Rugăciunea este cea mai importantă dintre toate disciplinele spirituale, fiindcă ea ne conduce la o comuniune continuă cu Tatăl. Ea este calea principală pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a ne transforma. Cu cît ne apropiem mai mult de inima Lui, cu atît mai mult ne vom da seama care este nevoia noastră şi vom dori să urmăm exemplul lui Hristos.

Isus este modelul suprem pentru mine în orice domeniu. El – Dumnezeu adevărat şi Om, în acelaşi timp, a trăit o viaţă de rugăciune pe acest pămînt, iar urmaşii Lui – cei care au fost spălaţi prin sângele Mielului, beneficiind de iertare, vor avea ca şi ţintă primordială în viaţa de credinţă părtăşia cu El în rugăciune.

Am practicat-o încă de mică, însă am îndrăgit-o cu adevărat atunci cînd am făcut legămînt cu Dumnezeu, intrînd în familia Sa. Ea este pentru mine nu doar o disciplină spirituală, ci asemeni apei sau aerului pe care-l respirăm zilnic.

Prin rugăciunea adevărată începem să gândim ceea ce gândeşte Dumnezeu, să dorim ceea ce doreşte El şi să iubim ceea ce iubeşte El. Cuvintele din Evanghelia după Marcu sunt un indiciu, privind modul de viaţă al lui Isus: „A doua zi de dimineaţă, pe cînd era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga acolo. (Mc.1:35). Aceat fapt îl descoperim şi în Evanghelia după Luca 6:12 – „ Isus S-a dus în munte să se roage, acolo a petrecut toată noaptea”, de asemenea, în Lc.11, Ioan 6:15 – „Isus S-a dus pe munte Singur.” Acelaşi lucru ne este relatat şi în Evanghelia după Matei 14:23 – Isus se suise pe munte să se roage după ce îşi terminase lucrarea din timpul zilei (după înmulţirea pîinilor), era noapte şi El stătea singur, deoparte.

Îmi place foarte mult să am părtăşie cu Domnul, retrăgându-mă într-un loc liniştit, fără ca să fiu distrasă de cineva, în special cînd zarva din timpul zilei ia sfîrşit, toţi ai casei  sunt cuprinşi de somnul îmbietor al nopţii, vuietul maşinilor încetează, iar sunetul strident al telefonului amuţeşte. De asemenea, cînd merg la ţară, ieşind seara în grădină sau în livadă, atunci cînd ziua se îngînă cu noaptea, privesc cerul înstelat şi sunt uimită de creaţia minunată, aranjată într-un mod fascinant de Stăpînul acestui Univers. Toate mă îndeamnă la rugăciune. Îmi place foarte mult natura şi, mergînd la munte ori la pădure, nu pot să nu exclam cuvinte de adorare şi mulţumire la adresa Celui care mă iubeşte cu o iubire veşnică.

În aceste clipe mi se pare că Dumnezeu este mai aproape de mine mai mult ca oricînd. Sunt momentele în care îmi pot vărsa inima înaintea Domnului, în primul rînd, mulţumindu-I pentru ajutorul ce mi-l dă în activităţile zilnice, apoi, cerîndu-I iertare de greşelile, păcatele săvârşite. Noi suntem născuţi în firea pămîntească şi oricît am dori să facem binele, realizăm că, totuşi, răul se ţine lipit de noi. Cer în rugăciune putere de a înainta prin Duhul Sfînt pe calea credinţei, de a mă opune săgeţilor arzătoare ale Celui Rău.

Sunt clipe minunate cînd Îi împărtăşesc Domnului bucuriile şi necazurile mele, dorinţele şi năzuinţele, precum şi înfrăngerile, regretele… El îmi este Cel mai bun Prieten, care nu înşeală niciodată. Isus mă înţelege cel mai bine, chiar şi atunci cînd eu însămi nu mă pot înţelege. Treptat, treptat simt cum El mă umple de Sine, înviorîndu-mă, întărindu-mă, redîndu-mi bucurie şi pace. El este sprijinul, adăpostul de care am mereu nevoie.

Aş putea enumera o mulţime de rugăciuni la care am primit răspuns, uneori chiar imediat sau într-un timp scurt. Aceasta mi-a întărit şi mai mult credinţa, văzînd că Domnul Isus este cu mine pas cu pas. El e viu – locuieşte în cer, la dreapta Tatălui, dar şi în inima mea, fiindcă Lui I-am predat-o.

