Istoricul dezvoltării principiilor de slujire. Perspectiva bisericii primare.

Deşi toţi creştinii trebuie să fie implicaţi în slujirea lumii şi în slujirea celorlalţi creştini, anumite responsabilităţi speciale de slujire sunt date unor creştini echipaţi în mod specific pentru această sarcină. Pentru a delimita cît mai exact terminologia slujbelor bisericeşti despre care se vorbeşte în Noul Testament, bătrînii (sau episcopii) trebuie să fie în fruntea slujirii efective [BOICE, 598].

Este adevărat că Hoit poate interpreta expresia în sensul că biserica este alcătuită din elemente de „conducere” şi de  „slujire” , dar nu credeam că această interpretare poate fi aplicată şi la 1 Timotei cap.3, unde o listă cu calităţile cerute episcopilor este urmată imediat de o listă adresată celor care sunt diaconi: să fie cinstiţi, sinceri, să nu fie dedaţi la băutură sau la lăcomie, să fie integri [DOUGLAS, 339].

În măsura în care ne putem da seama din Noul Testament, slujba de diacon a fost prima slujbă instituită de apostoli în biserică. Apostolii au fost aleşi de Isus chiar de la bun început, dar diaconatul a fost prima slujbă instituită. Relatarea despre instituirea diaconatului poate fi găsită în Fapte 6:1-6. „În zilele acelea, cînd s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cîrteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor eru trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat ucenicii şi au zis:

“Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvîntul lui Dumnezeu şi să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfînt şi înţelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi propovăduirea Cuvîntului. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Dunul Sfînt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.”

După cele relatate în legătură cu nenţelegerea dentre greci şi evrei, cu privire la distribuirea incorectă a hranei pentru văduvele grecilor, au fost aleşi nişre oameni sfinţi, vrednici ca să slujească la mese, aşa încît nimeni să nu fie neglijat.  Era o sarcină fascinantă! Nu era nimic care să-i facă pe oamenii aceştia să se umple de măndrie. Cert este că ei nu s-au considerat mari şefi. Ei erau slujitori. Nu au profitat de poziţie pentru a le spune apostolilor cum să procedeze. De fapt, ei au fost aleşi pentru ca apostolii să se poată dedica propovăduirii cuvîntului, şi nu există nici un indiciu care să sugereze că apostolii s-au consultat cu diaconii în privinţa subiectului sau timpul predicii [WEMP, 122].

Primii diaconi au fost puşi deoparte cu scopul de a reface părtăşia şi aşa cum a mai fost menţionat, ca apostolii să poată vesti Evanghelia fără obstacole din partea slujirii sau a administrării. Au fost aleşi ca să satisfacă nevoia existentă în biserică. Ei puteau primi orice sarcină pe care le-o delega biserica, dar nu puteau să dicteze bisericii ce poate şi ce nu poate să facă [ROBINSON, 76].

Deşi orice slujitor al lui Cristos poare fi numit pe bună dreptate „diacon” , termenul poate fi aplicat în mod special la acei care servesc, la fel ca şi Fivi (Romani 16:1), prin exemplele prezentate  mai sus. Nu se ştie cu certitudine dacă diaconul a activat peste tot sub acest nume sau dacă, de exemplu, „cei ce au darul de a ajuta” (1 Corinteni 12:28) erau echivalenţi cu „diaconii” de la Filipi. Este semnificativ faptul că după ce enumeră calităţile cerute diaconilor, Pavel revine la sensul general al cuvîntului şi îi dă îndemnuri lui Timotei (1 Timotei 4:6; vezi şi 1 Petru) [DOUGLAS, 340].

Totuşi, trebuie să ţinem cont de argumentul lui Lightfoot, care susţine că locul pe care îl dă Luca acestui incident reflectă importanţa pe care i-o acordă. Este “unul dintre acele fapte reprezentative din care este alcătuită aproape în întregime prima parte”. Însă, semnificaţia nu stă în instruirea unei ordini în ierarhia slujirii, ci în faptul că ea este un prim exemplu de delegare a responsabilităţilor administrative şi sociale celor care au un caracter şi înzestrări potrivite pentru aceasta, lucru care trebuia să devină caracteristic pentru biserici. În acelaşi timp este recunoaşterea faptului că asemenea funcţii fac parte din lucrare de slujire a lui Cristos [DOUGLAS, 339].

