, cu locuitori ai aceluiaşi stat.
Istoricul bisericii, Cairns, menţionează: „Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la cetăţenia romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atât pedeapsa pentru păcat, cât şi pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat.” (Cairns, 30)
„Pax Romana” – pacea romană
Imperiul Roman a reuşit să-şi păstreze dominaţia prin impunerea unui sistem de siguranţă imperială. Pentru bunul mers al tuturor activităţilor statul asigura o anumită protecţie. Oraşele şi provinciile erau împânzite de soldaţi care vegheau la liniştea publică. Comerţul şi schimburile de mărfuri, precum şi libertatea de mişcare erau asigurate de către Roma.
Creştinii primelor veacuri s-au folosit din plin de „securitatea” romană. Chiar dacă Pavel spune că a fost în primejdie din partea tâlharilor (2 Cor.11:26), totuşi, el a călătorit în siguranţă atât pe mare, cât şi pe uscat pentru a proclama mesajul evanghelic.
Drumurile romane
Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri, care porneau ca nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze cât mai mult. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi până în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Orice cititor al Noului Testament va observa că Pavel, precum şi ceilalţi apostoli au folosit din plin căile rutiere şi maritime pentru a ajunge de la un centru strategic la altul în Imperiul Roman (Cairns, 30).
Armata romană
Un rol important în răspândirea creştinismului primar l-a constituit armata romană. Mulţi soldaţi deveneau creştini. Fiind într-o armată de expansiune, duceau cu ei noua credinţă în locurile pe care le cucereau. Un exemplu în acest sens este pătrunderea ideilor creştine în Dacia, după ce aceasta a fost ocupată de către trupele romane în 106. Se poate că unii soldaţi încreştinaţi în timpul serviciului militar să ducă cu ei la vatră, atunci când se eliberau din armată, credinţa creştină.
Situaţia socio-morală
Cei bogaţi constituiau clasa privilegiată. Unii stăpâneau domenii întinse şi aveau sute şi mii de sclavi, cei mai mulţi trăiau în lux şi plăceri. Oamenii liberi duceau o viaţă grea şi umilită, la Roma trăind din ajutorul statului. Sclavii, deşi formau cea mai mare parte din populaţia imperiului, erau lipsiţi de drepturi şi de demnitatea de oameni; ei puteau fi vânduţi, bătuţi, maltrataţi, ucişi, despărţiţi unul de altul, iar căsătoria lor nu era recunoscută legal (Rămureanu, 14). Nu este de mirare că ideile creştine care propovăduiau dragostea au fost îmbrăţişate rapid de foarte mulţi sclavi din imperiu.
Femeile aveau un statut inferior bărbatului, deşi în cultura romană ea putea să aibă, totuşi, anumite poziţii. Este posibil ca afirmaţia lui Demostene (sec. IV î. Hr.): „Avem amante pentru plăcere, concubine pentru nevoile zilnice ale trupului şi soţii pentru a naşte copii legitimi” (Ferguson, 77) să se refere şi la femeile romane. Este cunoscut că Mesalina, soţia împăratului Claudiu ieşea noaptea din palatul imperial pentru a se duce la bordel (Barclay, 30). Desfrâul avea un caracter religios. Despre împăratul Caligula se spune că trăia în incest cu sora sa, Drusila (Barclay, 30). Imoralitatea lumii vechi se manifesta în spectacole inumane şi sângeroase de gladiatori, în lux, în desfrâu, etc. Divorţurile erau la ordinea zilei, sinuciderile aveau o rată foarte ridicată, munca era dispreţuită, fiind lăsată pe seama sclavilor. În faţa acestui spectacol josnic al societăţii romane morala creştină a avut tot mai mulţi adepţi.
Cultura greacă
În secolul patru înainte de Hristos, Alexandru cel Mare a cucerit Persia cu ajutorul armatei sale macedoniene şi odată cu această victorie el a câştigat şi stăpânirea Palestinei. Deşi după moartea sa imperiul s-a fărâmiţat, influenţa unei strategii ideologice a lui Alexandru a avut un impact de lungă durată. Intenţia împăratului a fost să unească teritoriile cucerite prin răspândirea civilizaţiei elene. Amestecul de elemente ale acestei civilizaţii cu cele ale civilizaţiilor cucerite a purtat numele de elenism. Răspândirea ideilor greceşti a avut o mare influenţă în viaţa şi gândirea popoarelor cu care au intrat în contact, influenţă ce s-a făcut simţită şi în Imperiul Roman contemporan naşterii creştinismului. În prima fază a dezvoltării sale ideologice, creştinismul a încercat, pe de-o parte, să se apropie de gândirea care reprezenta modul cel mai răspândit de a înţelege şi a explica lumea (Bunaciu, 11). În acest context se poate spune că Roma a cucerit lumea politic, iar Atena a cucerit-o cultural.
