Introducere
Vine o vreme când, adolescenții transformați în adulți, simt niște fiori care le provoacă insomnii, lipsă de poftă de mâncare, apatie, visare… Ei numesc această stare îndrăgostire. Li se pare că viața nu are sens fără persoana iubită. Tânărul amorezat, se culcă și se trezește având-o în minte doar pe cea pe care o iubește, iar în timpul zilei gândul îi zboară doar la ea. Tânăra îndrăgostită îl visează atât cu ochii închiși cât și deschiși. Pentru el, ea înseamnă însăși viața lui. Pentru ea, el este rostul vieții ei. De abia așteaptă să se întâlnească și să se plimbe prin parcuri la umbra copacilor frunzoși sau pe vreo străduță singuratică. Iar atunci când vine vremea să se vadă, se admiră unul pe celălalt de parcă ar fi doi trandafiri înrourați stând în bătaia soarelui matinal.
Pentru ei, toți ceilalți oameni dispar de la orizont. Lumea există doar pentru ei. Vântul adie doar pentru ei, soarele râde doar pentru ei, frunzele foșnesc doar pentru ei, picăturile de ploaie cad doar pentru ei, fulgii de zăpadă cad doar pentru ei, soarele răsare și apune doar pentru ei. Până și mașinile, avioanele, trenurile, vapoarele, rachetele, toate sunt în mișcare doar pentru ei. Când se întâlnesc, timpul se oprește în loc, iar cuvintele curg șuvoi depănându-și amintiri și povestindu-și visurile. De fapt, cei doi îndrăgostiți se transformă în doi zidari care înalță castelul visurilor lor.
Se poartă unul cu celălalt cu atâta gingășie de parcă celălalt ar fi un diamant extrem de fragil. Își cumpără cadouri, își vorbesc cuvinte dulci, iau masa la diferite restaurante, fac împreună diverse activități sportive sau casnice… în așteptarea zilei când vor sta în fața altarului și își vor jura loialitate. Despre defectele celuilalt nici pomeneală. Aprinși de dorul pasiunii, ei le ignoră totalmente, presupunând că timpul le va repara.
Și iată că, a sosit mult așteptata clipă când tânăra, înveșmântată în superba rochie de mireasă și tânărul îmbrăcat în minunatul costum de mire stau în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, a prietenilor și a rudelor, a bisericii și a invitaților, pentru a întemeia un cămin. Astăzi se împlinește visul nutrit de atâta vreme, de a fi împreună dăruindu-se unul altuia fără regrete și fără rezerve.
Mai toate poveștile populare se termină tocmai la acest moment. „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!” este singura propoziție care descrie ce urmează după nuntă. Viața, însă parcă vine să contrazică această teză, susținând că de abia acum începe adevărata viață de iubire. De abia acum tinerii încep să iubească cu adevărat, după ce ei au prins a se descoperi unul pe celălalt, dându-și măștile jos.
A doua zi după nuntă, treziți după euforia sărbătorii, cei doi revin cu picioarele pe pământ. Amândoi încearcă să deschidă ușa căminului fericit pe care și l-au închipuit, dar ușa rămâne blocată. Pentru a o deschide ei au nevoie de niște chei speciale. Cheițele acestea trebuie să le aibă întotdeauna la îndemână, având mare grijă să nu care cumva să le piardă sau să le fie furate. Şi care sunt cheițe ale unui cămin fericit?
Înţelegerea dragostei autentice
Ne întrebăm adesea, de ce atât de puține familii rezistă în timp. De vreme ce toate cuplurile declară că se iau din dragoste și că se vor iubi până „când moartea îi va despărți”, firesc este să ne întrebăm ce se întâmplă cu ei. Oare dragostea este atât de trecătoare? Oare izvorul iubirii seacă așa de repede? Oare chiar atât de repede se veștezește floarea dragostei? Oare chiar așa de rapid se demolează castelul iubirii? Oare chiar expresia „dragostea nu va pieri niciodată” (1Cor.13:8) sunt vorbe goale?
