“Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci m-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi. El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea. Să vestesc un An De Îndurare Al Domnului (Isaia 61:1–2).
Acest pasaj a fost citit de către Domnul Isus atunci când vizitase sinagoga din oraşul Său natal, Nazaret (Luca 4:16-30). De ce anume acest loc din Vechiul Testament a fost ales ca şi “semnal de start” pentru viaţa de slujire a Domnului Isus? Dupa ce Isus a terminat de citit acest pasaj, toată sinagoga a fost pusă în mişcare, apoi forfota s-a răspandit peste tot Nazaretul, a urmat Galileea, Iudeea şi a ajuns foarte curând pâna în cele mai depărtate colţuri ale Imperiului Roman.
Oare de ce ? Evreii din Nazaret nu mai auziseră până atunci şi nici nu citiseră nici odată aceste cuvinte din cartea profetului Isaia? Ba da, cu siguranţă. Ba chiar mulţi dintre ei le cunoşteau pe de rost. Atunci ce i-a tulburat atât de mult încât au căutat să-L arunce pe Isus in prăpastie? (Luca 4:29) Cu siguranţă că nu cuvintele din Scriptură i-a mâniat pe iudei ci cuvintele Domnului Isus: ”Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:21). În acel moment au apărut câţiva factori care i-au făcut pe iudeii din Nazaret să se împotrivească, iată care sunt ei: Isus era concetăţeanul celor ce-L ascultaseră şi aceasta îi împiedică să creadă că este deosebit de ceilalţi, aşa încât Dumnezeu să-L fi ales tocmai pe El ca să aducă la împlinire ceea ce a promis prin Profetul Isaia cu aproximativ şapte secole în urmă. (Luca 4:22)
Isus însuşi a scos în evidenţă acel paradox care a fost dintotdeauna o problemă în istoria Israelului: “Nici un profet nu este primit bine în patria lui”. (Luca 4:24)
În ce priveşte citirea Scripturii în sinagogă, tradiţia evreiască nu permitea ca să se oprească lectura la jumătate de propoziţie. Isus a încălcat tradiţia fiindcă prin prima Sa venire profeţia urma să se împlinească doar pâna la cuvintele la care s-a şi oprit cu citirea. Cuvintele ce urmau în acel pasaj se refereau la a doua Sa venire unde este vorba de Judecata viitoare “…şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. (Isaia 61:2b)
Anul de îndurare sau anul jubiliar, conform legii lui Moise (Levitic 25:8-55), trebuia declarat oficial de către preoţii din Ierusalim şi într-o anumită zi de Rosh ha-Shana, Anul nou evreiesc în al cincizecelea an, numărat după o anumită ordine şi trebuia proclamat concomitent în toată ţara printr-un sunet special din trâmbiţa care se numea “Iovel”.
Se mai ştie că după robia babiloniană evreii au încetat să mai sărbatorească Anul de veselie în ţara lor şi deci, erau deja împăcaţi cu gândul că practicarea legii referitoare la Anul Jubiliar poate fi ignorată. Şi iată că Isus care nu era autorizat de ei să declare începutul Anului de îndurare, totuşi o face şi încă la timpul nepotrivit.
Aşadar, evreii din Nazaret au avut cel puţin 5 argumente pentru a-L învinui pe Isus în nerespectarea Legii şi a Tradiţiei. Totuşi, Isus declară în Matei 5:17 că nu a venit să strice Legea ci să o împlinească. Se contrazice Domnul Isus cu Scripturile, sau poate nu a fost înţeles de concetăţenii Săi iudei. Înainte de înălţarea Sa la cer, Isus le aminteşte ucenicilor : ”…că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile (Luca 24:44). Înseamnă că problema nu era în Isus ci în cei care n-au înţeles Scripturile. Sunt convins că din tot ce a citit atunci Isus, în faţa iudeilor, din cartea profetului Isaia doar subiectul legat de Anul jubiliar, sau mai bine-zis declararea împlinirii lui prin Ieşua din Nazaret i-a făcut pe iudei să se tulbure şi să se mânie pe El, deoarece celelalte referinţe la eliberare erau tocmai binevenite între evreii din Palestina care de aproape un secol erau subjugaţi de romani.
