Pregătirea prealabilă a vorbitorului

 

De vreme ce Dumnezeu trebuie să fie sursa mesajului, cel ce îl oferă trebuie să se afle la rândul lui într-o comuniune intimă cu Dumnezeu. Aceasta este singura modalitate prin care mesajul poate avea cea mai mare claritate şi putere.

Următoarele domenii sunt cele ce-l califică (îndreptăţesc) pe om să se afle la amvon şi să declare „Aşa vorbeşte Domnul”.

– În primul rând, învăţătorul/predicatorul trebuie să fie un credincios al lui Isus Cristos, cu adevărat născut din nou. Trebuie să facă parte din familia lui Dumnezeu, să fie un reprezentant legitim al Tatălui Său, ori altfel, mesajul său va fi inevitabil corupt.

–  Acesta trebuie să fie ales şi dăruit de către Dumnezeu pentru lucrarea de învăţare şi predicare a Cuvântului (Efes. 4:11-16; 1 Tim. 3:2). Până ce un om nu este împuternicit de Dumnezeu să-I proclame Cuvântul, acesta va fi inadecvat să o facă, posedînd doar o abilitate omenească, fiind ineficient scopurilor lui Dumnezeu.

–  Predicatorul trebuie să fie orientat şi pregătit să studieze Cuvântul Domnului. Altfel nu-şi va putea împlini mandatul, precizat în 2 Tim.2:15 şi anume, de a „împărţi drept” adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu.

–   Este neapărat ca predicatorul să fie primul care să se confrunte cu mesajul său. Acesta trebuie să-i schimbe lui mai întâi inima, gândirea şi purtarea. Ezra oferă modelul perfect: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile.” (Ezra 7:10 ).

 

O viaţă autentică de rugăciune

 

M-am dedicat eu în permanenţă rugăciunii şi propovăduirii / slujirii? (Fapte 6:4)

M-am rugat eu pentru oamenii, cărora le-am predicat? (1 Samuel 12:23).

Am spus eu adevărul în dragoste? (Efes.4:15)

În ce fel am aplicat mesajul întâi în viaţa mea? (2Tim.2:6)

I-am îndrumat eu pe oameni la Dumnezeu? Cât de mult s-a aflat Isus în mesajul meu?

Mi-am pregătit eu mesajul, dar nu şi pe mine însumi? A fost inima mea pregătită? A fost inima mea aprinsă? Mi-a mistuit inima mesajul? Le-am slujit într-adevăr oamenilor sau numai am rostit multe cuvinte? Am fost eu deschis faţă de darurile şi puterea Duhului Sfânt, care să se manifeste prin mine? I-am îngăduit eu Duhului Sfânt să lucreze prin mine? L-am căutat, într-adevăr, pe Domnul, privind acest mesaj? Sau, în studiul meu m-am bizuit doar pe experienţa mea din trecut?

 

O pregătire personală potrivită

 

A predica fără pregătire este dovada lipsei de seriozitate. Cît de multe ori mi-am citit textul? Am memorat textul? Pot să-l citez în minte?

A existat un bun echilibru între observare, intepretare şi aplicare? Mi-am verificat referinţele ce privesc pasajul meu? Am prea multe? Fac ele ca textul meu să fie mai clar? Cât de mult timp am studiat? Am fost cu adevărat pregătit? Am lăsat ceva nepregătit? Am folosit eu corect alte cărţi? Am atribuit citatele, ilustraţiile autorilor lor sau mi-am asumat originalitatea? Cât de mult timp am meditat asupra textului meu? A contribuit interpretarea mea ca textul să apară mai clar sau mai confuz? Mi-am echilibrat eu textul în lumina întregii Scripturi? Sunt notiţele studiului meu atât de clare (bine făcute), încât să pot predica din nou din ele? Există entuziasmul propriei convingeri? Predic sufletului? Cred în divinitatea literală a Scripturilor?

 

Competenţa personală

 

Ca şi om ce-L reprezintă pe Dumnezeu, predicatorul trebuie să aibă aptitudini anumite, ce-l califică pentru lucrarea sa. Isus vorbea de necesitatea lucrătorilor în ogor. La seceriş, apostolii au văzut urgenţa dezvoltării noii generaţii de mesageri, care să ducă mai departe adevărul, astfel, creştinismul să nu piară, ci să se dezvolte. Însă, pe lângă necesitate, ei erau la fel de fermi în cerinţele pe care le aveau pentru lucrătorul în via lui Dumnezeu.

