Abstract

The present article highlights the holistic dimension of Christian mission in fulfillment of the Great Commission received from the Lord Jesus. Certainly how this mission was and is fulfilled by the faithful varied from one area to another, but the principles that is fulfilling this mission remained the same. For Eastern Europe, although Christian mission has been hampered due to the communist period, it was not abandoned, now Christians are actively involved in fulfilling the mandate received.

Keywords: mission, christian, religion, Church, Christ

În conştiinţa poporului român a intrat convingerea că s-a născut creştin, în sensul că nu s-a încreştinat ca alte popoare la anumite date istorice, neavând nici o personalitate religioasă mare sau un întemeietor propriu[1]. Prin expresia că ne-am născut creştini, nu trebuie înţeles însă faptul că fiecare individ a acceptat pentru sine credinţa în Hristos, în urma înţelegerii mesajului evanghelic, ci pur şi simplu că la încheierea procesului etnogenezei, prin secolele VIII-IX, populaţia de pe aceste meleaguri era creştină. Prin urmare, ideea că „ne-am născut creştini” are mai mult o conotaţie sociologică şi nu una teologică. De altfel, însăşi noţiunea de „popor” nu înseamnă o unitate indestructibilă, având un singur centru de comandă a raţiunii, sentimentelor şi voinţei, ci o formă de asociere sau comuniune umană, respectându-se totodată identitatea fiecărui individ. Iată de ce este greşit a se afirma despre un popor, ca entitate, că este creştin şi cu atât mai puţin că s-a născut creştin, deoarece credinţa creştină este o problemă a individului, nu a colectivităţii.

În cursul Cultural Anthropology[2], Paul Hiebert, unul dintre primii misiologi creştini care a pionierat vastul câmp al antropologiei evidenţiază faptul că, de-a lungul secolelor, tot a treia generaţie de credincioşi ignoră sau respinge Evanghelia şi se pierde în lume.

Pentru a nu se întâmpla aceste lucruri, trebuie cunoscut că învăţătura şi credinţa creştină, ca şi religie a unui individ, nu se moşteneşte, iar apartenenţa la o colectivitate creştină nu-l califică pe un individ a fi creştin. Este adevărat că se poate vorbi despre o moştenire creştină sau iudeo-creştină, însă nu cu înţeles teologic de drept succesoral la mântuire, ci de o moştenire socio-cultural-religioasă, care înseamnă cu totul altceva decât credinţă creştină, ce realizează în cel ce o acceptă salvarea de sub urmările păcatului şi formează în persoana sa caracterul cristic al omului nou, după voia lui Dumnezeu.

Alan Redpath vorbeşte despre procesul de convertire urmat de cel de transformare, astfel: „Convertirea unui suflet este o minune de moment, formarea unui sfânt este o lucrare de o viaţă”[3]. Astăzi, în România, prin sintagma „popor creştin” se înţelege faptul că majoritatea covârşitoare a acestei naţiuni este creştină, aparţinând de obicei unei Biserici istorice. De remarcat în acest sens este faptul că această situaţie nu este rezultatul unei alegeri personale ci a unor decizii strămoşeşti pentru care la rândul lor au decis alte generaţii pierdute în negura vremii.

În contrast cu afirmaţia lui A.W. Tozer care evidenţiază faptul că: „adevărata religie este voinţă, nu sentiment”[4], în religia majoritară din România avem de a face cu două dimensiuni ale creştinismului românesc: cea colectivă şi cea strămoşească. Cea colectivă are de-a face cu spiritul de turmă, care se călăuzeşte după zicala: „unde merg toţi, merg şi eu”, iar cea strămoşească se bazează pe latura emoţională, astfel încât eventuala schimbare chiar a confesiunii poate echivala, în opinia unora, cu un gest de trădare a înaintaşilor.