Cineva a menţionat un adevăr util, precum că este mai bine să te consumi pentru Cristos, decît  să rugineşti pentru El. Este mai bine să mori în slujba lui Isus, decît să fii trecut pe lista  celor care mor răpuşi de diverse boli sau accidente [MACDONALD, 810].

Perspectiva lui Petru

Petru a fost ucenicul acceptat în mod natural de grupul apostolilor. Unii chiar îl urmau în tot ce făcea. Atunci cînd Petru a plecat, ceilalţi au făcut la fel.”Merg să pescuiesc” – a spus el. „Şi noi mergem cu tine”- i s-au alăturat prietenii. Greşelile sale, care porneau din incurabila sa impetuozitate, au fost multe, dar influenţa sa a fost inestimabilă şi calităţile sale de conducător – indiscutabile. Cugetarea asupra sfaturilor date de el conducătorilor spirituali, în anii maturităţii sale, este un exerciţiu valoros. El a scris slujitorilor bisericii cîteva principii etern valabile pentru orice tip de conducere spirituală [SANDERS, 59].

Păstorul cel Bun le aminteşte că prima lor responsabilitate este pentru turma care le-a fost încredinţată: „Vedeţi dacă turma lui Dumnezeu aflată în paza voastră este hrănită şi îngrijită corespunzător” (1 Petru 5:2). Nu este greu de observat că mesajul de maturitate al apostolului Petru se conţine în spiritul unei discuţii ce a avut loc după căderea sa – dialogul de neuitat cu Marele Păstor (Ioan 21:15-17). Într-adevăr, în acest pasaj el pare să retrăiască experienţele acelor zile. A ştiut că cei cărora le scria treceau prin încercări, fiind „străini, împrăştiaţi” (1 Petru 1:1) şi de aceea, aveau nevoie de o înaltă îngrijire şi slujire. Astfel, Petru se adresează în scrierile sale slujitorilor bisericilor, avînd în vedere tocmai aceste nevoi. Mai trebuie de remarcat că el nu a scris de pe poziţia de conducător al apostolilor, ci de „slujitor ca şi ei”,ca unul care poartă aceleaşi responsabilităţi. El nu le-a vorbit de sus, ci de pe aceeaşi poziţie, care este o bază bună pentru exercitarea slujirii în conducerea bisericii. El îi tratează şi li se adresează ca fiind egali lui. A scris de asemenea ca martor al suferinţelor lui Cristos, ca unul a cărui inimă a fost pedepsită de propria cădere, zdrobită şi cucerită de dragostea Calvarului. Lucrarea de slujire nu poate fi făcută cu eficienţă fără o inimă jertfitoare şi pe deplin dedicată  slujirii [SANDERS, 59].

Apostolul Petru începe cu motivaţia (1 Petru 5:2-3). Slujitorul trebuie să-şi asume şi să-şi îndeplinească responsabilităţile „neconstrîns, ci de bunăvoie”. În timpurile cînd Petru scria acest mesaj, împrejurările nefavorabile puteau cu uşurinţă să clatine cele mai puternice inimi, dar el îi îndeamnă să nu dea înapoi în faţa responsabilităţilor. Ei nu trebuie să slujească doar din datorie sau sub presiunea împrejurărilor, ci sub nobila constrîngere a dragostei Divine.

Adevărata slujire a oamenilor trebuie exercitată „după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 5:2), nu după propriile preferinţe sau păreri. Aşa cum Israelul este pus deoparte pentru Dumnezeu, tot aşa oamenii pe care trebuie să-i slujim în biserică sau în afara ei ne sunt încredinţaţi nouă şi întreaga noastră atitudine faţă de ei trebnuie să fie identică cu atitudinea lui Dumnezeu. Ce perspectivă se deschide! Ce ideal! Dar şi ce responsabilitate!? Sarcina noastră este să arătăm oamenilor îngăduinţa Lui Dumnezeu, iertarea Lui, dragostea Lui şi slujirea-I nemărginită [BARCLAY, Letters of Peter and Jude, 156].