„Am putea spune că în biserica primară mulţi doreau să ajungă în slujba de supreveghetori ai sufletelor, dar puţini erau aleşi. Primii creştini nu aveau prinicipii confuze, referitoare la calităţile personale ale celor, în mîinile cărora era încredinţată grija pentru turma lui Dumnezeu.”

Apostolul Pavel face o sinteză a calităţilor în scrierile sale, a acelor calităţi care au existat în însuşi caracterul său. Astfel, noi avem pasajele atât de clare din Tim. 3:1-7, Tit 1:9.

 

 Să fie un om de nereproşat

 

O persoană respectabilă. El este persoana care nu a fost acuzată de dezordine sau lipsă de modestie. Un om care face ceva datorită aptitudinilor sale şi nu caută lauda oamenilor. El este omul respectat de toţi, chiar şi de necreştini. Când este respectat, atunci mesajul său este ascultat cu o altă atitudine şi fiecare cuvânt care iese din gura lui pentru cei din jur are valoare. Motivaţia acestei cerinţe este ca predicatorul să nu fie expus unei ofense sau ridiculizări publice.

 

Cum este o persoană care este respectată de toţi?

• De obicei, e omul care realizează ceea ce spune şi se comportă destoinic.
• Un om cinstit, sincer, cu un stil de viaţă demn de urmat.
• El nu se teme să-şi exprime convingerile, e un om al timpului său. Are o viaţă convingătoare, mai presus de orice critică. Despre el se zice: „Nu s-a corupt”, „nu şi-a spurcat mâinile”. Cristos este un asemenea exemplu. Faptul că oamenii L-au condamnat la moarte a fost cauza reproşurilor aduse lui nu din partea oamenilor ce credeau în El, ci din cauza liderilor religioşi care o făceau din invidie. Predicatorul trebuie să fie o persoană, care se supune la o autodisciplină şi caută mereu să fie echilibrat.

 

Nu un proaspăt convertit

 

Cuvântul pe care îl foloseşte Pavel pentru a descrie acest lucru în limba greacă apare ca: νεοφυτον – începător, tînăr, sau de curând plantat, de curând convertit.

Cu alte cuvinte, un slujitor al Domnului nu trebuie să fie un nou pocăit, ci unul stabilit în creştinism şi de a cărui viaţă şi convingeri biserica este sigură. Anume aici se accentuiază proba timpului, înainte de a încredinţa  o aşa de responsabilă slujire.

De ce? Răspunsul este clar: ca să nu se îngâmfe.

Cuvântul grecesc folosit pentru îngîmfare este: τυφοθεις.

Dicţionarul Weisman dă următoarea explicaţie:

Provine de la verbul a fumega, a se mândri, o imagine de sine excesivă, prost, o iluzie goală de a se crede cineva, a fi scufundat în ceaţă.

Acelaşi cuvânt este folosit în 1 Tim. 6:5-7.

O persoană nouă este mereu ademenită de ceva nou, de posibilităţi noi, la amvon toţi îl ascultă, el poate da învăţături, dar dacă este necesar el poate tăia în dreapta şi în stânga.

Şi dacă i-a reuşit un mesaj, atunci poate veni cineva să-l aprecieze, dar din cauza că aprecierea cade într-un pământ cu spini, acest om ajunge în osânda diavolului, de a fura din slava lui Dumnezeu şi, ca rezultat, e lepădat de Dumnezeu. În această idee nu se are deloc în vedere vârsta cuiva, ci doar maturitatea spirituală a acestui om şi anume, o maturitate emoţională.

Fiindcă dacă nu există lucrurile date, acest om se va distruge. Va fi distrusă imaginea reală despre sine, care mai apoi va afecta psihicul său şi, apoi, mesajul care-l reprezintă. Dar cel mai periculos este că va suferi relaţia acestui om cu Dumnezeu.

 

Echilibrat, sensibil, cu o judecată temeinică

 

Sănătatea mintală a unui om care doreşte să se înroleze în lucrarea de predicare a constituit o preocupare a primelor biserici.

