Creștinii Din Moldova În Diaspora Europeană

Creștinii Evanghelici Din Republica Moldova În Diaspora Europeană: Provocări, Soluții, Perspective[1]

 

Privire de ansamblu

 

Trăim vremuri în care știm unde ne aflăm în spațiul cosmic, vrem să colonizăm planete, dar nu cunoaștem cine suntem, unde și de ce ne aflăm în această lume și care este adevărata noastră identitate națională și spirituală. Trăim într-o vreme și facem parte dintr-o generație încă tributară unui amalgam de evenimente și fenomene care s-au întâmplat în partea de lume pe care o populăm. Începând cu Perestroika sovietică[2], căderea Cortinei de fier[3] și recunoașterea independenței fostelor republici sovietice, în lume s-a declanșat cel de-al treilea mare val al globalizării care durează până în prezent[4].

Fenomenul globalizării dirijează și este responsabil de marile crize politice și economice la nivel mondial utilizând ca și pârghii de manipulare, politica și economia (piața). În mod special, efectele negative se resimt cel mai bine de către populația țărilor în dezvoltare, din care face parte și Republica Moldova, care nu este pregătită să facă față unui astfel de fenomen. „Ștergerea” granițelor dintre state, libera circulație, liberul schimb au adus cu sine și un imens val de migrație din țările în dezvoltare.

Țara noastră a fost și este marcată profund de acest fenomen al migrației populației active. Republica Moldova este țara europeană cu cel mai ridicat procent al migrației în rândul populației[5]. Fenomenul care a început în țara noastră în anii `90 ai secolului trecut, a atins intensitatea maximă în prima decadă a sec. al XXI-lea. Acesta a afectat în mod direct și comunitatea creștină evanghelică din spațiul dintre Nistru și Prut. În căutarea unei „soluții”, pentru a răspunde „nevoilor” materiale sau în vederea unui trai mai „decent”, mulți au optat să emigreze pe continentul Nord American, în țările Europei de Vest și Rusia[6]. Astfel că, la moment, Europa de Vest este spațiul care deține cea de-a doua, după mărime, diasporă românească evanghelică, ce cuprinde majoritar și reprezentanții vorbitori de limbă română ai comunităților evanghelice din Republica Moldova.

Politicianul Carl Bildt[7] a făcut publică o hartă a țărilor europene cu cele mai mari minorități naționale. Pe această hartă românii reprezintă cea mai numeroasă minoritate națională în cel puțin trei țări ale Europei, exceptând Republica Moldova. Italia este țara Europei de vest, unde au ajuns cei mai mulți reprezentanți ai țării noastre și ai comunităților evanghelice, de asemenea[8].

Putem vorbi la nesfârșit despre cine se face vinovat de producerea acestui fenomen: imaturitatea clasei politice, situația economică precară, luptele geopolitice, ș.a.m.d., totuși scopul acestui articol nu este să identifice cauzele fenomenului, ci încercarea de a identifica provocările cu care se confruntă cei ce au fost prinși de acest val și creionarea unor soluții și perspective divine pentru a răspunde acestor provocări.

 

Provocările comunităților evanghelice basarabene din diaspora europeană

 

Reprezentanții comunităților evanghelice din Republica Moldova s-au regăsit, cel mai bine, pe continentul European, și anume în Italia, din cel puțin două motive. Primul motiv a fost cererea mare de forță de muncă în domenii care nu necesitau calificare profesională; iar al doilea s-a manifestat prin interesul preferențiat al angajatorilor care au dat prioritate emigranților europeni, în detrimentul celor din Asia sau Africa, plus și disponibilitatea însușirii limbii (în anumite zone) a fost un avantaj pentru reprezentanții țării noastre. Drept dovadă poate servi și organizarea în această perioadă a celor două comunități evanghelice de basarabeni din Chieri și Grosseto. Dincolo de toate acestea, un număr de evanghelici, care depășește cu mult numărul total al acestor două comunități, se află în diferitele familii evanghelice de pe întreg teritoriul Italiei[9].

Deși aparținem unei culturi și civilizații cu rădăcini adânci romane, deși limba română și cea italiană au rădăcini latine, totuși bariera culturală, șocul cultural, și integrarea în societate reprezintă prima mare provocare, în mod special, pentru cei care ajung în partea de nord a Italiei. Cu o influență mai mult germană și franceză, Nordul Italiei este o zonă în care s-au dezvoltat dialecte ale limbii care se deosebesc, în anumite zone, cu mai mult de 50% de limba oficială. Așa cum spunea și renumitul profesor și istoric al limbii italiene, Gian Luigi Beccaria, „nu toate dialectele vorbite în Italia sunt de origine latină. Numai în Italia septentrională (nordică – n.a.) avem de la vest la est dialectele galo-romanice (dialectele occitane si francoprovensale), dialectele galo-italice (dialectul piemontez, lombard, ligur, emilian, romagnol), dialectele venete, ladine, friulane, toscane, dialectele centru-meridionale (dialectele din Umbria, Marche, Abruzzo, Molise, Puglia, Campania, Salento, Calabria, Sicilia) și dialectul sard”[10].

