Introducere

Ce este pluralismul religios şi care sunt implicaţiile lui în viaţa de credinţa? Pluralismul religios este un sistem teologic, ce susţine existenţa mai multor căi prin care omul poate ajunge la mântuire. Printre exponenţii acestui sistem sunt şi renumiţii autori: John Hick, Ernest Troeltsch, William Hocking, Paul Knitter şi William Cantwell Smith. Toţi cei menţionaţi consideră că toate religiile lumii sunt egale şi la fel de efective, ca şi creştinismul, fiecare din ele trasând în mod independent o cale salvatoare, ce poate să-l conducă pe om spre Dumnezeu ori, aşa cum o numesc ei, Realitatea Divină.

Sistemul acesta este promovat la baza a trei argumente: în primul rând, susţin autorii, trebuie să începem cu pluralismul eti care, după părerea lor, este singura idee ce poate promova justiţia într-o lume lipsită de toleranţă. În al doilea rând, trebuie să înţelegem că avem nevoie de un pluralism inefabil, în care vom include toate experienţele religioase, datorită cărora nici o religie nu poate pretinde la o poziţie superioară. Şi, în al treilea rând, ei vorbesc despre pluralismului istoric – prin care se poate controla cultura şi  deţine monopolul asupra contextului istoric (Okholm & Phillips, 17).

Adepţii acestei teorii includ creştinismul în numărul religiilor adevărate şi nicidecum nu îl consideră singura cale ce duce la mântuire. Deşi pluraliştii se consideră creştini, diferă prin ideologia lor de creştinismul evanghelic, privind conceptul despre Dumnezeu, înţelegerea şi interpretarea Noului Testament şi a persoanei Domnului Isus Christos.

Dumnezeu în conceptul pluralismului religios

După cum a fost menţionat mai sus, pluralismul este un curent religios creştin ori, cel puţin, aşa este prezentat de susţinătorii acestui concept. În viziunea lor, transcendenţa lui Dumnezeu este caracteristica de bază de la care pornesc. Pentru a fi înţeleşi de adepţii altor religii, pluraliştii preferă să nu utilizeze  termenul „Dumnezeu” sau: „Ultimul”, „Realitatea”, „Transcendentul” ori „Realitatea Supremă”. Într-un discurs pe tema: „Există oare mai mult decât o singură cale?”, unul dintre exponenţii acestui curent, John Hick afirmă:

În acest articol voi folosi termenul „Realitatea”, pentru că se încadrează în modul de gândire creştin, privitor la Dumnezeu – Singurul care reprezintă plinătatea şi absolutul real în creştinism şi, în acelaşi timp, corespunde cu Sanscriptul sat, la hinduşi şi cu Arabicul al Hagg, folosit de sufiştii islamici (Sanscriptul sat – termen cu referinţă la divinitate,  folosit în limbajul  clasic al limbii vechi indiene) (Hagg, 48).

Prin urmare, pluralismul pune împreună toate religiile lumii, menţionând că toţi cred în Acelaşi Dumnezeu, singura diferenţă este modul de închinare şi atributul prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut ca: Tată ceresc al lui Isus în creştinism ori Allah, descoperit în Quran, Adonai în iudaismul rabinic sau Vishnu ori Shiva în hinduism. De altfel, ei neagă întruparea literală a lui Isus Christos şi conceptul despre imanenţa (prezenţa) lui Dumnezeu în lume, totodată, se împotrivesc lucrării de evanghelizare. Excluzând întruparea lui Dumnezeu prin Domnul Isus, John Hick spune, că toate religiile au un set de factori comuni:

Aşa cum gânditorii creştini fac o distincţie între Dumnezeul etern prin Sine Însuşi, care este separat de creaţia Sa şi Dumnezeul care intră într-o relaţie personală cu umanitatea ca şi Creator, şi Răscumpărător, la fel, se poate face distincţia dată şi la alte religii. De exemplu: marele filosof Maimonides face distincţia între esenţa şi manifestarea lui Dumnezeu: „atât evreii, cât şi musulmanii mistici, fac distincţie între Ein Sof (Cel Infinit) în Kabbala evreilor ori Al Hagg (Cel Real) în islamul sufist şi Dumnezeu, care S-a revelat atât în Biblie, cât şi în Quran. În Hindu, de asemenea, se face distincţia între „nirguna Brahman”(Brahman fără atribute) şi „saguna Brahman”(Brahman personal) (Hagg, 50).