Îmi dau seama că rugăciunea este o armă puternică împotriva întunericului şi ea are un mare efect atunci cînd este însoţită de post. Însuşi Domnul Isus a postit şi S-a rugat 40 de zile în pustie. (Mt.4:2). În astfel de momente slăbim din punct de vedere fizic, însă din punct de vedere spiritual suntem pe înălţimi, experimentăm o părtăşie deosebită cu Tatăl Ceresc, atunci El îmi descoperă taine, adevăruri, la care altădată nu luam aminte. În timpul postului şi rugăciunii Domnul a fost ispitit în diferite feluri de Satan, însă El S-a opus cu fermitate prin Cuvântul Sfînt („Este scris…”).

Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toate lucrurile, fiindcă Isus Însuşi este un model de a-L proslăvi sau glorifica. De exemplu, în Mt.11:25-26, Lc.10:21 Domnul Isus Îl proslăveşte pe Tatăl, fiindcă „a descoperit tainele Împărăţiei pruncilor (ucenicilor), şi nu celor înţelepţi.

Şi Cristos, posibil, era istovit după lucrările pe care le săvârşea în timpul zilei, ţinînd cont şi de temperaturile caniculare ale verii în Palestina. Totuşi, înainte de răsăritul Soarelei, El se scula de dimineaţă, foarte devreme, „pe cînd încă era întuneric de tot, Se ducea într-un loc pustiu şi Se ruga acolo.” (Mc.1:35) Înainte de a înfăptui unele lucrări importante, deosebite, mă străduiesc să am un timp special în rugăciune cu Domnul chiar în zori de zi.

Înainte de săvârşirea minunii de înmulţire a pîinilor „Isus Şi-a ridicat ochi spre cer şi a rostit binecuvântarea” (Mc.6:41; 8:6, In.6:11). Doar binecuvântarea Lui îmbogăţeşte, aduce prosperare materială şi spirituală.

Uneori cînd Domnul Isus urca pe munte să se roage, erau şi unii dintre ucenicii Săi cu El (Ex: Lc.9:18, 9:28). El vroia să-i deprindă şi „pe aceşti micuţi” arta rugăciunii adevărate (Ex: Petru, Iacov, Ioan). În măsura posibilităţilor, le mărturisesc şi eu celor mai apropiaţi ai mei despre importanţa rugăciunii, îndemnîndu-i să o facă mai frecvent, totodată, convingîndu-i de rezultatele ei neaştepatate şi miraculoase.

Un loc important în viaţa de rugăciune îl au cererile de mijlocire – pentru semeni (creştini, necreştini), pentru bolnavi, săraci, pentru cei ce trec prin crize şi dureri, pentru cei căzuţi de la credinţă, etc. Domnul Isus întotdeauna, cred eu, îi pomenea în rugăciunile Sale „pe aceia pe care Tatăl I-a încredinţat – ucenicii Săi. În Luca 22:32 ne este relatat faptul, că Isus S-a rugat pentru Petru, ca să nu i se piardă credinţa. De asemenea, în rugăciunile Sale pentru bolnavi – atunci cînd săvârşea vindecări miraculoase, observăm milă, compasiune, dragoste faţă de cei în nevoie.

În rugăciunea dinaintea răstignirii, în grădina Ghetsimani (Ioan 17) Cristos se roagă Tatălui Ceresc să-i păzească pe urmaşii Lui de Cel rău, să-i facă una, precum este Sfânta Treime, ca lumea, văzând unitatea dintre ei să creadă în Dumnezeu. El cere sfinţirea ucenicilor. De asemenea, S-a rugat şi pentru acei care vor crede în Numele Său, fiindcă a mers să le pregătească tuturor credincioşilor Săi un loc în Rai.

Nu pot să fiu indiferentă, aducînd în rugăciunile mele doar cereri personale, ci întotdeauna mă rog pentru cei din familia mea, pentru rude, prieteni, fraţi, surori din biserică, colegi de serviciu, pentru bolnavi, suferinzi, bătrîni, orfani, pentru cei căzuţi de la credinţă, pentru mîntuirea celor necredincioşi, ş.a. De multe ori realizez că dacă sunt „înarmată” puternic cu rugăciune, atunci şi cei pentru care mă rog în mod special se bucură de binecuvântări din partea Domnului.