Chiar Isus a fost preocupat de sănătatea mintală a oamenilor, prin vindecarea lor de duhuri şi boli, care blocau mintea (Luca 8:38). Ca şi apostoli El nu a ales pe nici unul care să fi avut probleme mintale (aceasta cunoaştem din Scripturi). Cuvântul grecesc este – νηφαλιον. Cuvântul dat are ca rădăcină cuvântul grecesc folosit pentru cel ce posteşte sau e abstinent. Explicaţia termenului din dicţionar înseamnă cumpătat, moderat, abstinent, treaz, lucid. Această sensibilitate nu trebuie să fie slăbită, nici distrusă prin folosirea alcoolului. Nu este posibil ca o persoană echilibrată şi trează să fie cu sticla de alcool pe sfârşite. Un alt element care distruge stăpânirea de sine, este iubirea de bani. O persoană lacomă de câştig nu poate fi cumpătată. ea nu poate sluji turmei pentru un câştig murdar, din dragoste pentru bani. Nu poate sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona. Nu poate predica despre dedicarea totală lui Dumnezeu, când este dedicată banilor. În acest caz, mesajul său este neefectiv.

 

Atitudinea predicatorului faţă de autoritate

 

Dacă aici nu exista un echilibru, atunci la amvonul acestei biserici nu ar putea vorbi nici un alt predicator nou, un alt aspect posibil de redat aici este că stăpânirea de sine are şi o tangenţă cu stăpânirea emoţională. Predicatorul trebuie să-şi echilibreze bine toate tipurile de expresii emotive, fiindcă dacă nu va fi aşa, el simplu se va disfuncţiona. Sau în alt caz, care poate fi uşor de observat, aceşti predicatori neechilibraţi vor vorbi mereu cu o tonalitate înaltă şi vor striga, în semn de exprimări nevrotice, iritări, ori mereu vor vorbi cu o voce pasivă şi monotonă. Acestea sunt expresii ale unor boli psihice sau ale unor dereglări nervoase. Asemenea oameni nu au ce căuta la amvoanele bisericilor.

Lipsa de echilibru poate fi cauzată şi de o dezordine spirituală, ca rezultat al dereglării relaţiei corecte cu Dumnezeu sau al distanţării de Biblie, ori prezenţa unui păcat. În acest caz pentru predicator este mai bine să ia o mică vacanţă, pentru a pune lucrurile la locurile lor, prin studiul Bibliei, al rugăciunii, postului, printr-o discuţie de mărturisire mentorului său ori cu soţia sa şi doar apoi să apară în faţa publicului.

 

Să aibă ca sprijin Adevărul

 

„Stabilitatea emoţională a unui păstor este strâns legată de calitatea credinţei sale, influenţând sensibil modul în care el caută să împărtăşească altora aceste credinţe.”

Un slujitor al Cuvântului trebuie să fie echilibrat, dar în legătură cu aceasta el trebuie să fie echilibrat şi în conceptele sale biblice. Să cunoască bine Cuvântul, pe care doreşte să-l promoveze şi persoana pe care o reprezintă.

Oamenii trebuie să fie siguri că învăţătura ce se predică de la amvon este una biblică.

„Dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti la luptă?” (1Corinteni 14:8)

Predicatorul trebuie să enunţe lucruri biblice şi clare, fiindcă oamenii iau ca îndrumări personale ceea ce li se predică şi apoi încearcă să aplice. Oamenii au nevoie să fie siguri că aceasta este revelaţia pură a lui Dumnezeu, precum şi faptul că slujitorul Cuvântului are o relaţie personală cu Domnul. Fie ca orice sfat pe care îl dă predicatorul sau orice mustrare enunţată să aibă o bază biblică şi orice idee să se conformeze Bibliei.

Un alt lucru este că la amvon trebuie adusă hrană de înaltă calitate şi aceasta depinde de timpul de studiu şi observare pe care îl are mesagerul. Cel ce emite mesajul trebuie să fie el mai intâi ferm convins de ceea ce afirmă – Efeseni 4:14. Ca dreptar să ia învăţătura sănătoasă, nu una acomodată oamenilor sau făţarnică (2Timotei 4:3-4). Prin învăţare îi poţi pierde pe oameni şi sufletele lor, sau să le dai materia necesară pentru sănătatea lor spirituală. Dacă ceea ce eu cred şi ceea ce eu predic în baza Scripturilor îi mişcă pe oameni, atunci merită să predic şi să predic cu blândeţe, dorind să-i câştig pe toţi pentru Cristos.