Spre deosebire de pluralismului religios, credinţa evanghelică pune accent pe întruparea Domnului Isus Christos, care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, considerând că imanenţa despre care vorbesc pluraliştii diferă total de cea evanghelică din motiv că la baza ei stă un concept panteist şi nu unul teist.

Pluralismul religios şi Noul Testament

Pluraliştii nu cred în inspiraţia Scripturii şi neagă autenticitatea mai multor cărţi din Noul Testament. Pentru ei Noul Testament este o colecţie de documente creştine, dintre care doar epistolele pauline (50 A.D.) şi Evanghelia după Marcu (70 A.D.)  sunt autentice şi aparţin primului secol; în ceea ce priveşte celelalte Evanghelii, pluraliştii susţin că ele nu au fost scrise de martori oculari, deoarece timpul scrierii lor datează intervalul de la 40 la 70 de ani după moartea lui Isus Christos.

Oricum, zic ei, aceasta nu este atât de important, din moment ce considerăm că Noul Testament este o colecţie de documente ale credinţei, Isus Christos fiind un mediator, care a ştiut cum să invoce prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ce sunt cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Hermeneutica aplicată Noului Testament

Un alt aspect, prin care pluralismul religios se deosebeşte de creştinii evanghelici şi ortodocşi, este modul de interpretare a Scripturii. Conform interpretări lor, Isus Christos este văzut ca profet şi vindecător, care, fiind inspirat de Dumnezeu, Şi-a înţeles rolul Său de profet ultim, activând într-un mod ca atare. Viaţa Lui a motivat Biserica primară să aştepte revenirea Sa pe pământ pentru inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru că acest lucru nu s-a întâmplat în timpul vieţii lor, creştinii L-au ridicat la grad de divinitate. Prin urmare, ca şi teologii liberali, pluraliştii religioşi susţin că divinitatea i-a fost atribuită oficial lui Isus Christos prin doctrinele creştine, acceptate multe secole mai târziu (Hagg, 50).

Să urmărim, de exemplu un text interpretat de pluraliştii religioşi: în ce fel comentează ei afirmaţia apostolului Petru, susţinută în faţa sinedriului: „În nimeni Altul nu este mântuire: căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Într-un capitol intitulat „În ce sens Isus este unic” Paul Knitter susţine că: „În Fap. 4:12, apostolii, după ce au vindecat ologul în numele lui Isus, au strigat: „nu este un Alt Nume, în care trebuie să fim mântuiţi” nu pentru a exclude posibilitatea altor salvatori, ci pentru a proclama că acest Domn Isus trăia încă şi El, nu ei, făcea astfel de minuni în societate. În mod direct, susţine P. Knitter, aceasta este o interpretare textuală extraordinară. Ecuaţia „nu este un alt nume în care trebuie să fim mântuiţi” este egală cu expresia: „Isus este încă în viaţă şi prin El, nu prin noi, acest om a fost vindecat”; de altfel, aici se aplică o hermeneutică specială, susţine acelaşi autor şi nu merge vorba despre evaluarea altor religii.” (Catterell, 56)

Acest fel de „hermeneutică” scoate în evidenţă caracterul sceptic al pluralismului religios faţă de Scriptură, folosit cu scopul de a înlătură supranaturalul din orice text biblic, dându-i un înţeles care să se potrivească cu învăţătura lor, atunci când fac o paralelă între creştinism şi alte religii.