Limba greacă
Evanghelia universală a avut nevoie de o limbă universală, pentru a avea un impact maxim asupra lumii. Deşi limba Romei era latina, aceasta era mai mult o limbă a administraţiei. Elenizarea a reuşit să se impună prin limba greacă. Majoritatea oamenilor culţi şi nu numai cunoştea această limbă. Ea era limba de comunicare în imperiul roman. În acelaşi fel cum limba engleză este limba de comunicare în lumea modernă, iar limba rusă a fost şi încă mai este limba de comunicare între popoarele din spaţiul CSI.
Autorii inspiraţi ai Noului Testament au ales să-şi scrie cărţile în limba greacă. Ei nu au practicat greaca clasică, ci dialectul Koine al acestei limbi. Koine a fost limbajul oamenilor simpli şi mai puţini educaţi.
Chiar şi evreii au tradus Vechiul Testament în limba greacă, pentru a putea fi înţeles de evreii elenizaţi. Această traducere poartă numele de Septuaginta (LXX). De asemenea, părinţii apostolici (Ignaţiu, Policarp, Didahia), majoritatea apologeţilor din sec. al II-lea (Iustin Martirul, Aristide, Taţian, Irineu), precum şi o bună parte dintre părinţii de seamă ai Bisericii (Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostom) şi-au scris lucrările în limba greacă.
Filosofia greacă
Grecia este tărâmul cunoaşterii şi a înţelepciunii. Este ţara care a dat lumii cei mai mari gânditori ai antichităţii. Filosofia cu aspectele ei pozitive a pregătit terenul pentru venirea Mântuitorului. Filosofii greci spuneau că oamenii au fost creaţi egali; ei sperau într-o vreme fără sclavie şi fără război, aşa-numita „perioada de aur”. Deşi ei au trăit într-un mediu politeist, aceştia intuiau existenţa unui singur Dumnezeu. Aristotel considera că Dumnezeu este prima cauză a tuturor lucrurilor şi mişcarea a tot ce se mişcă, fapt care a servit drept „material” pentru tezele scolastice ale Evului Mediu. Platoniştii L-au numit pe Dumnezeu Inteligenţa Supremă, care menţine ordinea în univers (Dupu, 17). De asemenea, Platon propovăduia că adevărata lume este cea nevăzută a ideilor, iar lumea din jurul nostru este umbra acestor idei.
Oarecum, ideile lor au coincis cu anumite prevederi ale teologiei creştine. Filosofii greci îl intuiau pe Dumnezeul absolut, însă nu Îl cunoşteau. Acest fapt este reflectat în discursul lui Pavel din Atena (Fap.17:15-21). Altarul dedicat Dumnezeului necunoscut se pare că era altarul filosofilor, care intuiau existenţa unui Dumnezeu care era deasupra zeilor imorali şi tirani ai oamenilor simpli.
Mai mult decât atât, creştinismul apologeţilor şi al părinţilor Bisericii a îmbrăcat forma conceptelor filosofice greceşti. Primii scriitori creştini s-au folosit de ideile filosofilor greci pentru a se contextualiaza în cultura greacă. De asemenea, conciliile ecumenice au operat cu termeni şi noţiuni greceşti, cum ar fi: „homousia”, „ipostasis”, „theotokos”, „logos-antropos”, „fusia”, „duleo”, etc.
Poporul evreu
Dumnezeu a ales o naţiune – cea evreiască – prin care avea să se reveleze celorlalte naţiuni ale globului. Într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Cu siguranţă, sămânţa lui Avraam, menţionată în cartea Genesei este Isus Hristos, Mântuitorul lumii şi fondatorul creştinismului. Biserica s-a născut în sânul iudaismului. La începuturile ei, biserica a fost privită ca o sectă a acestuia. Spre deosebire de contribuţiile romane şi cele greceşti, contribuţiile evreilor au fost cele mai puternice pentru răspândirea rapidă a creştinismului primelor veacuri.
Monoteismul
Singura religie a antichităţii antecreştine, care promova credinţa într-un singur Dumnezeu a fost religia mozaică. Chiar dacă evreii i-au acuzat pe creştini de politeism, văzând în doctrina trinităţii credinţa în mai mulţi dumnezei, aceştia se închinau aceluiaşi Dumnezeu Unic, proclamat de Vechiul Testament.
Evreii, la fel ca şi creştinii, desconsiderau zeii păgâni, considerându-i idoli şi imaginaţii ale minţii umane. După întoarcerea din captivitatea babiloniană poporul lui Israel nu s-a mai închinat idolilor, respectând cu stricteţe prima poruncă a Legii: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine (Exod 20:3).