Potrivit Noului Testament, Biserica este asemănată cu un trup în care: „creştinii trebuie să se încurajeze unii pe alţii şi să fie plini de înţelegere unii faţă de alţii, purtânduşi reciproc poverile. În unele ocazii, acest lucru s-ar putea să implice corectarea şi mustrarea celuilalt, ceea ce trebuie făcut cu dragoste. […] Totuşi, scopul principal al unei astfel de acţiuni disciplinare nu este debarasarea grupului de un membru care greşeşte, ci readucerea unei astfel de persoane la o trăire dreaptă şi astfel la părtăşia cu ceilalţi membri”[5]. Din păcate, când creştinismul este perceput ca o credinţă colectivă, lipsesc aceste funcţiuni ale credincioşilor.

După cum s-a arătat mai înainte, se poate observa că din credinţa poporului lipsesc atât partea raţională, cât şi cea voliţională. Cea raţională este absentă în sensul că dimensiunile colectivă şi strămoşească nu-i lasă loc creştinului ca individ să aleagă pentru sine în urma unei cercetări atente a lucrurilor, iar dimensiunea strămoşească dă credit generaţiilor trecute despre care se consideră că au ştiut ce au decis. Când colectivitatea în care trăieşte credinciosul are aceeaşi etnie, atunci credinţa devine etnică, existând cazuri când apartenenţa la o etnie echivalează şi cu apartenenţa la un cult religios. Prin urmare, neavându-se de a face cu o aderare personală a individului la credinţa creştină, nu se poate vorbi nici de o cunoaştere în detaliu a credinţei de care aparţine, cunoştinţele credinciosului fiind foarte vagi, neputând discerne între dogmele Bisericii sale şi alte legende sau tradiţii precreştine.

De pildă, tradiţia spune că pe meleagurile României a misionat Sfântul Apostol Andrei, însă prea puţini stau să analizeze care a fost impactul misiunii sale asupra dacilor, precum şi câţi daci au aceptat să devină creştini[6]. Cert este că, în timpul celor două războaie ale lui Decebal cu Roma, nu există evidenţe de creştini în regatul marelui rege dac. Cu toate acestea, încă nu se aud voci care să fie sceptice cu privire la rolul major al acestui apostol în convertirea aborigenilor. De fapt, slujbele în Biserica din provinciile româneşti se desfăşurau în Limba slavonă şi apoi greacă, limbi necunoscute de popor, până în timpul domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat[7].

Se poate observa astfel cum slujitorii consacraţi ai Bisericii reprezintă vocea autorizată a credincioşilor, fiind în acelaşi timp priviţi de enoriaşi atât ca specialişti în probleme religioase, cât şi prestatori de acte de cult ce intră în aria de interes a individului: botezuri, cununii, înmormântări etc. Credinciosului obişnuit îi convine de minune o asemenea religie, întrucât nu-l responsabilizează cu nimic, deoarece strămoşii i-au decis credinţa, iar prelaţii au grijă de păstrarea acestei credinţe.

De multe ori Biserica, în sensul de instituţie, a fraternizat cu statul, ierarhii fiind numiţi de domnitori, iar domnitorii primeau binecuvântarea de la ierarhi, astfel încât mulţi domnitori ai provinciilor române au făcut donaţii impresionante de terenuri mănăstirilor din ţară şi din afara graniţelor ţării, încât atunci când domnitorul A.I. Cuza a propus Adunării legiuitoare să voteze legea secularizării averilor mănăstireşti, în anul 1863, suprafaţa astfel trecută în proprietatea statului cuprindea un sfert din terenurile agricole[8].

Cu toate că, în teorie, se afirmă că un creştinism adevărat presupune o relaţie cu divinitatea, aşa cum afirma Nicolae Steinhard[9], din nefericire, practica a arătat că o credinţă colectivă se manifestă conform celor prezentate anterior, iar Biserica, dintr-un organism viu[10], devine organizaţie având doar rol de instituţie.

Nevoia de misiune în contextul Europei de răsărit

În contexttul Europei de răsărit, nevoia de misiune este imperios necesară deoarece credinţa trebuie să fie personală, aceasta presupunând o decizie personală, în urma auzirii şi înţelegerii mesajului Evangheliei, cumulat cu conştientizarea responsabilităţii individuale a persoanei de a lua o decizie pentru sine, realizând că de această decizie depinde viitorul său veşnic.