Răspunsul mişcării evanghelice la provocarea pluralismului religios

În primul rând, împotrivindu-se ideilor menţionate mai sus, mişcarea evanghelică susţine că presupunerea pluraliştilor religioşi, privind celelalte cărţi ale Noului Testament, ca nefiind scrise de martori oculari, este depăşită de descoperirile recente, care scot în evidenţă faptul că, deşi lipsesc documentele originale din această perioadă, ci există mai multe copii ale acestora şi, totodată, totuşi, nu au fost descoperite alte documente, care să confirme că originalele ar fi fost scrise de alţi autori. Prin urmare, în astfel de cazuri adevărul rămâne de partea autorilor menţionaţi de Noul Testament. Donald Guthrie, profesor de Noul Testament la London Bible College, susţine că argumentele în favoarea autorilor biblici sunt evidente prin referinţele aduse de Papias, Irineu, Origen şi Pantaenus (Guthrie). De asemenea, D. Guthrie susţine că în stabilirea datării Evangheliilor după Matei şi Luca, nu este neapărat de inclus problema sinoptică şi atunci fiecare dintre aceste două Evanghelii pot fi datate înainte de distrugerea Ierusalimului (Guthrie).

În al doilea rând, trebuie de reţinut faptul că „hermeneutica specială” se referă doar la anumite texte exclusive, unde intervine evident aspectul supranatural, dar nu şi în cazul altor texte.  Credinţa baptistă recunoaşte că astfel de texte includ pretenţii exclusiviste şi este forte greu de justificat o reinterpretare contrară în întregime. S-ar putea ca acest exclusivism să nu placă multora, care refuză să accepte poziţia dată, dar textele respective sună atât de clar, încât şi cel mai naiv cititor percepe că textele înseamnă ceea ce este scris.

În al treilea rând, acuzaţia adusă de pluralişti divinităţii Domnului Isus Christos, ca fiind atribuită doctrinelor creştine de mai târziu, este împotriva teologiei lui Pavel, care afirmă că nimeni nu poate fi mântuit decât prin mărturisirea lui Isus ca Domn. (Rom. 10:9-10).

Pluralismul religios şi Domnul Isus Christos

Negând divinitatea Domnului Isus, pluraliştii sugerează metoda de schimb a adopţionismului ebionist. Ebioniţii au subminat divinitatea Domnului Isus, negând naşterea din fecioară. Ca urmare, Isus era fiul lui Iosif şi al Mariei, dar, exersând în ascultare de Dumnezeu, a fost adoptat de Dumnezeu ca fiu al Său.

Întruparea lui Isus Christos

Ca şi ebioniţii, pluraliştii neagă divinitatea Domnului Isus, reducând-o la o persoană foarte responsabilă înaintea lui Dumnezeu. Pluralismul susţine că acest comportament ideal al lui Isus I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să-Şi manifeste lucrarea Sa în El într-un mod atât de perfect, încât S-a „încarnat” în acţiunile Lui. După părerea lor, „întruparea” este o metaforă de felul: „spiritul independenţei Americii era întrupat în Abraham Lincoln”  ori „răul era întrupat în Hitler.” (Okholm & Phillips, 58)

Persoana lui Isus Christos

În ce priveşte persoana lui Christos, trebuie de observat faptul că, negându-se „întruparea”, se afectează şi conceptul despre persoana Domnului Isus Christos. Această idee contravine ideii că în persoana Domnului Isus au fost îmbinate prin excelenţă umanitatea şi divinitatea Sa. După părerea pluraliştilor, tot ce este scris în Scriptură despre El cu referire la divinitatea Sa, nu trebuie înţeles literal, ci să se apeleze la o hermeneutică specială. John Hick susţine că termenul de Fiul lui Dumnezeu este unul antic, care se referă la mai multe persoane: faraonii, împăraţii, filozofii şi chiar alte personalităţi, care au purtat numele de „fiul lui Dumnezeu”. Odată ce în Vechiul Testament termenul s-a referit la poporul lui Israel şi din motiv că „Mesia” trebuia să vină prin arborele genealogic al lui David, era şi natural ca unui evreu pios, aşa cum era Isus, să I se dea numele de „Fiul lui Dumnezeu”, afirmă pluraliştii.