Este interesant că tocmai credinţa într-un singur Dumnezeu, care era nevăzut i-a determinat pe romani ca să-i considere pe creştini atei. Acest fapt a contribuit la persecutarea Bisericii de către împăraţii Romei.
Speranţa mesianică
Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia, care urma să vină, aducând dreptatea pe pământ. Această speranţă mesianică era în contrast cu aspiraţia naţională a lui Virgiliu, în poemul în ce îl descria pe conducătorul roman ideal care avea să vină – fiul ce urma să i se nască lui Augustus. Speranţa unui Mesia fusese popularizată în lumea romană prin proclamarea ei constantă de către evrei. Cu siguranţă că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după naşterea lui Hristos aveau cunoştinţă despre această speranţă (Cairns, 36).
Toţi evreii păstrau speranţa mesianică şi erau convinşi că va veni ziua când Dumnezeu va interveni pentru a restaura Israelul şi a împlini promisiunea instaurării unui regat al păcii şi al justiţiei (Gonzalez, 11). Evreii au aşteptat venirea lui Mesia, iar creştinii au proclamat venirea Lui în lume.
Sistemul etic
Standardul înalt al celor zece porunci era într-un contrast izbitor cu decadenţa morală a lumii antice. „Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic, contractual al grecilor şi al romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare care se exprimă printr-o inimă necurată şi apoi prin acte exterioare, făţişe păcatului”, explică Cairns hamartologia ebraică (Cairns, 36). Creştinismul a preluat etica ebraică şi a promovat-o în tot imperiul.
Vechiul Testament
Poporul evreu a oferit creştinismului o carte – Vechiul Testament. De fapt, Scripturile ce le-a citat Domnul Isus şi pe care le-au folosit primii creştini au fost scripturile ebraice. Noul Testament nu este altceva decât completarea şi împlinirea Vechiului Testament. Mulţi dintre iudei şi prozeliţi, cum a fost famenul etiopean, s-au convertit la creştinism prin citirea Bibliei evreilor.
Creştinii au moştenit de la evrei „colecţia de scrieri” şi le-au folosit ca autoritate pentru doctrinele lor şi învăţăturile etice (North, 11). Cu ajutorul Vechiului Testament, creştinii dovedeau faptul că Isus din Nazaret era Mesia, cel aşteptat de veacuri. Anume vechile Scrieri Sfinte au vorbit despre naşterea Sa din fecioară în Betleem, precum şi despre moartea şi învierea Sa la Ierusalim.
Sinagoga
Originea sinagogilor se pare că a fost în exilul babilonean sau în perioada dintre cele două testamente. Acestea erau case, unde iudeii se adunau pentru citirea şi studierea Scripturilor, dar şi pentru rugăciune.
Sinagoga a fost frecventată atât de Isus, cât şi de primii creştini. Atunci când misionarii evrei creştini plecau pentru a propovădui Evanghelia, ei se duceau mai întâi în sinagogile evreieşti. Multe aspecte ale închinării şi organizării Bisericii primare au derivat de la instituţia sinagogii (Ferguson, 575). Într-un anumit fel sinagoga a devenit „casa de predicare a creştinismului primar”.
Suprapunerea celor trei civilizaţii a făcut posibilă răspândirea cu rapiditate, deşi nu fără anumite împotriviri, a Bisericii care a cuprins în primele trei secole toate provinciile Imperiului Roman. Deşi factorii menţionaţi mai sus de natură umană au fost deosebit de importanţi pentru răspândirea creştinătăţii, cauza cauzelor a fost că Biserica, fiind intervenţia lui Dumnezeu în lume, a fost „propulsată” în lumea antică de Însuşi Dumnezeu.
Bibliografie
- Barclay, William. Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament. Wheaton, IL: SMR, 1992.
- Bunaciu, Otniel Ioan. Istoria Bisericii şi a Creştinismului. Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 1996.
- Cairns, Earle E. Creştinismul de-a lungul secolelor. SMR, 1997.
- Comby, Jean, Să citim Istoria Bisericii, vol. I. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1999.
- Dupu, Constantin. O istorie a Bisericii Creştine, vol. I. Timişoara: Editura Metanoia, 1993.
- Ferguson, Everett. Backgrounds of Early Christianity. Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2003.
- Gonzalez, Justo L. The Story of Christianity. Peabody, MA: Prince Press, 1984.
- North, James. A History of the Church. Joplin, MO: College Press Publishing Company, 1983.
- Rămureanu, Ioan. Istoria Bisericească Universală. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.