Dar credinţele, opiniile sincere, cunoştinţele biblice nu se pot întruchipa în rezultate bune, dacă sunt în mâinile unui meşteşugar iscusit. Ceea ce este necesar de remarcat, că pe lângă predarea adevărurilor biblice cu o temperare, echilibrare lăuntrică, ele trebuie aduse publicului în diverse forme. Aşa cum a făcut Domnul Isus, folosind pildele, aducând la urechile ascultătorilor un adevăr spiritual, îmbrăcat într-o coajă a realităţiilor din jur.

Apostolul Pavel a folosit în aeropag – Fapte 17 un element vizibil, un altar al unui Dumnezeu invizibil, pentru a explica un adevăr spiritual. Şi, de cele mai multe ori, prin aceste diverse metode accesibile, Cuvântul lui Dumnezeu a lucrat la randamentul de 100%.

Dacă dorim să avem rezultate, atunci trebuie să ne ţinem de Biblie, formându-ne conceptele în baza ei şi apoi, transmiţându-le altora prin cele mai captivante metode acceptabile.

 

Calităţi ce inspiră

 

Puterea magnetică care atrage puhoiul de ascultători la predicator nu sunt ilustraţiile bogate, umorul sănătos şi înviorător, înţelepciunea practică, frumuseţea limbii, sonoritatea glasului şi dicţia naturală. Ea se află în profunzimea personalităţii sale.

Lordul Montgomery l-a descris pe cel mai bun luptător din timpul războiului, spunînd:

– El trebuie să fie capabil să aştepte şi să fugă de rutina chiţibuşurilor.

–   Să nu fie chiţibuşat.

–   Să nu fie lăudăros.

–   Să fie un bun cunoscător de oameni.

–   Să se relaţioneze corect cu lumea:

Stilul nostru de predicare înseamnă că cei ce ne ascultă  stau pasivi în ascultare şi nu au nici o posibilitate de a reproşa ceva cuiva. Dar de cele mai multe ori este prezent un spirit de meditare asupra lucrurilor. Predicatorul trebuie să aibă o atitudine a implicării publicului. Şi altceva este că predicatorul trebuie să cunoască tot ce se întâmplă în jurul său. Mesajul său trebuie să vină din necesităţile umane, conform voii Celui de Sus după mesajul divin într-o anume împrejurare fie politică, fie economică. Deci, o persoană care vorbeşte, nerelaţionându-se la lumea în care trăieşte, săvârşeşte un păcat, transformând Cuvântul lui Dumnezeu relevant pentru orice timpuri în unul nerelevant, plictisitor, din cauza lipsei vreunui interes faţă de oameni.

 

Un om ce inspiră credibilitate

 

G.R.Mott a enunţat o serie de întrebări, care caracterizează un caracter ce inspiră:

Care-i sunt priorităţile? Cum îşi petrece timpul liber? Lucrează cu sârguinţă? Are o tendinţă aprigă de a creşte mereu? Care îi sunt slăbiciunile? Le cunoaşte el personal? Ce face el cu ele?

 Ceea ce poate atrage oamenii la un slujitor al Cuvântului e disciplina de sine, capacitatea de a se stăpâni pe sine, de a pune dorinţele sub control. Această calitate de a fi la timp la servicii, de a împlini pe pielea sa ceea ce predică, de a se reţine de la anumite privilegii sau permisivităţi, sau împlinirea unor promisiuni, chiar în defavoarea sa – va contribui la faptul ca oamenii să aibă încredere în acest om.

Lui i se aplică expresia: „Fă ce zice popa, dar nu fă ce face popa.”

„Acest om nu se teme de dedicare, fiindcă ea cere disciplină de sine. Calitatea acestui om este, că în timp ce alţii lenevesc, el lucrează. Munceşte atunci când alţii dorm, se roagă atunci când alţii se distrează. El nu are timp pentru vorbe sau acţiuni necenzurate. El se îmbracă, se comportă şi gândeşte prin prisma disciplinei. E disciplinat în hrană şi în comportament, ca să fie oricând gata de luptă.”

4. Whitfield se scula toată viaţa dis-de-dimineaţă, în jur de ora 4. Şi era disciplinat în a merge la culcare la ora 22. Chiar dacă avea musafiri, el frumos îi ruga să plece.