Pluralismul religios şi fenomenul salvator

Vorbind despre mântuire, pluraliştii religioşi consideră moralitatea, ca fiind singura condiţie pusă de Dumnezeu pentru mântuire. Ei mai susţin ca acest aspect poate fi întâlnit deopotrivă la toate religiile lumii. Principii, cum ar fi: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” pot fi întâlnite în toate religiile. Exemplu: În confucianism: „Nu fă altora, ceea ce ţie nu-ţi place” (Analects, XII:2) În taoism:  „Omul bun caută la câştigul altora, ca şi cum ar căuta la al său şi priveşte la pierderile lor ca şi la ale sale.”(Thai Shang, 3) În islam: „Nimeni nu se poate considera credincios adevărat, dacă nu-i doreşte fratelui său ceea ce doreşte pentru sine însuşi.” (Hadith)

Semnând sub aceste principii, pluraliştii susţin că atât în creştinism, cât şi în alte religii, idealul este acelaşi, singura problemă fiind aplicarea acestor principii la viaţa cotidiană. De altfel, susţin ei, în fiecare religie există sfinţi şi păcătoşi. Ca reproş adus creştinismului, J. Hick întreabă:

„Dacă trebuie să acceptăm faptul că doar creştinismul are acces direct la Dumnezeu şi este într-o relaţie strânsă cu El, iar Duhul Sfânt locuieşte în creştini, oare nu trebuie ca roada Duhului, menţionată de Pavel: dragostea, pacea, răbdarea, blândeţea, facerea de bine, credincioşia…(Gal. 5:22-23) să se manifeste din abundenţă în creştinism?” (Okholm & Phillips, 58)

Luând acest criteriu ca argument, autorul citat mai sus conchide, că din moment ce creştinismul nu are un comportament superior, din punct de vedere moral, atunci nici criteriul revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu în creştinism nu poate fi considerat superior altor religii.

De altfel, vorbind despre „mântuire”, pluralismul limitează necesitatea acesteia la concepte, care pot fi întâlnite doar în creştinism şi iudaism, pe când celelalte religii au alte concepte. Astfel, fiecare religie împărtăşeşte un concept diferit despre actul mântuirii transformatoare: Salvarea este un termen creştin, iar răscumpărarea este comună creştinismului şi iudaismului; supunerea totală faţă de Dumnezeu, dătătorul vieţii, care este  plin de har şi cel mai milostiv – este atribuită musulmanilor. Iar în ceea ce se referă la religiile din Răsărit termenii de: „vinovăţie” şi „iertare” sunt înlocuiţi cu  „eliberare” şi „iluminare”, în timp ce conceptul de „salvare”  nici nu există. (Okholm & Phillips, 43)

Diversitatea şi Pluralismul religios

În încheiere, trebuie să facem o diferenţa clară între diversitate şi Pluralismul religios. Adesea auzim expresia: „Dumnezeu admiră diversitatea în creaţie”, iar omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu, este chemat să se bucure de ea şi s-o admire. Este important de remarcat faptul, că diversitatea este aspectul cel mai frecvent întâlnit în univers. La drept vorbind, chiar este cutremurător să descoperim că în imensitatea universului nu întâlnim două creaturi identice, fie în lumea vegetală, fie în lumea animală. Diversitatea poate fi afirmată în orice domeniu din viaţă: frumuseţe, amabilitate, inteligenţă, culoare, putere, etc. Luând acestea ca punct de pornire, se poate de mers mai departe, pentru a afirma diversitatea în exprimarea opiniilor, practicilor, cunoştinţelor, etc. Ca fiinţe inteligente, învăţăm unii de la alţii ce este mai bine pentru fiecare şi afirmăm că într-o lume, în care diversitatea este exprimată sub forme atât de variate, doar acceptând-o putem convieţui.

Diversitatea nu este nicidecum un rezultat al căderii omului, ci este rezultatul înţelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu, prin care El ne-a creat într-un mod unic pe fiecare, scoţând în evidenţă valoarea inestimabilă a fiecărui om.

În concluzie, trebuie remarcat faptul că diversitatea nu este identică cu pluralismul religios, deşi celelalte forme ale pluralismului, cum ar fi: pluralismul cultural, ideologic ori cel intelectual pot fi asociate cu diversitatea.

Ca şi creştini evanghelici, noi accentuăm diversitatea ca şi opinie, dar suntem împotriva pluralismului religios, care, la drept vorbind, nu are de a face cu o opinie, ci este un sistem complex de concepte cu caracter religios, ce diferă foarte mult de învăţătura Evangheliei.