Drept consecință a acestui fapt, avem o populație băștinașă destul de rezervată și închisă pentru străini, de aici și închegarea unor relații, este dacă nu imposibilă, atunci cel puțin, poate dura ani sau generații. Aceast lucru conturează o a doua provocare pentru cei care ajung în Nordul Italiei. Fără familie sau prieteni, are loc izolarea și singurătatea.

Creștinii evanghelici care ajung pe teritoriul italian, de regulă, merg având ca și scop prioritar munca și nu lucrarea Evangheliei sau integrarea într-o biserică, nici măcar integrarea în societate, de aceea și există un număr impresionant care nu frecventează o biserică[11]. Atitudinea aceasta generează o altă provocare, și anume, dificultatea integrării într-o comunitate de creștini. Aceasta fiind și o continuitate logică, dacă nu te integrezi într-o societate, șansele să te integrezi într-o comunitate creștină sunt la fel de minime. Problema majoră aici nu este lipsa bisericilor, ci mentalitatea individului care nu găsește biserică baptistă sau evanghelică în zonă. Dacă se întâmplă și chiar o găsește, atunci aceasta nu este „chiar baptistă” sau „atât de biblică” ca acasă, deoarece pentru unii, bisericile „autentice” baptiste există doar în Republica Moldova.

Un alt aspect al acestei probleme sunt formele și practicile religioase. Dacă formele liturgice ale noii comunități și elementele vestimentare ale reprezentanților comunității nu coincid cu cele „de acasă”, acestea, de asemenea, servesc drept motiv de a refuza integrarea în comunitate. Sunt multe exemple când reprezentanți ai comunităților baptiste din țara noastră merg în biserici conservatoare românești care aparțin altor culte din simplu motiv, că în comunitatea baptistă pentru doamne nu este obligatoriu baticul sau fusta și invers.

De aici și avem un fenomen destul de ciudat și caraghios, când un număr impresionant de reprezentanți ai comunităților noastre ajung în comunitățile evanghelice din Italia, dar își păstrează „membria” în bisericile din țară, deși nu mai au legătură cu comunitățile din țară, decât doar foarte rar, dacă mai revin în concedii. Este un fenomen anormal atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere social-moral. Această atitudine devine scuza care-i ține departe de a-și asuma vreo responsabilitate față de comunitatea în care merg și totodată devine ușa din spate prin care, oricând, pot părăsi comunitatea, fără remușcări.

Un alt aspect la fel de important este integrarea generației a doua în biserică. Fiind conștient de faptul că integrarea generației tinere este dificilă nu doar în diasporă ci și aici în țară, risc totuși să afirm că în diasporă, problema este mai accentuată și mai dramatică. Dacă din fericire unii au reușit integrarea într-o comunitate de creștini, problemele încep atunci când pasul acesta trebuie să-l facă și copiii lor. Copiii care s-au născut în diasporă sau cel puțin au trecut prin școală începând cu clasele primare, nu mai sunt „produsul” culturii Republicii Moldova, ei sunt mai mult italieni decât basarabeni. Ei vorbesc și gândesc în limba italiană, ei percep lucrurile altfel și spre deosebire de părinți și predecesori, integrarea lor în societate are loc în mod natural. Astfel, pentru ei „subcultura bisericească” românească sau basarabeană, oricare ar fi ea, nu doar că nu mai este relevantă, ci, și mai mult, creează o tensiune în procesul și așa dureros al regăsirii identității ca individ și ca ființă spirituală. Drept urmare, o mare parte din ei nu mai merg la biserică sau caută comunități internaționale și chiar italiene pentru a se integra.