Un pictor, căutând să zugrăvească într-un tablou episodul salvării, a realizat o superbă imagine cu un om înotând cu disperare într-o mare furioasă, făcând eforturi considerabile să se menţină la suprafaţă, iar dintr-o barcă ce se afla în apropiere, câţiva salvamari aruncându-i o frânghie de care să se prindă, pentru a fi tras în barcă. După ce a finalizat tabloul, pictorul a realizat că oricât de bine a exprimat procesul de salvare a celui ameninţat cu pieirea, nu exprimă holistic acţiunea de salvare, ceea ce l-a determinat să picteze un al doilea tablou, în care scena era aproape aceeaşi, cu deosebirea că cel ce se afla în apele mării, cu o mână prinsese frânghia, iar cu cealaltă prindea pe altul din aceeaşi mare învolburată, căutând să-l salveze şi pe acesta[11].

Din cele două imagini prezentate anterior, a doua este mai complexă, chiar dacă nu complet, deoarece nici un pictor, oricât de iscusit ar fi, nu poate realiza pe deplin procesul salvării, însă crâmpeie din măreaţa responsabilitate dată urmaşilor Mântuitorului, pot fi exprimate în mod plastic.

Trebuie precizat că numai acei care înţeleg credinţa în acest mod, vor iniţia acţiuni misionare, conform Marii Trimiteri a Domnului Isus din Matei 28:19-20. Se ştie că Marea Trimitere este o chemare personală făcută de Domnul Isus pentru fiecare creştin să împărtăşească Vestea Bună şi altora. În acest fel credinţa este însoţită de fapte. Fie că este vorba de împărtăşirea Evangheliei unui vecin sau unei personae dintr-o altă ţară, fie că este vorba de implicarea în ajutorarea copiilor străzii şi a celor sărmani „fiecare creştin este dator să împărtăşească Evanghelia oriunde se află[12], şi oricui are această posibilitate.

Potrivit lui Gerhard Maier: „Predicarea presoterică reprezintă evanghelizarea, iar predicarea postsoterică (învăţarea), reprezintă consolidarea credinţei. Acestea sunt ultimile cuvinte ale Domnului Isus din Evanghelia lui Matei şi au caracterul unui testament[13]. Trebuie reţinut faptul că misiunea are un caracter mondial, nu doar naţional, deoarece toate popoarele, indiferent de locul în care trăiesc, trebuie să audă Evanghelia, mesajul fiind acelaşi pentru toţi oamenii iar responsabilitatea de proclamare a Evangheliei fiind aceeaşi pentru toţi ucenicii Domnului[14].

În acest sens, Jean Delumeanu sublinia: „Că mandatul Marii Trimiteri este valabil pentru toţi urmaşii lui Hristos, a fost înţeles în modul cel mai practic de confesiunile protestante fapt evidenţiat şi prin aceea că, după unele încercări în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, misiunile protestante cunosc un adevărat avânt la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea[15].

În această perioadă iau fiinţă diferite Societăţi şi consilii de misiune cum ar fi: Misiunea Baptistă din Londra (1792), Societatea Misiunilor din Londra (1795), Societatea Olandeză a Misiunilor (1795), Consiliul American al Misiunilor (1810), Societatea Misiunilor de la Basel (1815), Societatea Misiunilor Evanghelice de la Paris (1822), Societatea Misiunilor de la Berlin (1824), astfel încât în anul 1900 existau peste trei sute de Societăţi misionare creştine care au pătruns în toată lumea[16].

Este cunoscută activitatea laborioasă şi jertfitoare a fraţilor moravieni care s-au vândut sclavi în coloniile Africii pentru a putea vesti acestor înlănţuiţi libertatea în Hristos. Alţii s-au dus pentru tot restul zilelor în coloniile de leproşi pentru a face acelaşi lucru, putându-se molipsi de bolile lor, dar dornici de a salva viaţa altora pentru eternitate[17].