Disciplina trebuie aplicată nu numai la ceea cum ne îmbrăcăm, sau ce mâncăm, ea trebuie aplicată şi la viaţa noastră cu Dumnezeu. Disciplina în studiul Bibliei, în rugăciune, în practicarea credinţei. Oamenii care au fost disciplinaţi în acestea, au avut rezultate deosebite. Să privim la câteva exemple:

Barklay Bakston din Japonia toată viaţa sa îi ruga pe oamenii congregaţiei sale să ducă un mod de viaţă în ordine în ce priveşte studiul Bibliei, rugăciunea, echilibrul în hrană, în darea zeciuielii, în somn şi activităţi fizice. Alte exemple ne vorbesc de o disciplină clară în rugăciune – secretul puterii lor:

Spurgeon era îndurerat când vecinul său, fierarul, bătea fiere înainte ca el să fi îngenunchiat în rugăciune.

John Wesley petrecea primele două ore în rugăciune.

Charles Simeon petrecea 4 ore, de la 4 la 8 dimineaţa în rugăciune.

Adoniram Jadson petrecea primele 2-3 ore în rugăciune.

Luther, petrecea 3 ore, iar când era mai ocupat, petrecea mai mult timp, ca să le poată rezolva pe toate.

Brainerd uneori se ruga toată ziua. John Welch, predicator scoţian, considera că e o zi pierdută, dacă nu petrecea cîte 8-10 ore în rugăciune.

1. Livingston a petrecut o noapte întreagă în rugăciune, ca a doua zi să se pocăiască 500 de oameni.

John Nelson şi-a făcut deprinderea să se scoale la miezul nopţii pentru a se ruga 2 ore.

Anume aşa oamenii au rezultate vădite, care rămân peste veacuri.

 

Mesagerul trebuie să aibă şi o viziune clară:

E nevoie să cunoască ceea ce doreşte să realizeze prin mesajele sale.

El trebuie să ştie unde vrea să aducă congregaţia şi ce elemente în timp trebuie să fie realizate, pentru că scopul trebuie să fie Efeseni 5:23-27.

În versetul 27 ni se prezintă clar ideea unei viziuni clare:

O biserică slăvită, fără pată sau încreţitură, sfântă şi fără defect. Până la înfăţişarea ei înaintea Tatălui.

Dacă predicatorul nu are o viziune clară şi nu ştie pentru ce a fost pus de Dumnezeu în acea biserică, atunci el simplu, nu va realiza nimic.

„Un om fără viziune e vizionar, dar un om cu viziune e misionar”, a zis cineva.

Un om cu viziune este o persoană care vede mai departe decît orişicine. El se uită mereu la rezultate. Înainte de a ieşi la amvon, el deja vede oamenii, pocăindu-se. Viziunea este ceea ce-l ţine pe predicator la locul său. Ea este capacitatea sa de a vede a paşii realizării unor lucruri. Domnul nostru Isus este un exemplu perfect de predicator cu viziune. El a ştiut clar ce predică şi ce dorea să realizeze în oameni prin predicarea Sa (Marcu 3:15).

 

Înţelepciune şi smerenie

 

Dicţionarul Webster determină acest cuvânt, ca fiind „capacitatea de a te folosi la maximum de cunoştinţe. Este o combinaţie dintre o minte ageră, capacitatea de a gândi analitic. Înţelegere.” Înţelepciunea este ceva mai mult decât cunoştinţe sau adunare de fapte. Ea este legată de personalitate.

Theodore Roosevelt a zis:

„99%, înseamnă să acţionezi la timpul potrivit.”

D.E.Hoste scria:

„Dacă un om care ocupă o anumită poziţie socială cere de la altul ascultare, neluînd în considerare mintea lui, atunci aceasta se numeşte tiranie, dar pe de altă parte, dacă omul prin folosirea tactului şi predispunerii; prin rugăciune, putere spirituală şi cu înţelepciune va influenţa pe altul şi-l va învăţa, atunci acea persoană datorită cugetului său va ajunge la schimbarea căii sale, atunci asta cea va fi o adevărată victorie spirituală.”

Aceasta trebuie să fie calea prin care predicatorii să influenţeze congregaţiile, şi nu prin folosirea neînţeleaptă a tehnicilor psihologice. Înţelepciunea este ceea ce-l ajută pe slujitorul Cuvântului să lucreze curat. Biblia descrie clar cum se poate de determinat prezenţa adevăratei înţelepciuni divine în om:

Iacov 3:17 – înţelepciunea este curată, paşnică, blândă, uşor de convins, plină de îndurare, plină de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.

