Cunoaşterea lui Dumnezeu: de la contemplarea Lui la cercetarea de sine

Abstract

 

Cunoaşterea poate fi caracterizată în funcţie de sursa, conţinutul, progresivitatea şi scopul ei. Se ştie că mintea omenească, deşi uneori genială în ceea ce poate realiza, suferă de limitări şi neputinţe. Experienţa umană, chiar şi cea religioasă, nu poate fi prin urmare o bază absolută a adevărului, decât dacă se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Cunoaşterea unor adevăruri cu privire la o persoană, fără a o cunoaşte în mod personal, este limitată, la fel cum şi o cunoaştere personală căreia îi lipsesc faptele este incompletă. Dumnezeu a revelat multe adevăruri cu privire la El Însuşi, adevăruri necesare dezvoltării unei relaţii personale cu El. Dacă această cunoaştere s-ar fi limitat la adevăruri obiective şi nu ar fi fost suplimentată de o relaţie personală cu El, ea nu ar fi avut consecinţe veşnice. Cunoaşterea cu privire la Dumnezeu trebuie deci să adâncească relaţia cu El, să mărească dorinţa de a şti mai mult despre El iar mai apoi, să determine transmiterea acestor informaţii, ca produs al cunoaşterii, şi altora. În acest fel se dă valoare cunoaşterii dobândite.

 

Cuvinte cheie: Dumnezeu, cunoaştere, informaţie, comunicare, adevăr, mesaj.

 

Existenţa unor informaţii[1] de bază, fundamentate pe adevăr, permit transmiterea nealterată a unor mesaje către receptori. Pe lângă veridicitatea informaţiilor transmise, un element important în comunicare îl reprezintă şi contextul. Se ştie că prezenţa factorilor perturbatori în comunicare face dificilă transmiterea unui mesaj sau poate duce chiar la alterarea acestuia. În astfel de situaţii se poate ajunge la obţinerea unui alt sens al mesajului, complet diferit de cel iniţial.

Fiecare mesaj conţine o anumită cantitate de informaţie[2] a cărei calitate poate fi credibilă sau îndoielnică. Un parametru esenţial în procesul de comunicare îl reprezintă astfel efectul pe care mesajul transmis îl produce asupra receptorului. În acest sens, informaţia ca produs al cunoaşterii presupune eliminarea oricăror erori sau confuzii în ceea ce priveşte identificarea adevărului conţinut în mesajul primit. Pentru a căpăta şi păstra valoare, orice informaţie se cere a fi, aşadar verificată.

În contextul actual, când omul este bombardat zilnic cu o sumedenie de informaţii, problema nu mai este reprezentată atât de cunoaştere cât de filtrarea şi transmiterea informaţiilor primite. Deşi cunoaşterea lui Dumnezeu are în conţinutul ei adevăruri tainice şi necuprinse, ea este obiectivă şi sigură pentru că vine de la Dumnezeu, putându-se ajunge la înţelegerea ei prin credinţă şi folosirea ei prin trăire. Totuşi, preciza Lossky: „Întotdeuna va rămâne un reziduu iraţional care scapă analizei şi care nu poate fi exprimat sub formă de concepte; este adâncul necunoscut al lucrurilor care constituie adevărata, inefabila lor esenţă”.[3] Astfel, când se vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu, epistemologia[4] este total inadecvată datorită lipsei radicale de corespondenţă între mintea umană şi realitatea pe care doreşte să o atingă.

Alternativa propusă de Lossky pentru cunoaşterea lui Dumnezeu se regăseşte în gnoseologie. „Gnoseologia nu este rezultatul efortului uman, ci este un dar divin, primit printr-o întâlnire revelatoare. În această întâlnire revelatoare, Dumnezeu se afirmă ca fiind în acelaşi timp şi imanent şi transcendent, iar în dialectica transcendenţei şi imanenţei, Dumnezeu este cognoscibil şi incognoscibil în acelaşi timp”.[5] Cu toate acestea, ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, informaţii pe care mai apoi omul este chemat să le transmită mai departe, nu este rezultatul eforturilor raţionale ci urmarea revelării de Sine a lui Dumnezeu.