Slujirea la care ne-a chemat Domnul Isus nu trebuie să fie refuzată datorită unui sentiment de nevrednicie sau nepotrivire. Cine ar putea fi vrednic de o asemenea încredere? În privinţa acestui lucru să ne amintim de argumentaţia lui Moise care, în loc să-L mulţumească pe Dumnezeu, I-a aprins mînia (Exod 4:14).

O altă caracteristică a slujitorului trebuie să fie neinteresarea de cîştig (1 Petru 5:2). Nu-ţi face munca pentru beneficiile pe care le-ar putea aduce,”un cîştig mîrşav”. Petru nu a uitat puterea de corupţie a lăcomiei tovarăşului său Iuda şi a fost preocupat ca prezbiterii şi lucrătorii din biserică să fie complet eliberaţi de avariţie. Un slujitor nu trebuie să fie afectat în slujire sau în deciziile sale de nici un fel de consideraţii financiare sau de vre-un alt fel de cîştig. Cînd oamenii vor vedea dezinteresul sincer faţă de acest aspect, cuvintele sale vor căpăta greutate [SANDERS, 61].

Paul Rees sugerează că lăcomia de bani  nu este singurul lucru conţinut în cuvintele greceşti „cîştig ruşinos”. Expresia poate fi aplicată şi pentru lăcomia de popularitate sau faimă, o ispită la fel de înşelătoare. Prestigiul sau numele  bun (autoritatea)  sunt  adesea  mai dorite  decît  banii [REES, 126].

„Nu sunt sigur care dintre cei doi ocupă locul mai de jos, cel avid de bani sau cel interesat de aplauze” – scria J.H. Jowett [SANDERS, 61].

Un predicator îşi poate concepe şi şlefui mesajele pentru a obţine aclamaţii, iar lucrătorii din alte slujbe ar putea lucra pentru a fi remarcaţi, pentru a se impune sau pentru o apreciere mai înaltă. Oricare dintre aceste motivaţii ne poate face inapţi pentru slujbă, distrugînd percepţia asupra nevoilor turmei şi a pericolelor ce o urmăresc [JOWETT, 188].

Slujitorul creştin nu trebuie să fie un dictator „nu ca şi cu alţi stăpîni peste cei care v-au căzut la împărţeală” (1 Petru 5:3a) – nimic mai nepotrivit pentru cineva care Îl slujeşte pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a smerit pe Sine însuşi.

El trebuie sp fie un exemplu vrednic de urmat pentru turmă – „ci făcîndu-vă pilde turmei” (1 Petru 5:3b). Cineva spunea:”Predică Cuvîntul prin viaţa ta şi dacă este nevoie mai foloseşte şi cuvinte”.

Un slujitor trebuie să fie „împodobit de smerenie” (1 Petru 5:5) Cuvîntul se referă la veşmîntul alb sau la şorţul purtat numai de sclavi. Diaconul trebuie să poarte „veşmîntul sclavului” [NEILL, 107-108]. Rememora oare Petru noaptea tragică în care refuzase să ia ştergarul şi să se încingă cu el pentru a spăla picioarele învăţătorului? El îi sfătuieşte, pentru a preveni acest lucru. Mîndria poate deveni de multe ori apanajul puterii, iar Dumnezeu nu-i încurajează pe oamenii mîndri aflaţi în serviciul Său, ci mai degrabă li se opune. Doar celui care este umil, smerit, Dumnezeu îi înmulţeşte harul. La 1 Petru 5:5, autorul i-a îndemnat pe conducători să acţioneze cu umilinţă în relaţiile lor cu alţii, iar în versetul 6, îi sfătuieşte să reacţioneze cu umilinţă la disciplinarea la care îi supune Dumnezeu. „Aşadar, supuneţi-vă umili sub mîna tare a lui Dumnezeu”- este interpretarea lui Charles B.William, redînd  ideea corectă a diatezei pasive „lăsaţi-vă să fiţi smeriţi” [SANDERS, 63]. Ca o motivaţie pentru acest înalt şi privilegiat tip de slujire, Petru spune: „Şi cînd se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veştezi, a slavei” (1 Petru 5:4). Cununa dorită de flori, se va veştezi curînd, dar nu şi ghirlanda nepieritoare pe care o va primi cel credincios în slujirea pe care o face. Păstorul poate primi mîngîiere din faptul că nu va fi lăsat de Marele Păstor să poarte singur povara. El poate avea experienţa unui transfer al îngrijorării: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1Petru 5:7) [SANDERS, 63].