Dacă un om are aceste calităţi, atunci el poate fi numit în adevăr înţelept şi eficient în lucrarea sa. Cunoştinţa îl face pe om mândru, fiindcă ea e învăţată. Dar înţelepciunea îl va face pe om smerit, fiindcă ea vede mai mult decât a fost învăţat. Un om smerit mereu va depinde de Duhul lui Dumnezeu.

 

Un stil viu de viaţă

 

Calitatea unui stil viu poate fi descrisă prin câteva cuvinte posibile:

Hotărâre: acest om nu se teme să proclame adevărul, dacă vede păcatul, infiltrându-se, este gata  ca făţiş să-l confrunte, acest om va fi viu la amvon, nu va ridiculariza, ci va trata boala. Nu se teme să fie confruntat de oamenii care cheamă Numele Domnului. El va fi ca Ieremia, după ce a fost atins de mâna lui Dumnezeu. Lui nu-i este ruşine să proclame Adevărul, care este puterea lui Dumnezeu.

Bărbăţie: bărbăţia este o calitate a duhului, care îi dă hotărârii aripi. Un om decis, dar care nu are bărbăţie, nu realizează nimic. El va fi cel ce va face valuri, dar sigur nu va avea îndrăzneală să meargă pe ape. Un exemplu biblic de bărbăţie îl găsim în apostolul Petru, care după ce a realizat că Cel ce era pe ape e Isus, a mers la El  (Matei 14:27-30). Petru a fost cel ce a îndrăznit să enunţe faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu, din cauză că avea convingerea (Ioan 6:67-70). El a fost cel ce din convingere a îndrăznit să-l oprească pe Isus de la moarte – Matei 16:23. El a îndrăznit să zică că e gata să moară pentru Isus – Ioan 13:36-38. Îndrăzneala sa i-a uimit pe toţi iudeii  (Fapte 4:13).

Un exemplu este Martin Luther, care a zis:

De la mine puteţi aştepta altceva decât frică şi apostazie. Eu nu-mi voi lua cuvintele înapoi.

Îndrăzneala demonstrează pregătire liniştită de a întâlni situaţii dificile şi, în pofida lor, să iei hotărâri ferme. În timpuri de criză oamenii aşteaptă ca predicatorii să fie cei ce dau directive clare, ce vin dintr-o linişte şi echilibru interior.

Umor: convingerile fără bărbăţie sunt ca barca fără vâsle, dar convingerile şi bărbăţia fără umor sunt ca o corabie fără pânze şi fără un curent ajutător. Umorul ajută ca în timpuri de criză, predicatorul să poată ridica spiritul oamenilor. Convingerile pot fi puternice şi exprimate cu mare bărbăţie, dar fără ingrendientul umorului publicul secolului XXI nu le va putea agrea. Un umor sănătos inspiră, ridică, dă avânt. Umorul poate fi şi un moment de pauză, de relaxare, sau o cale de a recăpăta auditoriul pentru mesajul divin.

Agnes Stikeld afirma: „Terenul binefacerii este umorul, aceasta este ceea de ce putem noi fi cel mai puţin liniştiţi.”

C.H.Spurgeon a fost criticat pentru folosirea umorului în predici.

„Este un păcat să-i faci pe oameni să adoarmă, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu decât să-i faci să zâmbească puţin în timpul predicii.” Un predicator ar trebui să aibă un spirit umoristic echilibrat. O inimă plină, umplută de un singur sentiment îl face pe predicator predicator.

1. Tillih „Nu este mai bine să ai mărturia ridurilor în urma zâbetului decât riduri în urma îngrijorărilor? Oare a zâmbi este lumesc?”

„Noi am permis bisericii să piardă mult din ce este frumos. Este un lucru rău dacă biserica exclude zâmbetul din rândurile sale şi, determinându-i locul în cabane, cluburi de noapte.”

Un bun predicator se foloseşte de umor ca de un bun ingredient şi un element stimulator. Chiar atunci când ascultătorii vor începe să zâmbească el va regla ca acest lucru să nu se facă asupra lucrurilor sfinte. El deodată se va reîntoarce la temă. Şi umorul său nu trece în frivolitate sau batjocură. Un test bun al umorului este dacă el ne conduce sau noi îl mânuim.

Un predicator cu simţ al umorului va recunoaşte bine unde este locul acestui umor.