Haideţi să urmărim cu atenţie, călăuziţi de Duhul Sfânt, ca să înţelegem ce mesaj le-a transmis Dumnezeu israeliţilor în cap.25 din cartea Levitic. În epistola apostolului Pavel către Coloseni 2:17 scrie că legile şi sărbatorile din Vechiul Testament nu sunt altceva decât o umbră a lucrurilor viitoare. Deci ce este mai important, obiectul sau umbra produsă de el. Anul jubiliar, ca şi celelalte sărbători din Lege nu au fost stabilite ca un scop în sine ci purtau în ele o semnificaţie spirituală cu caracter etern care avea să se împlinească în viitor. Sună cam straniu, dar în cazul nostru, anume studierea “umbrei” ne va ajuta să inţelegem mai bine sensul adevărat al Anului jubiliar în planul lui Dumnezeu de salvare a omenirii din păcat.
Semnificaţia anului jubiliar în Vechiul Testament
Înainte de a descoperi semnificaţia spirituală şi reflectarea soteriologică a Anului Jubiliar în planul lui Dumnezeu de salvare a omenirii vom face un scurt studiu despre Anul de Veselie din Vechiul Testament. Anul Jubiliar, Anul de Veselie, Anul de Indurare…, iată câteva nume al celui de al cincizecilea an numit in ebraică יוֹבֵל – iovel. Iovel înseamnă berbec sau cornul de berbec folosit în calitate de trâmbiţă, acest corn se mai numeşte şi shofar). Transcrierea acestui cuvânt în limba latină este [jobel]. Anume de la el provine etimologia cuvântului “jubileu”. Acest an finaliza ciclul de şapte săptămâni anuale. În cartea Levitic 25:8-17, 23-25 sunt descrise toate instrucţiunile referitoare la modul cum trebuia proclamat începutul Anului Jubiliar.
De sarbătoarea Yom Kippur sau Ziua Judecăţii, peste 2 zile după începutul sărbătorii Rosh-ha Shana sau Anul nou evreiesc (care la rândul său se începea tot cu sunetul de trâmbiţă shofar). „Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani. În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizeci-lea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui, şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui. Anul al cincizeci-lea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele, şi să nu culegeţi via netăiată. Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva Sfânt. Să mâncaţi ce vă vor da ogoarele voastre. În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui. Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau dacă cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind anii de la anul de veselie, şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-l scazi; căci el îţi vinde numai numărul secerişurilor. Nici unul din voi să nu înşele, deci, pe aproapele lui, şi să te temi de Dumnezeul tău; căci Eu Sunt Domnul, Dumnezeul vostru… Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi Sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai deaproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său.”
Poruncile principale referitoare la Anul Jubiliar
Interdicţia lucrărilor agricole pe parcursul întregului an. (Lev.25:11-12). “Anul al cincizeci-lea să fie pentru voi anul de veselie; atunci să nu semănaţi, să nu seceraţi ce vor aduce ogoarele de la ele, şi să nu culegeţi via netăiată. Căci este anul de veselie: să-l priviţi ca ceva Sfânt. Să mâncaţi ce vă vor da ogoarele voastre.”
Retrocedarea pământurilor proprietarilor iniţiali, asupra cărora aceştia şi-au pierdut drepturile în urma vânzării moştenirii lor. (Lev.25:13). “În anul acesta de veselie, fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui.”
Eliberarea robilor evrei. (Lev.25:39-41) „Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine, şi se vinde ţie, să nu-l pui să-ţi facă muncă de rob. Ci să fie la tine ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic; să stea în slujba ta până la anul de veselie. Atunci să iasă de la tine, el şi copiii lui care vor fi cu el, şi să se întoarcă în familia lui, la moşia părinţilor lui.”