O altă provocare majoră a reprezentanților diasporei românești și basarabene din Italia ține de cum să devină relevanți și să formeze comunități integratoare nu doar pentru cei din țara noastră, ci și pentru populația băștinașă sau alți străini. De regulă, lucrurile stau altfel și chiar putem spune că avem de a face cu un fenomen – formarea comunităților de tip enclavă, unde se păstrează ca „sfinte” nu conținutul, ci formele și aspectele exterioare ale practicilor. Și cu cât forma și aspectul exterior al practicii e mai aproape de cel din țară, acestea conferă un grad de „originalitate”. Acest fel de comunități enclave riscă să devină comunități de o generație sau două, fără continuitate, deoarece, după două sau cel mult trei generații, dacă nu se petrece o metamorfoză la nivel de paradigmă și dacă fluxul de emigranți încetează, de regulă, aceste comunități își încetează activitatea și dispar. Chiar dacă fenomenul menționat mai sus nu se întâmplă într-un timp foarte scurt, ținând cont de faptul că cei care formează aceste comunități astăzi sunt cu media de vârstă cuprinsă între 30-35 ani, perspectiva este una sumbră.

Acestea fiind spuse, putem concluziona că provocările confraților noștri ajunși în teritoriul nord italian sunt destul de mari și dacă nu reușesc să le depășească corect și într-un timp cât mai scurt, riscă să rămână și fără bagajul de valori spirituale cu care au venit din țara mamă, iar unii chiar să părăsească credința și relația cu Cristos.

 

Soluții posibile pentru integrarea comunităților evanghelice basarabene din diaspora europeană

 

Un medic bun nu este acel care, doar, diagnostichează corect boala, ci acel care adaptează și un tratament potrivit ca să aducă, în fond, vindecarea. În această ordine de idei, constatarea unor fapte ne lasă doar în postura de statisticieni, buni poate, dar de nici un folos pentru cei care sunt într-un pericol real de a-și compromite veșnicia lor și a urmașilor lor.

În încercarea de a aduce un răspuns acestui fenomen, având în spate cel puțin șase ani de experiență și contacte directe cu biserici și indivizi ai diasporei din această zonă, autorul acestui articol caută să creioneze câteva soluții care ar facilita depășirea crizei și transformarea provocărilor în oportunități pentru reprezentanții comunităților noastre care ajung în diaspora italiană.

Pentru început, cea mai simplă și mai de dorit soluție, pe care aș sugera-o, și cred că are încă mulți adepți în țara noastră, este ca reprezentanții comunităților evanghelice să aleagă să nu plece în căutarea „fetei morgana”, în ceea ce privește confortul și beneficiile materiale ale vieții. Sună demodat și plasat, însă de regulă, motivația camuflată de cele mai multe ori este cea care distruge și duce pe nicăieri pe cei care apucă direcția aceasta. Așteptările nerealiste, pretențiile exagerate și lipsa principiilor și valorilor creștine sau, în cel „mai bun” caz, a unui sistem de valori răsturnat, sunt generatoarele acestor motivații ascunse și în numeroase cazuri „otrăvite” cu intenții bune de genul „de dragul copiilor”, „pentru a oferi un viitor mai bun copiilor”, „pentru un trai mai decent”, „până la urma urmelor vrem să trăim și noi ca oamenii”, în cazul celor mai sinceri. Iar în cazul celor mai „spirituali” lucrurile, în general, capătă o imagine ruptă aproape de pe paginile Scripturii, „Domnul ne cheamă să schimbăm locul de slujire”, „am primit chemarea să slujim și altor oameni” sau „și acolo sunt oameni care au nevoie de Dumnezeu”. Fără să rănesc sentimentele și convingerile nimănui, risc să spun că aceste argumente denotă un paradox bolnav, deoarece, într-o majoritate din cazuri, cei care merg nu mai au de a face cu „slujirea” sau ce e și mai interesant, pleacă să slujească pe alții tocmai cei, care nu i-au slujit pe cei de acasă. Pentru această categorie de oameni soluția ar fi să fie sinceri și onești în ce privește motivația și să mai tempereze deciziile radicale pe care vor să le ia în viață.

Totuși putem contura niște soluții și sugestii posibile pentru cei care au ajuns în diaspora și se confruntă cu provocările amintite anterior. În primul rând, pentru familiștii care au ales să meargă pentru o perioadă îndelungată de timp, lăsând o parte din familie acasă, recomandarea ar fi să-și aducă familia lângă ei. Deși aduce cu sine o povară materială mai mare, aceasta ar răspunde la problema singurătății și, prin intermediul copiilor și a familiei, ar asigura integrarea natural-forțată în societate. Integrarea la nivel de familie în societatea italiană este mult mai eficientă și mai bine văzută. Apoi, integrarea într-o comunitate evanghelică, în același timp, a întregii familii, este un proces mai puțin dureros și de durată mai scurtă, decât o integrare separată a membrilor și la distanță în timp.