De ce se destramă atâtea căsnicii? Flagelul divorțului a atins oameni simpli, dar și persoane publice, familii nevoiașe dar și familii cu pungi doldora de bani. Țărani, muncitori, intelectuali, directori, deputați, miniștri, președinți, staruri de cinema, cântăreți cu toții de-a valma eșuează lamentabil în căsnicie.
Unii escaladează Everestul, alții explorează adâncimile pământului, unii zboară în cosmos, alții se scufundă în adâncurile oceanelor, unii cunosc tainele organismului uman, alții construiesc calculatoare performante, unii conduc țări cu economii avansate, alții sunt comandanți de armate puternice, însă câți dintre aceștia reușesc să-și păstreze legământul căsătoriei?
De ce au loc atâtea divorțuri? Răspunsul este unul simplu. Divorțurile se produc deoarece oamenii nu s-au căsătorit din dragoste. Ei nu s-au iubit niciodată și nici nu au înțeles ce este iubirea autentică. Căsătoria lor s-a bazat pe o pasiune puternică, nicidecum pe o dragoste veritabilă. Pasiunea este trecătoare, precum frumusețea florii. Ea este fermecătoare, aducătoare de emoții intense, puternică dar… mult prea scurtă. Sentimentele trezite de pasiune sunt nobile, iar fiorii ei sunt de-a dreptul tulburători. Cele mai multe cupluri se căsătoresc pe baza acestor sentimente vremelnice. Când sentimentele dispar, nu mai rămâne nimic între cei doi, și singura soluție acceptabilă este să se despartă.
Dragostea autentică, însă este cea care rămâne. Ea rezistă în timpuri de mari încercări. Copacul iubirii nu poate fi smuls de nici un uragan. Palatul dragostei nu poate fi dărâmat de nici un cutremur. Corabia iubirii nu poate fi scufundată de nici o furtună. Evident că dragostea este însoțită de sentimente. Toți cei care iubesc cu adevărat au simțit și ei fiorii tainici ai îndrăgostirii. Însă ei nu și-au clădit căminul pe emoții, ci pe temelia adevăratei dragoste.
Dar, ce este dragostea autentică? Spre deosebire de pasiune care este egoistă, adică îndreptată spre satisfacerea nevoilor proprii, dragostea veritabilă este decizia fermă de a căuta binele și fericirea celuilalt. Sentimentele sunt ca vremea de afară; când sunt mai aprinse, când mai reci. Emoțiile sunt ca norii care vin și pleacă, dar dragostea este ca soarele care nu pleacă niciodată. Chiar și noaptea el este tot acolo… Dragostea se dăruie, pasiunea cere. Cuvântul grecesc pentru dragoste este agape. Acest termen poate fi tradus prin dragoste necondiționată. El înseamnă să iubești, chiar dacă nu ți se răspunde la fel. Astfel ne-a iubit Dumnezeu. Noi i-am întors spatele, dar El ne-a iubit jertfindu-L pe cruce pe Domnul nostru Isus Hristos.
Soțul trebuie să-și iubească cu adevărat soția căutând cu orice preț fericirea ei „în vremuri de prosperitate și în vremuri de necaz, în timp de sănătate și în timp de boală”. El este soțul ei, nu hoțul de fericire. Soția și ea trebuie să-l iubească căutând cu orice preț fericirea lui. Ea nu trebuie să uite că este nevasta lui și nu năpasta lui.
- Înţelegerea diferenţelor
O altă cheiță pentru a deschide minunatul cămin al fericirii este aceea de a înțelege diferențele. La prima vedere este inutilă această cheie din moment ce tocmai atracția de sexul opus i-a adus pe cei doi în fața altarului. Astăzi se dau lupte înverșunate împotriva instituției familiei, definită ca „unirea dintre un bărbat și o femeie”. Promotorii homosexualității încearcă din răsputeri să răstoarne valorile biblice și tradiționale ale căsniciei. Ei vor ca familiile să fie închegate între un bărbat și un alt bărbat sau între o femeie și o altă femeie. Cu toți știm însă, că Dumnezeu a creat doar un Adam și doar o Evă și i-a unit prin actul sfânt al căsătoriei.