Perspectiva lui Pavel

Pavel scrie: “Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de cîştig mîrşav; ci să păstreze taina credinţei într-o conştiinţă curată. Trebuie verificaţi întîi şi, numai dacă sunt fără pată, să fie diaconi. Diaconii să fie soţi ai unei singure soţii şi să ştie să-şi conducă bine copii şi casele lor” (1Tim.3:8-10,12).

Cineva a spus cu o anumită ocazie: „Nu-i aşa că e o experienţă umilitoare să-ţi vezi propriile slăbiciuni alergînd în jurul tău pe două picioruşe!” Este caracteristic marilor slujitori faptul că statura lor apare tot mai înaltă cu trecerea anilor. Privit din orice unghi, Pavel creşte în grandoare morală şi spirituală cu cît este analizat mai critic. Nu este de mirare că A. W. Tozer l-a caracterizat drept creştinul cu cel mai mare succes din lume. Este uimitor că Dumnezeu l-a ales pe cel mai neîndurător şi agresiv duşman al bisericii pentru al transforma în cel mai proeminent slujitor şi apărător al Evangheliei [SANDERS, 47].

Apostolul Pavel a fost echipat în mod unic pentru misiunea mondială pe care a primit-o de la Dumnezeu. Un scriitor anonim, făcînd o paralelă cu personalitatea lui Pavel, a sugerat să ne imaginăm pe cineva care ar putea vorbi la Pekin în chineză, citîndu-i pe Confucius şi pe Mencius; ar scrie o teologie bine argumentată în engleză, ar expune-o la Oxford şi şi-ar apăra cauza înaintea Academiei Sovietice de Ştiinţe din Moscova, vorbind ruseşte. El a fost cu siguranţă unul dintre cei mai multilaterali slujitori pe care i-a cunoscut biserica de-a lungul timpului [SANDERS, 47].

Diversitatea calităţilor sale se observă în uşurinţa cu care se adaptează auditoriul (1Cor.9:20). El apare cu aceeaşi dezinvoltură în faţa oamenilor de stat şi a soldaţilor, a femeilor şi a copiilor, a regilor şi a oficialilor. El se simte ca acasă în dezbaterile cu filosofii, teologii şi păgînii. [SANDERS, 48].

Ambiţia sa nelimitată, cristo-centrică, a fost ănflăcărată de dragostea pentru Cristos şi de un sentiment irezistibil al responsabilităţii (Rom.1:14; 2Cor.5:14). El a avut acea pasiune autentică, misionară de a împărtăşi şi altora marea sa descoperire – o pasiune care a trecut peste diferenţele de cultură şi a depăşit orice barieră rasială. El s-a simţit egal îndatorat faţă de toţi oamenii. Sărăcia sau bogăţia, statutul social sau nivelul intelectual nu a contat pentru el. Luînd în considerare aceste lucruri, cine ar fi mai calificat să catalogheze cerinţele slujirii spirituale decît Pavel însuşi? Standardele spirituale nu se schimbă de la o generaţie la alta, fiind aceleaşi acum ca şi la naşterea bisericii. Calităţile menţionate de Pavel nu sunt opţionale, ci sunt cerinţe indispensabile.

Condiţiile de ordin social

Apostolul Pavel, din consideraţie faţă de cei din interiorul bisericii afirmă la 1Timotei 3:2 că slujitorul trebuie să fie fără reproş. Caracterul său trebuie să fie de aşa natură, încît să reziste la orice atac sau cenzură. În exprimare colocvială aceasta înseamnă că defăimătorii nu trebuie să aibă nici un lucru de care să se agaţe. Dacă i-ar fi adusă o acuzaţie, aceasta ar fi lipsită de putere, pentru că viaţa sa nu ar oferi motive de reproş. El nu va da nici un prilej adversarilor, chiar dacă aceştea s-ar lansa într-o campanie de defăimare a persoanei sale. Pentru cei din afara bisericii (1Timotei 3:3-4), el trebuie să aibă şi o bună reputaţie. Persoana care trăieşte alături de un creştin, zi de zi, la muncă sau în activităţile bisericeşti are adesea cea mai clară imagine asupra veridicităţii caracterului său. Motivul unei astfel de cerinţe este evident. Un prezbiter şi om de afaceri, obişnuia să predice uneori duminica. Angajaţii săi obişnuiau să spună că ei ştiau întodeauna dacă şeful lor a predicat duminică, pentru că în lunea următoare acesta era deosebit de indispus. El nu şi-a influenţat subalternii pentru Cristos.