În al doilea rând, pentru cei a căror decizie de a rămâne în diasporă se referă la un termen lung de ședere, recomandarea și/sau sugestia ar fi orientarea spre o integrare asimilatoare în societate. Aceasta se referă la o deschidere pentru a studia și îmbrățișa cultura regiunii în care au ajuns. Este o atitudine corectă care declanșează procesul de aculturație[12] sau asimilare, care nu se reduce doar la o enculturație[13] superficială. Acest efort îi va scuti de riscul rămânerii în subcultura „enclavagistă” care este bariera numărul unu, în asigurarea continuității și transmiterii valorilor spirituale, a identității spirituale generației următoare. Un asemenea proces va ajuta pe astfel de indivizi să formeze comunități creștine relevante deja pentru toate categoriile de persoane din arealul lor. În caz contrar, toată așa numita, „luptă spirituală pentru păstrarea identității și sănătății spirituale” riscă să se transforme într-un fel luptă a lui Don Chihote cu morile de vânt, cu inamici imaginari, fictivi, fără să răspundă adevăratelor provocări sau nevoi ale indivizilor.

În al treilea rând, pentru comunitățile deja formate, ale căror provocare este să devină relevante pentru societate, o sugestie ar fi, organizarea periodică a serviciilor de închinare, cel puțin duminicale, în limba autohtonă, utilizând chiar elemente ale dialectului uzual al regiunii. Aceasta ar deschide oportunități extraordinare pentru o categorie majoritară de oameni, ca să participe la servicii de închinare. Din experiența autorului, o mare parte din reprezentanții comunităților evanghelice sunt femeile care lucrează ca și îngrijitoare de bătrâni și astfel ele sunt legate prin definiție de cei pe care îi au în grijă. Participarea multora dintre ele la serviciile bisericii sunt limitate tocmai din aceste circumstanțe specifice de lucru. Implementarea unei astfel de strategii, sus amintită, deschide o posibilitate reală celor mai multe din aceste femei să participe la întâlnirile bisericii, deoarece pot aduce cu ele și persoanele aflate în îngrijire, în condițiile în care sunt transportabile[14].

Doar o comunitate formată din acest fel de oameni are șanse să realizeze atât Marea Poruncă, cât și Marea Trimitere. Mandatul preoției se poate realiza doar împreună cu mandatul cultural.

 

Perspective pentru misiune prin comunitățile evanghelice basarabene din diaspora europeană

 

În segmentul final al acestui articol, autorul vine cu intenția de a atrage atenția reprezentanților comunităților evanghelice din Republica Moldova, conducătorilor bisericilor, instituțiilor de învățământ, asupra perspectivelor care se întrezăresc și asupra oportunităților deschise de a lucra în diasporă.

Fenomenul migrației și-a făcut și își face efectul indiferent de preferințele noastre. În aceste condiții, ținând cont de faptul că strategia corectă care trebuie îmbrățișată nu este lupta împotriva fenomenului, ci răspunsul adecvat și oportun, noi suntem chemați să-l oferim.

Perspectiva pentru cei din bisericile locale care oricum stau cu „un picior peste prag” și cu „mâna pe clanța ușii”, este să se înarmeze cu o mentalitate și o atitudine corespunzătoare și să includă în ordinea priorităților disponibilitatea de a se încadra în comunități autohtone în zonele în care ajung, facilitând astfel și atragerea confraților noștri care nu au reușit să facă lucrul acesta de mai mult timp.

Bisericile și, în mod special, slujitorii să lase deoparte atitudinea de condamnare sau cel puțin de indignare față de cei care pleacă și să dezvolte strategii de învățare și pregătire pentru ca cei care ajung să plece acolo, unde vor ajunge, să facă mai întâi față provocărilor, și mai apoi, de ce nu, să devină misionari eficienți ai Evangheliei. Biserica autohtonă ar trebui deja să aibă strategii de lucru cu cei din diaspora, pentru că biserica care știe să contextualizeze Evanghelia în cultura țării din care face parte este relevantă prin reprezentanții ei în orice cultură în care ajunge. Aceasta este tema de casă pe care bisericile autohtone trebuie s-o însușească. La nivel de Uniune de biserici este timpul oportun să se lucreze la o platformă virtuală de legătură cu diaspora[15].

Pentru instituțiile biblice, marea perspectivă ar fi să-și reorienteze și adapteze programele de studii, incluzând și nevoia specifică de lucrători în diaspora. Și ca produs să avem oameni care să aducă un flux proaspăt de gândire și strategii noi de lucru printre minoritățile naționale majoritare din diasporă și facilitarea acestora de a se integra asimilator în cultura autohtonă și a deveni eficienți pentru această cultură, prin Evanghelie. Astfel putem fi parte a relansării Evangheliei în însăși leagănul ei – Europa.