Principii de misiune folosite în Biserica primară aplicate în contextul actual

Biserica este comunitatea umană, vie, în Isus Hristos, organizată pentru a împlini în comun o misiune întreită: închinare, edificare, multiplicare[18], iar pentru a fi eficient, modelul misiunii moderne trebuie să utilizeze principiile Bisericii primare, precum şi modul în care aceasta a înţeles marea trimitere din Matei 28:19-20. Deşi Biserica primară nu a avut o planificare sau strategie a misiunii şi evanghelizării, a fost foarte eficientă, deoarece a folosit câteva principii şi anume:

• Erau preocupaţi să-L propovăduiască pe Hristos şi nu tradiţiile omeneşti.
• Evanghelizarea era o prioritate în ciuda persecuţiei.
• Toţi credincioşii erau implicaţi în lucrarea de evanghelizare.
• Biserica nu era introvertită ci extrovertită, în sensul că nu se conserva ci căuta să fie expansionistă.
• Credincioşii erau încurajaţi să slujească potrivit darului pe care îl au, în vederea zidirii Bisericii.
• Au acceptat transculturalitatea depăşind graniţele culturii lor.
• Au ştiut să identifice şi să vină în sprijinul celor cu nevoi reale.

Deşi nevoia lor imperioasă era de salvare a sufletelor de sub urmările păcatului, nu au uitat de nevoile materiale temporare prin care au trecut unii credincioşi. În acest sens, au fost derulate ample proiecte de colectare a ajutoarelor din mai multe regiuni pentru credincioşii din alte regiuni. Totodată, orfanii, văduvele şi săracii din Biserici au constituit permanent o prioritate pentru ceilalţi credincioşi. Lucrul acesta se datorează şi convingerii potrivit căreia o credinţă autentică trebuie exprimată şi manifestată atât la nivel individual, cât şi public, orice credincios făcând parte şi dintr-o Biserică locală. Astfel, atât credinciosul ca individ, cât şi Biserica ca şi comunitate, trebuie să conştientizeze scopul cu care Dumnezeu i-a lăsat în această lume, aducându-I închinare, veghiind unii asupra altora şi împărtăşind credinţa şi cu terţe persoane.

Deoarece credinciosul este o fiinţă socială, trăind într-o „colectivitate pestriţă” din punct de vedere al coloritului religios, acesta trebuie să îşi aducă contribuţia potrivit cu înzestrările, darurile, talentele şi abilităţile primite de la Dumnezeu, încercând a fi sare şi lumină, conform spuselor Mântuitorului din celebra Predică de pe Munte[19].

În preambulul Statutului de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist[20] se menţionează printre altele faptul că:

Baptiştii sunt cetăţeni responsabili şi loiali şi în ascultare de Dumnezeu participă alături de toţi ceilalţi cetăţeni la pacea şi prosperitatea ţării lor. În mod special, baptiştii se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor. Ei mijlocesc înaintea Tatălui ceresc pentru toate autorităţile şi persoanele din instituţiile statului, pentru ca astfel să putem trăi cu demnitate şi în pace.

Chiar dacă creştinismul s-a dezvoltat într-un mediu ostil, primele patru secole ale sale reprezentând în cea mai mare parte persecuţii sângeroase[21], Tertulian în cartea Apologeticum 37:4 spunea: „suntem de ieri şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre: insulele, tribunalele, adunările poporului, palatul, senatul, forul, numai templele vi le-am lăsat”. Cuvintele rămase celebre fiind: „sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului”[22].

Creştinii baptişti au ca autoritate în materie de credinţă, Sfânta Scriptură, iar ca principii, pe cele ale Reformei: Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fidae, Soli Deo Gloria. Toate acestea cuprind întreaga fiinţă a credinciosului: raţiunea, sentimentul şi voinţa, care se manifestă atât în plan spiritual-religios, cât şi în cel social-caritabil.

Credincioşii baptişti din România au înţeles că fără dimensiunea socială, lucrarea Bisericii este incompletă[23], prin urmare aceştia sau remarcat ca persoane ce se ajută între ei în cadrul comunităţii, dar care ajută şi pe alţii, indifierent de convingerile religioase.

O renaştere spirituală adevărată în Transilvania, a cunoscut-o secolul al XVI-lea, când Transilvania şi Ungaria au oferit libertăţi religioase, iar anabaptiştii şi-au găsit refugiul pe aceste meleaguri, câştigând mulţi credincioşi, în urma activităţiilor intense[24].