Când se vorbeşte despre cunoaştere trebuie să se ţină cont de trei elemente și anume: un obiect de cunoscut, un subiect cunoscător şi cunoaşterea ca împropriere teoretică a ceea ce este specific obiectului de cunoscut. Dacă obiectul de cunoscut poate fi orice, subiectul cunoscător nu poate fi decât o persoană. În ceea ce priveşte cunoaşterea, aceasta nu este posibilă în absenţa Logosului.[6]

Heraclit face din Logos suportul inteligibil al existenţei, fiind acel „ceva” care determină cursul tuturor lucrurilor.[7] Pentru raţionalismul grec a cunoaşte înseamnă a cunoaşte cu ajutorul cauzei. Chiar şi a-L defini pe Dumnezeu înseamnă a defini o cauză dincolo de care nu mai există nici o altă cauză.[8] Rostul filozofiei, în această etapă, era definirea condiţiilor inteligibilului, „punerea absolutului în faţa conştiinţei şi instituirea lui ca termen în relaţie cu fiinţa noastră, fără ca prin aceasta să cadă din condiţie”.[9] Se instituie astfel o distincţie între ceea ce este (fiinţa) şi ceea ce gândeşte (gândirea). Cunoaşterea se realizează deci prin dynamis, tradus în sensul de capacitate a sufletului, de facultate sau de abilitate.[10]

Deşi Dumnezeu se revelează ca înţelepciune, dragoste şi bunătate, natura Sa rămâne necunoscută în adâncurile ei, fapt pentru care conceptele noastre trebuie să fie întotdeuna formulate în aşa fel încât să nu fie blocate între limitele sensului lor mărginit.[11] După cum remarca şi Lossky:

„Cu siguranţă, Dumnezeu este înţelept, dar nu în sensul banal al negustorului sau filozofului. Înţelepciunea Sa nelimitată nu reprezintă o necesitate internă a naturii Sale. Numele, cele mai înalte nume, chiar dragoste, exprimă, dar nu epuizează esenţa divină. Ele reprezintă atributele prin care divinitatea se comunică pe Sine, fără ca sursa ei tainică, natura ei să se epuizeze vreodată sau să fie obiectivată, supusă analizei noastre amănunţite. Conceptele noastre purificate ne permit să ne apropiem de Dumnezeu; numele divine ne îngăduie, într-un anumit sens, chiar să pătrundem în El. Însă nu vom putea niciodată cuprinde esenţa Sa; aceasta ar însemna că El este determinat de atributele Sale; dar El nu este determinat de nimic şi tocmai de aceea este personal.”[12]

Răspunsul adecvat al omului la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere posibilă prin revelarea de Sine a lui Dumnezeu, este deci de a-L mărturisi înaintea altora. În acest fel se valorifică şi în acelaşi timp se dă valoare capacităţii omului de a comunica.

Problema cunoaşterii lui Dumnezeu, ca element principal al spiritualităţii şi desăvârşirii morale, impune de la sine abordarea dimensiunii ontologice care la rândul ei impune problema adevărului. Fiind adevărul întrupat şi revelat lumii, Dumnezeu este atât sursă a oricărei cunoaşteri posibile cât şi garant şi generator al cunoaşterii adevărului. În timp ce „filosofia poate cunoaşte doar această lume a fenomenalităţii, mergând până la neantul a ceea ce este, dar, deşi poate afirma că există fiinţă, nicicum nu va putea identifica Fiinţa”,[13] pentru om, rămâne ca o ultimă posibilitate de cunoaştere ancorarea sufletului în Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este deschisă, astfel omului fiindu-i chiar necesară pentru existenţă.

Trebuie menţionat, în acelaşi timp, faptul că a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L avea pe Dumnezeu. După cum remarca şi Grigorie de Nyssa: „ Sănătatea omului este un mare bine pentru viaţa umană. Însă fericirea constă nu în faptul de a şti ce este sănătatea, ci în a trăi sănătos. […] Domnul nu-i fericeşte pe cei ce-L ştiu pe Dumnezeu, ci pe aceeia care-L au pe Dumnezeu”.[14]

Fără o cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate exista cunoaştere de sine. Omul nu ajunge însă niciodată la o cunoaştere clară de sine dacă nu a privit mai întâi faţa lui Dumnezeu şi dacă nu a coborât de la contemplarea Lui la cercetarea de sine. De aici, se poate trage concluzia că omul nu este niciodată atins şi afectat suficient de cunoaşterea stării sale smerite decât atunci când se compară pe sine cu maiestatea lui Dumnezeu.

Potrivit scrierilor patristice, există o cunoaştere naturală a lui Dumnezeu, ce porneşte de la creaţie spre Creatorul ei şi o cunoaştere supranaturală care pleacă de la Dumnezeu spre oameni. Cele două modalităţi de cunoaştere a lui Dumnezeu sunt în strânsă legătură, sprijinindu-se şi complectându-se reciproc.