În mod normal la o anumită vârstă băiatul este atras de o fată, iar fata este încântată de un băiat. Și după o vreme de curtare, cei doi se căsătoresc. Este un miracol ca cei doi, atât de diferiți unul de celălalt să întemeieze o familie. Diferențele se atrag, se spune în popor, dar în același timp ele sunt și o sursă de frustrare. Este de-a dreptul obligatoriu, ca tinerii căsătoriți să cunoască aceste diferențe, și să fie capabili să le gestioneze pentru ca viața de căsnicie să fie un duet permanent și nu un veșnic duel. Frumusețea unei familii constă din armonizarea acestor deosebiri. Tocmai ele fac interesantă viața în doi, altmintrelea căsătoria ar fi plictisitoare. Venind împreună, soțul și soția ar trebui să se completeze reciproc.
De multe ori se invocă la procesul de divorț, scuză că nu se potrivesc. Tocmai că sunt diferiți, ei nici nu se potrivesc. Ei nici nu au încercat să descopere codul de la lacătul familiei ca să se potrivească cheia fericirii. Lacătul căminului este codat și doar într-o anumită poziție a cifrului se poate descuia. Printr-un efort de cunoaștere a celuilalt poți să intri în posesia cifrului. Căsătoria cere o strădanie permanentă pentru a o transforma într-un colț de rai. Fericirea casnică nu va veni de la sine.
Astăzi se declară pe la toate posturile de radio și televiziune, că femeia este egală cu bărbatul. Discriminarea invocată de aceștia, a adus prejudiții enorme umanității de-a lungul vremii. Este timpul, declară sus și tare să ne debarasăm de acest stereotip precum că femeia este inferioară bărbatului. Interesant este că Biblia nu contrazice o atare abordare. Ea declară în repetate rânduri că în Cristos, femeia este egală cu bărbatul, după cum sclavul este egal cu stăpânul său, și evreul este egal cu grecul. În Cristos toate barierele sociale, rasiale sau de gen se topesc. Nimeni însă nu poate nega diferențele. Evreul rămâne evreu și după convertire, și grecul rămâne tot grec după pocăință. Bărbatul rămâne tot bărbat, iar femeia rămâne tot femeie după întâlnirea cu Cristos. Valoric ei sunt egali, dar funcționali sunt diferiți. Oricât s-ar strădui un bărbat n-ar putea să nască sau să alăpteze niciodată.
Bărbatul este diferit față de femeie nu doar anatomic, ci și psihologic. Iulius Fritze, în cartea sa Școala dragostei sau esenţa căsătoriei afirmă că „diferența fundamentală dintre cele două sexe ar putea fi redusă la o singură afirmație: bărbatul este o ființă preponderent logică; femeia este o ființă preponderent emoțională. Asta nu înseamnă că bărbatul n-are sentimente sau că femeia este lipsită de logică”[1].
În lumina acestui adevăr, apostolul Pavel îi învăța pe soți să-și iubească soțiile, iar acestora să le fie supuse (Efes.5:22-28; Col.3:18-19). Femeie, fiind o ființă mai emotivă și mai gingașă are nevoie de tandrețe, de ocrotire și de siguranță. Ea se simte femeie atunci când alături de ea este un gentelman. Bărbatul ei trebuie să ofere acest sentiment al protecției masculine. Cu alte cuvinte s-o iubească. Bărbatul, în schimb, fiind o persoană dominată de rațiune, are nevoie de respect. Pe seama lui sunt lăsate marile decizii ale vieții. El se simte bărbat atunci când este respectat și atunci când sunt apreciate hotărârile lui. Pentru bărbat, dragostea înseamnă respect. Când el oferă iubirea gentilă, iar ea îi oferă respectul său atunci casa se transformă într-un tărâm paradisiac. Neînțelegerea acestui mare adevăr, a adus cu sine mari războaie în multe căsnicii.