Alexa Popovici aminteşte câteva activităţi, care se încadrează perfect în domeniul holistic al misiunii, practicate de anabaptişti, dintre care poate fi amintită frăţia de credinţă dintre membrii, care cultivau fiecare faţă de celălalt o părtăşie sfântă şi activităţi de întrajutorare, prin care căutau să-şi împlinească unii altora nevoile sufleteşti, dar şi cele materiale[25]. Asemenea activităţi au fost şi sunt frecvente în cadrul frăţietăţii baptiste. Un exemplu bun în acest sens este menţionat în Revista Pacea nr. 7 din 1 aprilie 1938, la pagina 6, unde se evidenţiază ajutorul dat unor orfani ai familiei Trâmbiţă arătându-se astfel compasiunea faţă de cei rămaşi[26].

În secolul al XX-lea, un pastor Baptist din Bolvaşniţa, judeţul Caraş-Severin, cu numele de Matei Solomon, chiar dacă păstorea doar o Biserică dintr-o comună, prin spiritual său întreprinzător a dinamizat membrii Bisericii, şi chiar pe cei ai comunităţii, pentru o viaţă socială activă, astfel: pentru îmbunătăţirea stării economice a credincioşilor a procurat o clocitoare artificială, separator de lapte, cuptor pentru uscat prune[27]. De asemenea, au mai fost slujitori ai Evangheliei care, pe lângă cunoştinţele biblice, aveau cunoştinţe şi în domeniul gospodăresc şi de albinărit[28] pe care le-au împărtăşit cu alţii. Înainte de instaurarea regimului communist, au fost Biserici, ca şi cea Baptistă Maghiară din Oradea, care a avut orfelinat, azil de bătrâni şi instituţii de binefacere susţinute de credincioşi[29].

O altă dimensiune socială a activităţii baptiste, evidenţiată şi în România comunistă, pe cât de importantă pe atât de naturală, este „cercetarea bolnavilor”[30]. Înainte de al II-lea război mondial a existat încă un orfelinat Baptist în comuna Prilipeţ, care se finanţa din contribuţiile benevole ale credincioşilor[31]. Deşi asemenea manifestări aveau doar un caracter local sau cel mult regional, în Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România „Farul Mântuirii” din 15 februarie 1930 s-a scris de către Toma Slev, un articol foarte motivant intitulat „Rolul şi viitorul social al Baptismului”[32], arătând printre altele că „nestabilitatea socială se datoreşte inegalităţii gradului de pricepere şi cultură a elementelor ce o compun”. Totodată s-a arătat faptul că impactul credinciosului nu trebuie să se rezume la nivelul Bisericii ci trebuie să fie şi la nivel de societate.

În perioada comunistă, chiar dacă iniţiativa privată era mult redusă în România, iar Legea nr. 21/1924 a asociaţiilor şi fundaţiilor era desuetă, chiar dacă nu a fost abrogată în mod expres, totuşi au fost iniţiative ale credincioşilor baptişti la nivel social, de care a beneficiat o întreagă societate românească, indiferent de apartenenţa religioasă. După revoluţia din 1989 din România, se pot menţiona acţiunile de aducere a aparaturii medicale din străinătate, prin Biserica Creştină Baptistă nr. 1 Timişoara[33], ocazie cu care au fost dotate cu aparatură neexistentă până la acea dată în spitalele din România, precum şi posibilitatea ca un medic din Timişoara, selectat de Direcţia Sanitară Judeţeană Timiş să-l însoţească pe pastorul baptist Petru Dugulescu în Marea Britanie, pentru selectarea acestei aparaturi şi pentru instruire. De asemenea, donatorii au fost dispuşi să trimită chiar şi personalul tehnic pentru montarea şi service-ul aparaturii medicale respective. Printre aparatele aduse s-a aflat primul ecograf din Timişoara, altă aparatură de tratament şi diagnostic de la Spitalul Universitar din Oxford, de la alte spitale de top din Marea Britanie, precum şi multe cantităţi de medicamente ce nu se găseau pe piaţa românească. În felul acesta au fost dotate mai multe spitale din ţară, atât de copii cât şi de adulţi, iar numărul celor ce au beneficiat de acestea nu se va putea şti niciodată, însă a fost foarte mare.