Ajunşi în această fază, doresc să încurajez pe fiecare creştin să dezvolte spiritul de apreciere al diversităţii, dar să se opună, în acelaşi timp, teologiei pluralismului religios. Sunt câteva motive pentru aceasta:

În primul rând, diversitatea nu contrazice revelaţia lui Dumnezeu, în timp ce pluralismul religios nu numai că speculează cu această idee, ci neagă revelaţia specială a lui Dumnezeu. În al doilea rând, revelaţia lui Dumnezeu nu implică un uniformism intelectual ori cultural. Şi, în al treilea rând, existenţa unui singur Dumnezeu nu poate implica revelaţii relative, aşa cum subliniază pluralismul religios. În ultimul rând, afirmăm că diversitatea este factorul care contribuie la întregirea personalităţii fiecăruia dintre noi.

În încheiere doresc să subliniez pe scurt pericolul pe care-l aduce această învăţătură. Dr. Bruce J. Nicholls, fostul director al WEF, remarcă doarcâteva din aceste pericole (Nicholls, 14): (1) Pluralismul religios duce la ideea unui Dumnezeu lipsit de putere spirituală şi inconsecvent, din punct de vedere al Scripturii. (2) Pluralismul religios schimbă afirmaţiile credibile, cu privire la persoana lui Isus Christos, făcând din ele mituri, lipsite de fundament faptic şi istoric. (3) Deşi pluralismul religios împrumută aspecte ale credinţei creştine şi închinarii înaintea lui Isus Christos, în fond este un curent idolatru. (4) Unele forme ale pluralismului religios nu numai că neagă divinitatea Domnului Isus şi existenţa unui Dumnezeu personal, ci şi existenţa Realităţii Ultime. Această formă de pluralism a plasat „mântuirea umană” la dispoziţia fiecărei religii, făcând astfel din om centrul şi valoarea ultimă. Acest tip de pluralism religios este egocentric, se aseamănă perfect cu un monism religios, aşa cum se întâlneşte în hinduism şi mişcarea New Age. (5) Pluralismul religios poate deveni un exclusivism dogmatic, încât sub haina smereniei şi toleranţei să ascundă aroganţa, intoleranţa ori un tradiţionalism religios. (6) Pluralismul religios acordă prea multă autoritate revelaţiei relativiste, negând mărturia creştinismului cu privire la Dumnezeul adevărat, care s-a manifestat prin Isus Christos. (7) În ultimul rând, pluralismul religios nu ajută nici pastoral şi nici evanghelic, atât în slujirea congregaţiei, cât şi în proclamarea lui Isus Christos înaintea tuturor popoarelor.

În încheiere, trebuie să remarcăm faptul că diversitatea şi pluralismul religios nu sunt sinonime, ci două idei ce aparţin de lumi diferite. În timp ce prima subliniază frumuseţea multidimensională a vieţii, a doua este un curent modern al teologiei liberale; În timp ce prin diversitate descoperim unicitatea şi caracteristicile personale ale lui Dumnezeu, care S-a revelat în mod suveran şi decisiv în persoana Domnului Isus Christos, pluralismul religios  se bazează doar pe ideea existenţei unui Dumnezeu transcendent şi impersonal, Căruia, aşa după cum spune J. Hick, este aproape imposibil să te închini în mod adecvat: „cum putem noi să ne închinăm celui Real, dacă el se găseşte în spatele tuturor caracteristicilor umane?” Dragi fraţi, să iubim diversitatea, dar să fugim de idolatria pluralismului religios!

Bibliografie

1. Catterell, Peter. Mission and Meaninglessnness. The Good News in a World of Suffering and Disorder. London: SPCK, 1996.
2. Guthrie, Donald. New Testament Introduction. Downers Grove, IL: Inter-Varsity Press.
3. Hagg, Al. Cel Real.
4. Hick, John, and Paul F. Knitter. The Myth of Christian Uniqueness.
5. Nicholls, Bruce J. The Unique Christ in our Pluralist World. Carlisle, UK: The Paternoster Press, Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1994.
6. Okholm, Dennis L., and Timothy R. Phillips. More Than One Way? Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing House, 1995.