Neţinînd seama de unele situaţii critice ale creştinilor, unii necreştini respectă în general idealurile înalte ale caracterului creştin şi atunci cînd le recunosc într-o viaţă sfîntă, ei doresc o experienţă similară. Aceasta este chiar faptul care pune punct criticii lor. Caracterul unui lucrător în via Domnului trebuie să fie de aşa natură încît să impună respect celor din preajma lui , să le cîştige încrederea şi să le ridice aspiraţiile. Exemplul este mult mai puternic decît preceptul [SANDERS, 49].

Condiţii de ordin moral

Într-o lume în care principiile morale sunt supuse unui atac subtil şi permanent, apostolul Pavel a ţinut cont să sublinieze că un slujitor trebuie să fie fără vină din acest punct de vedere (1Tim.3:12; Tit.1:6). El trebuie să fie „bărbatul unei singure neveste”, într-o societate în care acest lucru nu este un standart. Există mai multe interpretări ale expresiei, dar, oricare ar fi interpretarea, un lucru nu poate fi omis: se cere slujitorului să fie ireproşabil din punct de vedere moral. Viaţa sa de căsnicie şi fidelitatea faţă de un singur partener trebuie să corespundă unui înalt standart. El trebuie să fie un om cu o moralitate de nezdruncinat [SANDERS, 50].

Se cere deasemenea să fie cumpătat „nu dedat la vin” (1Tim.3:3), cu tot ceea ce implică acest lucru. Cuvîntul semnifică “unul care zăboveşte asupra vinului.” Un om care se îmbată este discreditat într-o societate obişnuită, cu atît mai mult în biserica creştină. Un slujitor de caracter nu trebuie să fie indulgent cu sine în secret pentru ca acesta îi va submina tăria şi mai devreme sau mai tîrziu îi va deteriora mărturia publică.

Condiţiile de ordin intelectual

Din alt punct de vedere, Pavel menţionează la 1 Timotei 3:4 că un conducător trebuie să fie înzestrat cu bun simţ şi cu o minte sănătoasă. Această ultimă sintagmă “o minte echilibrată rezultînd din restricţii autoimpuse” se referă la echilibrul interior care rezultă din autodisciplina zilnică. Jeremy Taylor a definit această calitate „cercul raţiunii şi frîul pasiunii” [BARCLAY, LETTERS TO TIMOTHY & TITUS, 92]. Grecii puneau mare preţ pe această calitate. Pentru ei aceasta era o stare a minţii supusă nu unui impuls de moment, ci unui proces de disciplinare, o stare care nu atingea extremele, ci se situa între ele.

Un slujitor autentic este cel care posedă o minte echilibrată şi care deţine controlul fiecărei părţi a caracterului său. Pe de altă parte, el trebuie să fie respectabil, decent (1Tim.3:7). Cuvîntul este kosmos, ordinea care iese din haos la porunca lui Dumnezeu. O viaţă ordonată vine dintr-o minte ordonată. Viaţa slujitorului trebuie să fie atît de ordonată, încît să reflecte frumuseţea şi ordinea lui Dumnezeu.

Atît din punct de vedere intelectual, cît şi spiritual, el trebuie să fie în stare să-i înveţe pe alţii (1Tim.3:2; Tit.1:9). Expresia nu semnifică doar capacitatea de a-i învăţa pe alţii, ci şi promptitudinea, dorinţa, dar şi obligativitatea de a împărtăşi cu alţii adevărurile învăţate de la Duhul Sfînt din Scriptură. Dacă îi învaţă pe alţii, el însuşi trebuie să fie unul care studiază Scriptura. „Nici un om incapabil să-i înveţe pe alţii cu succes nu este calificat pentru a fi slujitor”- a spus H. A. Kent [SANDERS, 51].