Toate aceste prescriptii au ca bază doua clauze: (1) Pamântul îi aparţine lui Dumnezeu (Lev.25-23) „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi Sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.” (2) Dumnezeu este Proprietarul israeliţilor, iar ei sunt robii Lui. (Lev. 25-55) “Căci copiii lui Israel Sunt robii Mei; ei Sunt robii Mei pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu Sunt Domnul, Dumnezeul vostru”.
Scopul social al Anului Jubiliar prevedea păstrarea dreptului de proprietate asupra pământului şi restabilirea în drepturi de proprietar pe moştenitor pentru a păstra integritatea şi pentru a nu permite înstrainarea moştenirii seminţiilor lui Israel. Versetul 10 din acelaşi capitol pune accentul anume pe întoarcerea la moşie, sau la pământul moştenit. „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizeci-lea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui, şi fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.”. Anume acest verset a fost pus la baza explicaţiei sau înterpretării motivului, de ce s-a încetat să se mai respecte porunca de a sărbători Anul Jubiliar. Din moment ce 10 seminţii ale lui Israel au fost duse în robia asiriana s-a facut imposibilă întoarcerea israeliţilor la moşiile lor. Celelalte directive, însă, referitoare la iertarea datoriilor şi la eliberarea robilor a continuat să se respecte de către cele 2 seminţii rămase în Iudeea până la robia babiloniană, iar după întoarcerea evreilor din robia babiloniană s-a simţit tendinţa de neglijare şi ignorare a unor porunci legate de Anul Jubiliar. În perioada celui de-al doilea Templu în ajunul Anului Sabatic şi a Anului Jubiliar creditorii refuzau să mai dea bani cu împrumut evreilor săraci, ca să nu trebuiască să le ierte datoriile , astfel se încalcă o altă poruncă ce prevedea ajutorarea săracilor din Israel. „Dacă va fi la tine vre-un sărac dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-i deschizi mâna, şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui.” (Deut.15:7-8) si tocmai despre aceasta avertizează versetul 9: „Vezi să nu fii aşa de rău ca să zici în inima ta: „Ah! se apropie anul al şaptelea, anul iertării!” Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit şi să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta, şi te-ai face vinovat de un păcat”.
Iosif Flavius în cartea sa „Antichităţi iudaice” confirmă ca legile legate de Anul Jubiliar s-au respectat şi în perioada celui de al doi-lea Templu. Totuşi, ţinând cont de faptul, că modul de sărbătorire a anului jubiliar in acea perioadă se deosebea de cel descris in Scriptură, mulţi cercetători istorici şi teologi menţionează respectarea doar parţială a poruncilor legate de Anul Jubiliar în acele vremuri.
Halaha (legea rabinică) susţine că legile ce ţin de Anul Sabatic să se răspândească şi asupra Anului Jubiliar, doar cu excepţia retrocedării pământului vândut anterior şi a eliberării robilor.
Cărţile apocrife [se pseudoepigrafele] descriu mai multe metode de calculare a Anului Jubiliar. Unii susţineau că Anul Jubiliar este al 50-lea an care urmează imediat după cele şapte săptămâni anuale, iar următorul an după Anul Jubiliar este începutul unui nou ciclu de saptămâni anuale (7 ani * 7). Conform Talmudului, Anul Jubiliar necesită o sfinţire deosebită şi Sinedrionul trebuie să declare oficial începutul Anului Jubiliar prin sunet de trâmbită (shofar). Membrii Sinedrionului trebuiau să urmărească cu stricteţe respectarea tuturor prescripţiilor legate de Anul Jubiliar. Dacă începutul Anului Jubiliar nu era proclamat cu sunetul de trâmbiţă, acesta nu avea putere legală.
Urmează continuarea…