Pe lista diferențelor se poate înscrie și faptul că femeia este de multe ori isterică, iar bărbatul este uneori istoric. Nu în zadar, Petru le scrie nevestelor că podoaba de mare preț înaintea lui Dumnezeu este un duh blând și liniștit (1Petru 3:3-4), iar Pavel le scrie bărbaților să nu țină necaz pe nevestelor lor (Col.3:19). Deoarece femeia se aprinde ușor, repede îi poate sări țandăra și stârni tărăboiul în casă. Ea trebuie să lupte pentru a căpăta acel duh blând și liniștit. Spre deosebire de ea, bărbatul, fiind mai științific și analitic din fire, plăcându-i disciplina istoriei este ispitit să înregistreze toate eșecurile soției sale, adică să țină necaz. Este necesar ca să nu existe în familie nici-un catastif al greșelilor. Cei doi nu trebuie să fie nici isterici, și nici istorici.
Înţelegând necesitatea comunicării
Cât de îndrăgostiți par cei doi tineri în ziua nunții, ea îmbrăcată în veșminte albe, iar el într-un costum splendid? Cât de frumoși sunt cei doi în fața altarului? Sunt ca doi porumbei jucăuși și inocenți. Am vrea ca timpul să rămână pe loc și nunta să nu se mai termine niciodată. Dar vine a doua zi, și sărbătoarea este urmată de ziua de muncă. Mirele devine soțul responsabil cu întreținerea familiei, iar mireasa se transformă în soția responsabilă cu întreținerea locuinței.
Cu lună de miere sau fără ea, cei doi încep să se descopere unul pe celălalt și uneori îi apucă o stare de dezamăgire. Visul pe care l-au clădit atâta vreme se năruiește. Dorințele nutrite în perioada curtării se preschimbă în deziluzii. Euforia trece și în cuibușorul celor doi se instalează plictiseala și rutina. Cei doi își dau seama că sunt două singurătăți puse alături. Fericirea pe care au dorit-o și au așteptat-o nerăbdători a fost o himeră.
În deșert se întâlnește un fenomen ciudat, numit fata morgana. Călătorii însetați prin deșert au câteodată impresia că se apropie de vre-o oază, dar când se îndreaptă spre aceasta ea dispare. A fost o iluzie optică. Cam acesta este sentimentul trăit de multe perechi. Trăiesc sub același acoperiș, mănâncă din aceeași oală, dorm poate în același pat dar numai au nimic în comun. Sunt doi străini care s-au întâlnit precum două drumuri care vin din direcții diferite și se îndreaptă în sensuri diferite.
O piedică în calea plictiselii și a înstrăinării casnice este comunicarea. Ea nu vine de la sine, ci este o artă care trebuie deprinsă. Ea reprezintă nu doar o conversație, ci este o implicare personală și emoțională a două persoane într-un anumit subiect. Comunicarea are rolul de a dezgheța apele glaciale ale căsătoriei. Ea aduce pacea în războiul dintre cei doi. Ea oprește furtuna făcând ca să se arate soarele armoniei. Tot ea alungă plictiseala și transformă căsnicia într-o aventură captivantă. „Dacă m-ai întreba: „Care este cel mai important aspect al căsniciei pe care trebuie să le cunoaștem?” ți-aș răspunde: „Comunicarea!” afirmă H. Norman Wright, unul dintre cei mai cunoscuți consilieri americani în domeniul familiei[2].
Fără comunicare familia este sortită eșecului. Dacă cei doi vor evita cumva divorțul, nu vor putea nicidecum să ocolească deprinderea aducătoare de plictis și de amorțire a dragostei. Tocmai deprinderea alungă bucuria din cămin. Prea adesea, cei doi căsătoriți în locul comunicării, învață niște cuvinte de serviciu pe care le rostesc la nevoie. Vocabularul căsniciei lor este unul foarte sărac.