Samuel Brengle se ruga:

„Dăruieşte-ne mai mulţi învăţători; lideri care ştiu să citească în inimi, să aplice adevărul la nevoile oamenilor, aşa cum un medic bun consultă pacienţii şi le aplică remedii potrivit bolilor lor. Există boli sufleteşti de suprafaţă sau de adîncime, acute sau cronice, superficiale sau adînci, pe care numai adevărul care este în Cristos le va vindeca. Dar nu este acelaşi adevăr pentru fiecare nevoie, cum nu e acelaşi medicament pentru toate bolile. De aceea trebuie să studiem mai atent Biblia şi să ne rugăm pentru o continuă iluminare din partea Duhului Sfînt.”

John Wesley a avut aceste calităţi intelectuale la cel mai înalt grad. El nu s-a complăcut într-o stare de mediocritate şi întodeauna a căutat să ridice atît nivelul intelectual, cît şi pe cel moral şi spiritual al celor din jurul său. El însuşi avea o deosebită capacitate intelectuală; dacă s-ar fi făcut o clasificaare, ar fi putut figura printre cei mai de seamă intelectuali ai vremii sale. Avea excelente cunoştinţe de literatură. Un predicator eminent a declarat că nu cunoaşte predici care să conţină atătea cunoştinţe de literatură clasică şi universală ca ale lui Wesley. Cu toate acestea, el a fost cunoscut ca „omul unei singure Cărţi”. A fost exemplul strălucitor al unei minţi consecrate [SANDERS, 52].

Condiţii care ţin de domeniul personalităţii

Un slujitor creştin nu trebuie să fie certăreţ (2Tim.2:24), ci binevoitor şi blînd nu agresiv şi polemic, ci înţelept şi amabil  (1Tim.3:2). Această alternanţă contrastantă a cuvintelor pune într-o lumină atractivă caracterul ideal al slujitorului. R. C. Trench spune despre blîndeţe: „Este spiritul ce corectează şi înlătură nedreptăţile dreptăţii”. Persoana care posedă această calitate, afirmă Aristotel, îşi aminteşte mai degrabă binele decît răul; binele ce i s-a făcut mai degrabă decît binele pe care l-a făcut. El nu va fi nici agresiv, nici iritabil; mai mult, va manifesta consideraţie şi îngăduinţă faţă de ceilalţi, căutînd întodeauna o soluţie pozitivă pentru o problemă spinoasă sau o situaţie explozivă.

Apoi, el trebuie să fie primitor de oaspeţi (Tit.1:8) – un prieten al străinilor. Această slujbă nu va fi primită ca o însărcinare obositoare, ci ca un serviciu privilegiat făcut pentru Domnul. În lucrarea antică „Păstorul lui Hermas” este scris că un episcop trebuie să fie ospitalier, bucuros oricănd să primiască în casa sa pe oamenii lui Dumnezeu. Cînd Pavel a scris despre acest lucru, ospitalitatea era mult mai importantă decît în timpurile noastre, cu toate că şi acum este cerută unui slujitor. În zilele de început ale bisericii hanurile erau puţine; în plus, erau murdare şi imorale. Creştinii care erau în vizită nu puteau găzdui la casele păgînilor, deoarece persecuţiile erau foarte răspîndite. La intrarea în oraşe creştinii erau expuşi primejdiei de a fi arestaţi şi vînduţi ca sclavi. De aceea era esenţial ca membrii bisericii şi în special liderii, să fie ospitalieri. Ei trebuiau să ofere o uşă deschisă creştinilor, dar şi necreştinilor [SANDERS, 53].

Un afacerist, cu un profund ataşament faţă de biserică, a făcut un obicei din a-şi ţine casa deschisă duminica pentru vizitatori şi săraci. Acest lucru a contribut la înbunătăţirea atmosferei din biserică, poziţia sa de slujitor s-a întărit, viaţa i-a devenit mai bogată şi alţii au fost binecuvîntaţi [SANDERS, 53].