Petru Dugulescu a fost cel care a condus pentru prima dată pe participanţii Revoluţiei în rugăciune, rostind rugăciunea domnească Tatăl nostru. Totodată, acelaşi pastor a prezentat câteva puncte ale unei platforme program dintre care pot fi menţionate: alegeri libere, societate democratică liberă, economie de piaţă, libertate religioasă, Biblie şi rugăciune în şcoli[34]. Pastorul Petru Dugulescu, (1945-2008) una din figurile marcante ale revoluţiei de la Timişoara, deputat de Timiş din partea PNŢCD între 1992–2000^[35], a devenit primul baptist român în Parlamentul României. El, împreună cu poetul Ioan Alexandru au avut iniţiativa ca lucrările Parlamentului să înceapă cu rugăciunea Tatăl nostru^[36]. Este demn de remarcat şi faptul că Petru Dugulescu a fost implicat în lucrarea cu copiii din orfelinate, precum şi cu recuperarea copiilor străzii, a celor părăsiţi, a celor din canale, a drogaţilor şi aurolacilor, prin cele două organizaţii: Isus, Speranţa României şi Fraţii lui Onisim.

Azi, implicarea baptiştilor români se face simţită atât în domeniul afacerilor şi politicii, prin credincioşii angrenaţi în aceste activităţi, cât şi prin intermediul ONG-urilor. După libertatea recâştigată în România începând cu 22 decembrie 1989, odată cu dezvoltarea economiei şi a legislaţiei, s-au ivit mai multe ocazii de misiune holistică. Astfel, au apărut Grădiniţele şi şcolile creştine, în care, pe lângă copiii creştinilor evanghelici care  frecventează aceste instituţii şcolare, sunt şi copii ai unor preoţi din altă confesiune sau copii ai unor oameni influenţi, oameni de afaceri sau şefi de instituţii publice. Taberele creştine sunt un loc în care mulţi au declarat că l-au cunoscut pe Dumnezeu, fapt dovedit nu doar din mărturiile acestora, ci şi din faptul concret că  tinerii şi copiii vin schimbaţi în bine, devin mai ascultători de părinţi şi mai responsabili de activităţile lor[37]. Mesele pentru săraci, reprezintă un alt mod de iubire, milă şi compasiune creştină, fiind chiar o componentă a moralităţii creştine[38], care arată că un creştin ştie să asigure aproapelui atât pâinea cea de toate zilele, cât şi Pâinea nepieritoare care dă lumii adevărata viaţă. Ţinând cont că oamenii au în ei sădită dorinţa de a cunoaşte[39], cumulat cu faptul că Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei[40], mass-media vizuală, audio şi scrisă creştină este îndreptată la rândul ei în a împlini atât nevoile de cunoaştere informativă pentru această viaţă, cât şi adevărata cunoaştere care dă Viaţa. În cadrul unor Biserici mari funcţionează şi cabinete medicale. Vara vin diverse echipe de voluntari din străinătate, care oferă consultaţii medicale gratuite, echipament medical, ochelari, proteze medicale, medicamente, ocazie prin care credincioşii baptişti oferă o bună mărturie pentru comunitatea în care trăiesc şi împlinesc în acelaşi timp anumite nevoi reale ale comunităţii. Toate aceste oportunităţi au determinat conştientizarea faptului că acceptarea Evangheliei presupune atît schimbarea atitudinii cît şi schimbarea convingerilor, a gândirii, care nu este doar o acţiune de moment[41].

Datorită credinţei în separarea Bisericii de stat, baptiştii din Romania nu acceptă subvenţii de la stat pentru salarizarea personalului de cult considerând că este datoria liber consimţită a fiecărui credincios să contribuie la susţinerea spirituală şi materială a Bisericii de care aparţine.