Pentru Barth, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a intra în relaţie cu El în cadrul unei experienţe salvifice.[15] Barth este sceptic în privinţa capacităţii omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu în afara revelaţiei în Hristos. Aceasta ar însemna că omul ar putea cunoaşte existenţa, fiinţa lui Dumnezeu, fără a şti nimic despre harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Acest lucru ar prejudicia unitatea lui Dumnezeu, deoarece ar separa fiinţa Lui de plinătatea activităţii Lui.[16] Dacă omul ar putea dobândi o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu în afara revelaţiei Lui care este în Isus Hristos, el ar contribui cel puţin într-o mică măsură la mântuirea lui, la situaţia lui spirituală înaintea lui Dumnezeu. În acest caz principiul „numai prin credinţă” ar fi compromis.

Pentru Barth revelaţia este întotdeuna şi în exclusivitate revelaţia lui Dumnezeu în Isus Hristos: Cuvântul devenit trup.[17] Posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu în afara revelaţiei pline de har în Hristos ar elimina astfel nevoia de Hristos. Cunoaşterea despre Dumnezeu există astfel în vederea cunoaşterii lui Dumnezeu. În acest caz, informaţia trebuie să conducă la relaţie.

A nu se uita că revelaţia divină nu are ca scop doar o cunoaştere a lui Dumnezeu ci şi o trăire a omului în acord cu ceea ce Dumnezeu i-a făcut de cunoscut. Cunoaşterea lui Dumnezeu devine astfel un element principal al spiritualităţii şi desăvârşirii omului. Deoarece omul nu poate înţelege pe Dumnezeu prin eforturile proprii, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine printr-o „revelaţie îmbrăcată în limbaj omenesc şi în categoriile omeneşti ale gândirii şi acţiunii”.[18] Cu privire la acest lucru, Vladimir Lossky spunea: „În mod raţional, schematic, îl cunoaştem pe Dumnezeu din atributele lui; mai concret ni-L redau lucrările Sale în lume”.[19] Dar, fără existenţa persoanelor umane, lumea creată ar fi fără sens.

Deşi omul este o fiinţă finită el are posibilitatea de a intra în comuniune cu Fiinţa infinită a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu s-ar fi revelat omului nu ar fi existat nici posibilitatea ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu.[20] Pentru a avea o cunoaştere temeinică cu privire la Dumnezeu, iar mai apoi pentru a putea transmite şi altora informaţiile dobândite, omul trebuie să se subordoneze mai întâi Dumnezeului pe care vrea să-L cunoască, spre deosebire de alte domenii ale cunoaşterii în care omul se plasează de obicei deasupra obiectului studiat.

Deşi păcatul a eliminat garanţia că înţelegerea este întotdeuna corectă, el nu a distrus definitiv capacitatea omului de a înţelege. Acest fapt îi dă omului posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu dar în acelaşi timp îl şi responsabilizează în ce priveşte transmiterea informaţiilor[21] către alţii. Pentru a avea valoare, informaţia transmisă trebuie să fie însă explicită, clară, accesibilă şi prezentată într-un mod adecvat; să fie veridică, să reflecte realitatea şi să conţină elemente de cunoaştere care să permită formarea unei imagini exacte asupra procesului sau fenomenului. Trebuie să fie actuală şi operativă, transmisă, recepţionată şi analizată la timp. Informaţia trebuie să fie reprezentativă, redând caracteristicile esenţiale ale subiectului cunoscut.

O cunoaştere temeinică face aşadar ca transmiterea informaţiilor să aibă cu adevărat o valoare deosebită. O astfel de cunoaştere trece de nivelul contemplării şi conduce spre cercetarea de sine.

 

Bibliografie:

 

BARTH, Karl, 1937, In Revelation, ed. John Baillie & Hugh Martin, New York, Macmillan.

BARTH, Karl, 1957, Church Dogmatics, T & T Clark, vol.2, partea 1, Edinburgh.

CAVELL, Stanley, 2002, „Knowing and Acknowledging”, Must We Mean What We Say?, Cambridge University Press.

DANIELOU, Jean, 1944, Platonisme et Theologie mistique, Doctrine spirituelle de Saint Gregorie de Nysse, Aubier, Paris.

Dionisie Pseudo-Areopagitul, în The Divine Names, în The Complete Works.