   Lăcomia şi sora sa geamănă iubirea de bani (1Tim.3:3) sunt atribuite care descalifică. În exersarea slujbei sale spirituale, un lucrător în via Domnului nu trebuie să fie dominat de consideraţii financiare. El va fi gata oricînd să accepte o însărcinare cu o remunerare mai mică, pentru că la drept vorbind – comoara noastră sau „cununa de remunerare” ne aşteaptă în ceruri la Tatăl, dar Biblia mai spune că Dumnezeu va purta de grijă (de aici desprindem ideea că nu ne-a promis nici bogăţie, nici sărăcie, doar că ne va purta de grijă) şi că cel ce lucrează pentru Evanghelie; să se hrănească din Evanghelie.

Condiţii cu privire la viaţa de familie

Din multele surse dubioase care le avem despre apostolul Pavel în ce priveşte că a fost sau nu căsătorit, putem spune cel puţin că a ştiut ce aduce succesul într-o familie. El a scris că slujitorul creştin dacă este căsătorit trebuie să-şi demonstreze capacitatea de a-şi conduce şi administra căminul într-un mod sfînt (1 Timotei 3:4) – „să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copii în supunere cu toată demnitatea” [NASB; SANDERS, 53]. Oare nu eşecul în acest domeniu a condus la căderea multor misionari şi conducători după ce ajunseseră la o înaltă performanţă ca slujior?

Noul Testament consideră eşecul de a face acest lucru drept un defect al caracterului creştin. Asta nu înseamnă că bărbaţii trebuie să fie autocraţi sau dictatori, ci să reuşească să implanteze în copii lor ascultare şi mărturia adevărului [MACDONALD, 931].

„Demnitate ” este o traducere mai bună decît „seriozitate”, aşa cum apare în King James Version pentru că se evită imaginea severităţii lipsite de zîmbet, păstrîndu-se în aceleaşi timp ideea de respect. Dacă un om nu reuşeşte să exerseze o disciplină plăcută şi liber consimţită în propria familie, ne putem aştepta să obţină rezultate mai bune în familia lui Dumnezeu? Atunci cînd casa sa nu este în ordine şi copiii sub control, el nu va putea să-şi ofere ospitalitatea în condiţii demne şi influenţa sa asupra altor familii se va diminua [SANDERS, 54].

Concluzia care rezultă de aici cum că, în timp ce are grijă de interesele bisericii sau de altă activitate spirituală, diaconul nu are dreptul să-şi neglijeze familia, care este responsabilitatea primordială şi personală a oricărui creştin. În economia lui Dumnezeu, îndeplinirea unei datorii sau responsabilităţi nu implică niciodată neglijarea altei-a. Pavel spune că puterea unui om de a exercita autoritate spirituală asupra altora este evidenţiată de capacitatea sa de a exercita o disciplină înţeleaptă şi iubitoare în propria casă. Dreptul de a conduce şi de a sluji eficient este adesea pierdut datorită eşecurilor în acest domeniu.

BIBLIOGRAFIE

1. Barclay, William. Epistolele lui Petru şi Iuda (Letters of Peter and Jude). Edinburgh: St. Andrews, 1958.
2. Barclay, William. Epistolele către Timotei şi Tit (Letters to Timothy and Titus). Edinburgh: St. Andrews, 1969.
3. Boice, James Montgomery. Fundamente ale credinţei creştine. Oradea: Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.
4. Douglas, J. D. Dicţionar biblic, vol. I. Oradea: Cartea Creştină, 1995.
5. Jowett, J. H. Epistolele lui Petru (The Epistles of Peter). London: Hodder & Sloughtoo, ş.a.
6. MacDonald, William. Comentariu biblic al credinciosului. Bielefeld:
7. Christliche Literatur-Verbreitunge.
8. Neill, Stephen. Cu privire la lucrare (On the Ministry).
9. Rees, Paul S. Biruitor în încercare. London: Marshall, Morgan & Scott.
10. Robinson, Darell W. Viaţa deplină a bisericii. Bucureşti: Stephanus.
11. Sanders, Oswald J. Călcaţi pe urmele mele. Cluj: Logos, 1993.
12. Wemp, Sumner C. Ghid de păstorire practică. SMR, 1994.