Desigur că în întreaga lume sunt mulţi oameni de afaceri de succes, medici, ingineri, jurişti, economişti baptişti care au avut şi continuă să aibă un rol important în politica şi economia lumii, în implicarea socială şi în mărturisirea credinţei prin fapte. Baptiştii s-au remarcat în istorie şi prin lupta pentru libertatea religioasă a fiecărei fiinţe umane, în Statutul Cultului Creştin Baptist din România fiind menţionate câteva aspecte ale concepţiei baptiştilor privind libertatea religioasă şi anume[42]:

Baptiştii s-au remarcat în istorie prin lupta pentru libertatea religioasă a fiecărei fiinţe umane. Filosoful englez John Locke scria: „Baptiştii au fost primii care au propus lumii libertatea religioasă deplină; libertatea adevărată şi dreaptă, libertatea egală şi imparţială”.

Baptiştii consideră că libertatea religioasă este inalienabilă şi irevocabilă şi că nici o altă libertate nu este în siguranţă acolo unde nu există libertate religioasă.

În prezent, baptiştii promovează atât pe plan local cât şi pe plan regional şi mondial un tip de misiune holistică potrivit căruia fiecare credincios este dator să răspândească în lume Evanghelia. Misiunea se adresează persoanei şi societăţii în întregul lor, atât prin Evanghelie, cât şi prin acţiuni de caritate şi de identificare în dragoste creştină cu cei marginalizaţi şi nedreptăţiţi.

Bibliografie:

1. ARISTOTEL, Din colecţia scriitori greci şi latini VII, Metafizica, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965.
2. BÂLC, Samuiel, Paradigma trinitară a eclesiei contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2009.
3. BRÂNZEI, Daniel, Strategia lui Dumnezeu în Biserica locală, [f.e.]
4. BUNACIU, Ioan, Răspândirea credinţei creştine baptiste în România, Editura Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din RSR, Bucureşti, 1981.
5. DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
6. DUGULESCU, Petru, Ei mi-au programat moartea, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.
7. Evanghelizarea şi Consolidarea Credinţei, Curs BEE International.
8. GHIBU, Onisifor, Chemare la judecata istoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.
9. HIBERT, Paul, Cultural Anthropology, Curs Deerfield, IL: Trinity International University, 2005.
10. http://oacromania.wordpress.com/page/4/
11. http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dugulescu, pagină accesată la 18.04.2012.
12. http://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/marea-trimitere.htm
13. IORGA, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Mihai Eminescu, Bucureşti, 1981.
14. LASCĂU, Petru, Biserica în asediu, Editura Aripi Albe, Illinois, USA, 1992.
15. LEWIS, C.S., Creştinismul redus la esenţe, Editura Societatea Misionară Română, 1987.
16. MAIER, Gerhard, Evanghelia după Matei-Comentariu Biblic, Editura Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000.
17. PASCU, Vasile, Istoria modernă a românilor, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1996.
18. POPOVICI, Alexa, Istoria Anabaptiştilor din România 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste Române Chicago, 1967.
19. POPOVICI, Petru, Graiul martirilor creştini din primele secole, Editura Stephanus, 2000.
20. REDPATH, Alan, The Making of a Man of God, Westwood, N.J: Fleming H. Revell Co. 1962.
21. Revista Farul Creştin, anul XVI, nr. 42-43, Sâmbătă 18-25 octombrie 1947.
22. Statutul de organizare şi de funcţionare a Cultului Creştin Baptist – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Româniaprin H.G. nr. 58 in 16 January 2008.(Statute was approved in 25 January 2008 with his publication in Monitorul Oficial 59 in 25 January 2008).
23. STEINHARDT, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
24. ŢON, Iosif, Credinţa adevărată, Editura Societatea Misionară Română, 1988.
25. Unelte pentru evanghelizarea personală, curs BEE International.
26. Revista Farul Mântuirii, anul XIII, nr. 3, Februarie 1932.
27. Revista Farul Mântuirii, anul XI, nr. 4, 15 februaie 1930.
28. Revista Religioasă şi Culturală PACEA, anul VI, nr. 7, 1 aprilie 1938.

______________

[1]Onisifor GHIBU, Chemare la judecata istoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 184-185.