Fiindcă omul este creaţia lui Dumnezeu, după asemănarea Sa, atunci capacitatea umoristică sănătoasă este o abilitate pusă de Dumnezeu în noi. Dar este o aptitudine ce trebuie să fie bine controlată.

Duhul Inspiraţional: „El reprezintă două aptitudini contrare, ca fiind indicatoare ale scopului şi ale motivaţiei care stau înapoia predicării tale.”

Acest spirit vine în predică printr-o informaţie tare, va aborda aspecte colţuroase,  dificile, palpitante. Va ataca probleme în mod războinic, va face alpinism, acrobaţie şi alpinaj acrobatic. Va avea o introducere culminantă şi va rupe gura la toţi. Dar el o face pentru că a simţit neacceptare din partea altora, ori au descoperit în amvon o pistă de decolare. Dar cei ce se înfruptă din lucrurile închinate Domnului, în folosul personal, comit păcatul lui Acan. Ei jefuiesc pe Domnul. Unii sunt aruncaţi în capcana genului senzaţional din fire (Galateni 1:10). Predicatorul e omul chemat să lucreze înainte de a sta la amvon.

 

Conceptul ortodox cu privire la acest subiect

 

Condiţiile şi calităţile necesare păstorului de suflete

Faptul că ierarhia sau clerul ocupă un loc distinct în Biserică îl vom vedea după condiţiile şi calităţile deosebite, pe care trebuie să le îndeplinească preoţii, spre deosebire de ceilalţi membri ai Bisericii, pentru a fi păstori de suflete. Rolul important al clericilor în viaţa bisericească este condiţionat de îndeplinirea unor obligaţiuni speciale care au fost formulate încă din timpul Sfinţilor Apostoli, pentru că apostolul Pavel spune: „Vrednic de crezare este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii. Să nu fie băutor de vin, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint.” (1Tim.3:1-13). Iar canoanele şi Sfinţii Părinţi au stabilit amănunţit condiţiile şi calităţile necesare păstorului de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Păstorul care pierde oile sau pentru că i le-au răpit lupii, sau pentru că i le-au furat hoţii, ori pentru că a dat o boală în ele, ori pentru că a venit peste ele o altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la bani. Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu paguba de bani, ci paguba propriului lui suflet.” Pe cât de mare este deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oamenii, tot atât de mare să fie deosebirea dintre păstor şi păcătoşi. „Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului.” Trăim, incontestabil, o realitate nouă în viaţa oamenilor. Biserica trebuie să înţeleagă schimbările sociale, economice şi politice care se petrec în ţară şi în lume. Puterea  sfinţitoare şi mesajul mântuitor al Evangheliei nu mai pot fi justificate numai prin trecutul lor. Creştinismul vorbeşte mereu de „omul nou”, de „făptura nouă”, încât preoţimea de azi nu poate refuza condiţiile necesare păstorului de suflete.