 

Bibliografie:

 

  1. Costa, C., Popescu, C., Taşnadi, A. Criza e în noi, Editura ASE, București, 2010.
  2. Fărăgău, B. Viziunea Împărăției, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.
  3. Plugaru, L. Pavalache, M. Educație interculturală, Editura Psihomedia, Sibiu, 2007.
  4. Sardar, Z., Van Loon, B. Câte ceva despre studii culturale, Editura Curtea Veche, București, 2001.
  5. http://www.scritub.com/arta-cultura/CULTURA-DEFINITIE-COMPONENTE-T94397.php
  6. atlantelinguistico.it/dialetti/Intervista.html)
  7. http://eurobaptisti.eu/
  8. https://tineriromaniamericani.wordpress.com/2014/12/13/destinul-tragic-al-tinerilor-crestini-din-diaspora-romana/

______________

[1] Studiu realizat pe comunitatea evanghelică baptistă română din or. Brescia, regiunea Lombardia, Italia.

[2] Perestroika (1985-1991) – doctrină ideologică, inițiată de Mihail Gorbachiov, care preconiza o restructurare a sistemului sovietic prin pluripartitism, proprietate privată și economie de piață centralizată. (MDN ’00 (2000)). https://dexonline.ro/definitie/perestroika

[3] Cortina de Fier – linia care separa Europa în țări comuniste și capitaliste. A căzut în 1989-1990, o dată cu revoluțiile din Est, reunificarea Germaniei și definitiv cu căderea Uniunii Sovietice.

[4] Costa C., Popescu C. , Taşnadi A. Criza e în noi, Editura ASE, București, 2010, p. 153.

[5] Conform datelor Biroului Național de Statistică, populația R. Moldova, în anul 1991 alcătuia 4,364 mln. locuitori. Iar în anul 2017 potrivit datelor recensământului din 2014 – 2,805 mln. locuitori. Ținând cont de faptul că Regiunea Transnistreană nu are mai mult de jumătate de milion de locuitori, atunci cifra se situează în jurul valorii de 3,3 mln. locuitori. Timp de două decenii R. Moldova a pierdut 24% din populație, 22% revenind fenomenului migrației.

[6] Aceste destinații au fost cele mai solicitate de către reprezentanții comunității evanghelice baptiste din Republica Moldova. Deşi nu există date statistice oficiale, dovada este numărul de comunități evanghelice organizate cât și numărul mare de persoane care s-au integrat în alte biserici evanghelice din acest areal.

[7] Carl Bildt – politician suedez, co-preşedinte al Consiliului Europei pentru Relații Externe, fost prim-ministru al Suediei în 1991-1994.

[8] Nr. de persoane înregistrat oficial: Italia – 1.274.105 (142.266 din R. Moldova) și Spania 745.252 (16.202 din R.M.) *** date făcute publice la 30 octombrie 2016 de către MAEIE al R. Moldova și Institutul Național de Statistică din Italia (ISTAT), noiembrie 2015.

[9] Surse neoficiale afirmă existența în Italia a peste 1000 de reprezentanți ai comunităților evanghelice din Republica Moldova.

[10] www.atlantelinguistico.it/dialetti/Intervista.html)

[11] Din experiența autorului, doar în raza de 30 km a or. Brescia sunt peste 15 persoane care provin din bisericile UCEB din Moldova.

[12] Aculturație – (concept cu originea în antropologia culturală) procesul de interacțiune a două culturi ce intră în contact. Aculturația se manifestă fie prin schimbări în ambele culturi, fie doar într-una din ele, care preia valorile celeilalte – în acest caz se utilizează termenul de asimilare (adică integrarea unui grup străin, imigrant sau subordonat în societatea gazdă dominantă). Prin asimilare, sau aculturație grupul subordonat acceptă și interiorizează valorile și cultura grupului dominant. http://www.scritub.com/arta-cultura/CULTURA-DEFINITIE-COMPONENTE-T94397.php

[13] Enculturație – corespondentul antropologic al termenului de socializare. http://www.scritub.com/arta-cultura/CULTURA-DEFINITIE-COMPONENTE-T94397.php

[14] În comunitatea baptistă din Brescia, din momentul aplicării acestei strategii, numărul persoanelor indigene care frecventează serviciile duminicale a ajuns să fie 20% din numărul membrilor comunității.

[15] Uniunea Bisericilor creștine din România este un exemplu în acest sens de mult timp. http://eurobaptisti.eu/

 

 

Related Articles

Contact

Thank you!

Welcome to the club,  – you’ll be one of the first to know about the new issues of our magazine.