[2]Paul HIBERT, Cultural Anthropology, Curs Deerfield, IL: Trinity International University, 2005.

[3]Alan REDPATH, The Making of a Man of God, Westwood, N.J: Fleming H. Revell Co. 1962, p. 5.

[4]A.W. TOZER, Scrieri alese, [f.e.], pp. 160-161.

[5]Samuiel BÂLC, Paradigma trinitară a eclesiei contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2009, p. 164.

[6]Iosif ŢON, Credinţa adevărată, Editura Societatea Misionară Română, 1988, p. 5.

[7]Nicolae IORGA, Istoria românilor prin călători, Editura Mihai Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 352.

[8]Pascu VASILE, Istoria modern a românilor, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1996, p. 91.

[9]Nicolae STEINHARDT, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 113.

[10]Daniel BRÂNZEI, Strategia lui Dumnezeu în Biserica locală, [f.e.], p. 9.

[11]Evanghelizarea şi Consolidarea Credinţei, Curs BEE International, p. 9.

[12]http://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/marea-trimitere.htm

[13]Gerhard MAIER, Evanghelia după Matei-Comentariu Biblic, Editura Lumina Lumii, Korntal, Germania, 2000, p. 1021.

[14]Unelte pentru evanghelizarea personală, curs BEE International, p. 11.

[15]Jean DELUMEAU, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 180.

[16]Ibidem.

[17]Petru LASCĂU, Biserica în asediu, Editura Aripi Albe, Illinois, USA, 1992, p. 100.

[18]Gene GETZ, Dinamica Bisericii – Învăţătura despre Biserică, Dallas, TX: BEE Internaţional, p. 53.

[19]Matei 5:13-16.

[20]Statutul de organizare şi de funcţionare a Cultului Creştin Baptist – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Româniaprin H.G. nr. 58 din 16 ianuarie 2008. Statutul a intrat în vigoare începând cu 25 ianuarie 2008 odată cu publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 59 din 25 ianuarie 2008.

[21]Petru POPOVICI, Graiul martirilor creştini din primele secole, Editura Stephanus, 2000, p. 35.

[22]Ibidem, p. 79.

[23]Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 139.

[24]Alexa POPOVICI, Istoria Anabaptiştilor din România 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste Române Chicago, 1967, p. 19.

[25]Ioan BUNACIU, Răspândirea credinţei creştine baptiste în România, Editura Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din RSR, Bucureşti, 1981, pp. 63-65.

[26]Revista Religioasă şi Culturală PACEA, anul VI, nr. 7, 1 aprilie 1938, p. 6.

[27]Ioan BUNACIU, Răspândirea credinţei creştine baptiste în România, Editura Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din RSR, Bucureşti, 1981, p. 147.

[28]Ioan BUNACIU, Răspândirea credinţei creştine baptiste în România, Editura Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din RSR, Bucureşti, 1981, p. 149.

[29]Ibidem, p. 141.

[30]Revista Farul Mântuirii, anul XIII, nr. 3, Februarie 1932, p.10.

[31]Revista Farul Creştin, anul XVI, nr. 42-43, Sâmbătă 18-25 octombrie 1947, p. 7.

[32]Revista Farul Mântuirii, anul XI, nr. 4, 15 februaie 1930, p. 9.

[33]Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 241-250.

[34]Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, pp. 282-283.

[35]http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dugulescu pagină accesată la 18.04.2012.

[36]Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, p. 337.

[37]http://oacromania.wordpress.com/page/4/

[38]C.S. LEWIS, Creştinismul redus la esenţe,Editura Societatea Misionară Română, 1987, p. 62.

[39]ARISTOTEL, Din colecţia scriitori greci şi latini VII, Metafizica, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 49.

[40]Eclesiastul 3:11.

[41]Evanghelizarea şi Consolidarea Credinţei, Curs BEE International, p. 9.

[42]Statutul de organizare şi de funcţionare a Cultului Creştin Baptist – Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din Româniaprin H.G. nr. 58 din 16 ianuarie 2008. Statutul a intrat în vigoare începând cu 25 ianuarie 2008 odată cu publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 59 din 25 ianuarie 2008.