„Prima şi cea mai importantă condiţie pentru a fi cu adevărat un păstor de suflete este vocaţia. Fără de vocaţie clericul în nici un caz nu poate fi „păstor”, ci doar un „năimit”. Prin vocaţie se înţelege o chemare, o tragere de inimă spre o lucrare sau o îndeletnicire, în cazul nostru  tragere de inimă spre o slujire preoţească. Lipsa chemării nu poate fi înlocuită prin nimic şi ea indică totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii în calitate de preot. Chemarea principală a preotului este cea de învăţător. Prin aceasta el duce peste veacuri şi în toate locurile, în sufletele credincioşilor, Cuvântul lui Dumnezeu lăsat moştenire. Nu există slujire adusă lui Dumnezeu şi nici mântuire a sufletului fără credinţă., din această cauză rolul principal al propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu constă în chemarea la credinţă. Naşterea credinţei prin intermediul Cuvântului propovăduit o afirmă Sfântul Apostol Pavel, care scrie romanilor: „Credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.”(Rom. 10,17). Cuvântul a fost totdeauna considerat mijlocul de conducere a credincioşilor la Sfântul Potir. Adevăratul păstor de suflete trebuie să fie un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci dacă nu va învăţa, nu va avea nici ce sfinţi. Datori sunt preoţii tineri ca să-şi scrie cuvântările cel puţin o perioadă de 5 ani şi în felul acesta să transmită învăţătura Evangheliei. Preotul este dator să se pregătească necontenit: predicatorul lipsit de hrană izvorâtă din citirea zilnică a Sfintei Scripturi moare duhovniceşte. După cum bine este cunoscut, succesul activităţii învăţătoreşti decurge din cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii, a Învăţăturii de credinţă, cunoaşterea realităţilor vieţii şi curăţenia vieţii preotului. O calitate binevenită pentru un preot care îi învaţă pe alţii este prestanţă fizică şi vestimentară, aceasta cerând o educaţie a mişcărilor corporale. Sfântul Ambrozie pune mare accent pe prestanţa fizică. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniştit, veşmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioşilor. Pe lângă cunoştinţele teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă şi o educaţie religios-morală corespunzătoare acestui scop. Trăirea religioasă a preotului nu trebuie neglijată pentru că fără aceasta orice pregătire ştiinţifică şi religioasă nu ar avea valoare pentru misiunea lui preoţească. În acest sens, viaţa familială a preotului trebuie să fie ireproşabilă. Cu privire la viaţa casnică, chiar Sfinţii Apostoli au hotărât că trebuie priviţi ca vrednici slujitori numai aceia, a căror purtare în viaţa casnică este exemplară. Având o viaţă lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune şi o viaţă familială încununată de virtuţi, preotul zilelor noastre este chemat să se apropie de altar şi să săvârşească dumnezeieştile slujbe cu toată evlavia, demnitatea şi sfinţenia, exercitând această putere dăruită la hirotonirea întru preot, aceea de „sfinţitor” al vieţii creştinilor. Comportarea preotului în biserică şi în decursul serviciilor divine este de o importaţă covărşitoare. Ţinuta fizică şi vestimentară, starea odăjdiilor, a vaselor sfinte, a cărţilor bisericeşti, solemnitatea mişcărilor sunt tot atâtea mijloace prin care se poate influenţa sufletul credincioşilor. Se pot încălzi cei ce sunt reci şi se poate determina deschiderea sufletului la cei care până acum au fost ferecaţi de lanţul indiferenţismului religios, de aceea, trebuie să comunicăm credincioşilor darurile cerului cu mijloacele şi elementele cele mai accesibile. Pastorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie să fie: curat în gânduri; exemplu în purtare; prudent în tăcere; echilibrat în vorbire; prieten smerit cu făcătorii de bine; să fie mai apropiat de fiecare, prin iubire; să fie mai presus decât alţii, prin rugăciune.

 

CONCLUZIE

 

În concluzie, analizând condiţiile şi calităţile necesare pastorului de suflete, se poate face un cod al preotului, potrivit calităţii sale de învăţător, sfinţitor şi conducător, după cum urmează:

Preotul 1) să nu se poarte necuviincios faţă de casa lui Dumnezeu (Biserica) şi faţă de cele sfinte; 2) să nu destăinuie secretul mărturisirii; 3) să nu fie beţiv; 4) să nu comită adulter; 5) să nu fie recăsătorit; 6) să nu se ocupe cu afaceri potrivnice chemării preoţiei; 7) să nu fie bătăuş; 8) să nu participe la jocuri de noroc; 9) să nu aducă inovaţii în cult; 10) să nu oficieze sfintele slujbe în afara parohiei lui, fără aprobarea forurilor în drept; 11) să nu impună cu sila plata pentru orice slujbă religioasă; 12) să nu poarte îmbrăcăminte indecentă; 13)să nu administreze incorect bunurile bisericeşti, însuşindu-şi bunuri materiale (bani) care nu i se cuvin; 14) să nu părăsească parohia fără aprobarea episcopului.

Păstorul de sulfete trebuie: 1) să fie curat în gânduri; 2) să fie totdeauna de o purtare pilduitoare; 3) să fie discret, tăcut şi echilibrat în vorbire; 4) să ştie să se roage; 5) să poarte de grijă celor sfinte; 6) să fie ascultător faţă de episcopul său; 7) să fie cinstit şi corect în administrarea averii bisericeşti; 8) să conlucreze cu membrii Consiliului Parohial şi al Comitetului bisericesc”.

Urmând pilda păstorilor buni care merg când trebuie în fruntea turmei pe cărări de munte, dar mai adeseori în mijlocul ei şi se gândesc la hrana ei, păstorul de suflete îşi va găsi totdeauna locul util şi călăuzitor în mijlocul credincioşilor săi şi al societăţii în care trăieşte.