ECO, Umberto, 1996, Limitele interpretării, Traducere de Ştefania MINCU şi Daniela BUCŞĂ, Edit. Pontica, Constanţa.

GUTHRIE, W.K.C., 1999, O istorie a filozofiei greceşti, vol.1, Edit. Teora, Bucureşti.

LOSSKY, Vladimir, 1978, Orthodox Theology, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York.

LOSSKY, Vladimir, 1998, Teologia mistică a Bisericii de răsărit , Editura Bonifaciu, Bucureşti.

MUREŞAN, Valentin, 2000, Comentariu la Republica lui Platon, Edit. Metropol, Bucureşti.

RAMM, Bernard, 1961, Special Revelation and the Word of God, Grand Rapids, Eerdmans.

Sf. Grigorie de Nyssa, 1857-1912, Despre Fericiri, Patrologie Graeca, cursus completus, J.P. Migne, Paris.

VLĂDUŢESCU, Gheorghe, 1987, Deschideri către o posibilă ontologie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

______________

[1] Informaţia se constituie într-o reprezentare a realităţii, dar şi a reflecţiei şi proiecţiei – care sunt operaţii tipice intelectului uman – prin intermediul unui set bine precizat şi structurat de simboluri.

[2] Pentru ca sensul cuvântului informaţie să poată fi înţeles corect, trebuie cunoscute şi avute în vedere câteva concepte cu privire la: semnificaţie,cunoaştere, adevăr, reprezentare, cultură, comunicare, precum şi seturile de reguli asociate acestora.

[3] Vladimir LOSSKY, The Mystical Theology of the Eastern Church, James Clarke & Co., London, 1973,  p. 3

[4] Metoda epistemologică permite o cunoaştere limitată a unora dintre proprietăţiile obiectelor ce pot fi observate.

[5] Vladimir LOSSKY, Orthodox Theology, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1978, p. 31

[6] Dincolo de spaţiul revelaţiei supranaturale, conceptul de Logos este o constantă a gândirii filosofice precreştine, termenul având o circulaţie şi o bogăţie de înţelesuri.

[7] W. K. C. GUTHRIE, O istorie a filozofiei greceşti, vol.1, Edit. Teora, Bucureşti, 1999, pp. 281-284.

[8] Umberto ECO, Limitele interpretării, Traducere de Ştefania MINCU şi Daniela BUCŞĂ, Edit. Pontica, Constanţa, 1996, p. 45

[9] Gheorghe VLĂDUŢESCU, Deschideri către o posibilă ontologie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 15

[10] Valentin MUREŞAN, Comentariu la Republica lui Platon, Edit. Metropol, Bucureşti, 2000, pp. 50-51

[11] Aceste atribute inteligibile ale lui Dumnezeu, caracteristice teologiei pozitive, sunt analizate de către Dionisie Pseudo-Areopagitul în The Divine Names, în The Complete Works, p. 52.

[12] Vladimir LOSSKY, Orthodox Theology, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1978, p. 33

[13] Cf. Jean DANIELOU, Platonisme et Theologie mistique, Doctrine spirituelle de Saint Gregorie de Nysse, Aubier, Paris, 1944, p. 127

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Patrologie Graeca, cursus completus, J.P. Migne, Paris, 1857-1912.

[15] Karl BARTH, Church Dogmatics, Edinburgh, T & T Clark, 1957, vol.2, partea 1, p.121

[16] Karl BARTH, Church Dogmatics, p. 93

[17] Karl BARTH, In Revelation, ed. John Baillie & Hugh Martin, New York, Macmillan, 1937, p. 49

[18] Bernard RAMM, Special Revelation and the Word of God, Grand Rapids, Eerdmans, 1961, pp. 36-37

[19] Vladimir LOSSKY, Teologia mistică a Bisericii de răsărit , Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p.104

[20] Acumularea de cunoştinţe implică procese cognitive complexe: percepţie, comunicare, asociere şi raţionare, în timp ce cunoaşterea este de asemenea legată de capacitatea de conştientizare a fiinţelor umane. (Stanley Cavell, „Knowing and Acknowledging”, Must We Mean What We Say?, Cambridge University Press, 2002, 238–266.)

[21] Termenul „informaţie” este legat şi de un proces informaţional (succesiunea acţiunilor prin care se informează), dar şi de rezultatul acestui proces (volum, varietatea de informaţii obţinute) precum şi de unele fenomene specifice

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.