Exemplul lui Moise, care stătea pe munte cu mîinile ridicate, mijlocind pentru biruinţa poporului Israel în luptă îmi survine deseori în memorie. Isus se ruga cu foc în ultimele momente ale vieţii, era o rugăciune în agonie, o luptă spirituală în care vrăjmaşul a fost înfrînt.

Şi eu mă bucur nespus, cînd în urma unor rugăciuni insistente (în luptă) de mijlocire văd rezultatele aşteptate şi-L slăvesc pe Dumnezeu pentru aceasta. Apostolul Pavel spune cu entuziasm că noi suntem „împreună lucrători cu Dumnezeu”, adică noi lucrăm cu Dumnezeu, determinînd rezultatul evenimentelor (1Cor.3:9). Noi trebuie să schimbăm lumea prin rugăciune!

Unul dintre aspectele dificile în a învăţa să ne rugăm pentru alţii este intrarea în contact cu Dumnezeu, pentru ca viaţa şi puterea Sa să pătrundă prin noi în ceilalţi. De multe ori, presupunem că suntem în contact cu El, cînd, de fapt, nu suntem. De multe ori oamenii se roagă şi o fac cu toată credinţa din lume, dar nu se întîmplă nimic, fiindcă nu sunt „acordaţi la frecvenţa lui Dumnezeu”. Auzirea lui Dumnezeu este întîiul, al doilea şi al treilea lucru necesar în orice tip de rugăciune.

În rugăciunea dinaintea patimilor cutremurătoare sunt cuvintele Domnului „Facă-se voia Ta…”, repetate de trei ori (Mt.26:42), ele ne fac să înţelegem că Isus a venit ca să împlinească planul divin. „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întîmple.” (Mt.26:54)

Cu atît mai mult eu trebuie să aleg voia lui Dumnezeu mai presus de orice, fiindcă ea este desăvârşită. Atunci cînd ştiam că voi renunţa la numeroase beneficii ale acestei lumi, dar doream cu fermitate ca planul lui Dumnezeu să-l realizez şi în rugăciune Îi ceream călăuzire pentru aceasta, am ajuns să primesc mult mai mult decît mi-aş fi putut imagina.

Toate învăţăturile Lui sunt drepte şi merită a fi împlinite cu desăvîrşire. Ştiu că Dumnezeu face dreptate aleşilor Săi „care strigă zi şi noapte”. Vreau ca învăţăturile, Legea Lui să fie mereu în inima mea, la Cuvântul Sfînt să meditez în orice timp liber pe care-l am, căci El ne promite în Ioan 15:7; 14:13: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”

Trebuie să învăţăm să ne rugăm împotriva răului. Scriitorii din vremurile de odinioară ne îndeamnă să ducem un război spiritual împotriva „lumii, a firii pămînteşti şi a diavolului.” Să nu uităm niciodată că vrăjmaşul sufletelor noastre „dă tîrcoale ca un leu care răcneşte…” (1 Petru 5:8) Este nevoie de rugăciuni insistente!

Nu trebuie să aşteptăm până să ne vină cheful. Rugăciunea este la fel ca oricare altă muncă: s-ar putea să nu fim în dispoziţia de a munci, dar îndată ce începem să o facem, ne vine şi cheful. Să nu ne temem că această activitate ne va răpi prea mult timp, fiindcă ea nu ne răpeşte timpul, ci dimpotrivă, ni-l umple. Putem preceda, cuprinde şi îndeplini întreaga noastră activitate cu rugăciune.

Rugăciunea sufletului meu este similară celei redate de arhiepiscopul Tait: „Doresc o viaţă de rugăciune mai înaltă, mai profundă, mai adevărată!”

În încheiere, voi menţiona câteva idei, privitoare la importanţa rugăciunii noastre:

• Cu cît ne rugăm mai profund, cu atît ajungem mai sus.
• Scopul adevărat al rugăciunii nu este să-L schimbăm pe Dumnezeu, ci pe noi înşine.
• Rugăciunea de mijlocire este puntea de legătură între neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu.
• Uneori, rugăciunea va schimba împrejurările, dar de cele mai multe ori ea ne va schimba pe noi înşine.
• Rugăciunea nu-L dezarmează pe Dumnezeu, ci ne înarmează pe noi.