Doamna Bovary, personajul lui Flobert Gustave, deși avea toată atenția soțului ei, ea se plictisea amarnic lângă el și în consecință l-a înlocuit cu doi amanți, iar Vasile Pozdnîșev din nuvela Sonata Kreutzer, a lui Lev Tolstoi, din cauza că nu mai avea ce să vorbească cu nevasta sa ajunge s-o urască și chiar s-o ucidă cu sânge rece. Absența comunicării duce la moartea armoniei din familie și chiar la dezastre mult mai mari.
Suferim cu toții de păcatul presupunerii. Noi presupunem ce vrea celălalt și care îi sunt nevoile. Dumnezeu ne-a dat gură să vorbim, deci trebuie s-o folosim în comunicare. Nu aștepta ca partenerul să se priceapă. Fii simplu și direct în a-i spune așteptările, nevoile, bucuriile și frustrările.
Din limbajul comunicării nu ar trebui niciodată să lipsească cuvintele miraculoase: „Te iubesc!”. Cu riscul de a fi plictisitor nu uita să șoptești mereu aceste două cuvinte. La fel de importante sunt și expresiile: „Iartă-mă!” și „Te iert!”. Atunci când sunt rostite se întâmplă minuni. Parcă floarea veștedă a iubirii își revine și prinde viață. Niciodată să nu ezitați să vă recunoașteți greșelile. Nu uitați că a greși e omenește, dar a ierta este dumnezeiește. Cei doi nu sunt decât doi oameni.
Sunt atâtea nimicuri care atentează la armonia familiei, gângănii aducătoare de distrugere. Ele trebuie omorâte cu insecticidul comunicării. Am citit într-o revistă că cei doi trebuie să învețe să se certe. Pentru că au opinii diferite față de un lucru, ei trebuie să discute în contradictoriu în mod civilizat. Fiecare cămin trebuie să aibă o masă rotundă unde să se poarte negocieri. Sunt interzise cu desăvârșire urletele după cum este interzisă categoric agresiunea fizică sau emoțională. Violența domestică este unul dintre marile păcate ale neamului nostru. Pentru o bună înțelegere este nevoie de un respect față de părerile celuilalt chiar dacă nu ești de acord cu ele. Este extrem de important ca cei doi să însușească arta comunicării.
Concluzii
Orice căsnicie are sorți de izbândă, doar dacă membrii ei vor folosi aceste trei cheițe care deschide lacătul căminului fericit precum a fost viața de familie al doamnei Jane Eyre, personajul principal, din romanul cu același nume, scris de talentata autoare Charlotte Bronte. Mărturisirea ei, la un deceniu de căsătorie, este de-a dreptul impresionantă: „Sunt măritată de zece ani și știu ce înseamnă să trăiești cu totul pentru și alături de cel pe care îl iubeşti cel mai mult pe pământ. Mă socotesc pe deplin binecuvântată, pentru că sunt viaţa bărbatului meu, așa cum și el e viaţa mea. Nici o femeie nu a fost mai unită cu bărbatul ei decât sunt eu: niciodată n-a fost mai pe deplin os din oasele lui și carne din carnea lui. Nu mă satur niciodată de tovărășia lui Edward (soțul n.n.) și nici el de-a mea, așa cum nu suntem obosiţi de bătăile inimii care zvâcnește în piepturile noastre și de aceea suntem mereu împreună. A fi împreună înseamnă pentru noi a fi liberi ca în singurătate și veseli ca în tovărășia unor prieteni. Cred că vorbim cât e ziua de lungă: vorbind unul cu altul e ca și cum ne-am asculta gândurile, mai însufleţite. Am toată încrederea în el și încrederea lui e toată în mine: firele noastre se potrivesc perfect, iar urmarea e o înţelegere desăvârșită”[3].
Acest articol nu are pretenția de a fi epuizat discuția despre fericirea casnică, ci are doar menirea de a deschide poarta pentru studii mai detaliate despre mult râvnitul paradis familial.
Bibliografie:
- Bronte, Charlotte Jane Eyre, Editura Adevărul Holding, București, 2009.
- Fritze, Julius Școala dragostei sau esența căsătoriei, Editura Logos, Cluj, 1995.
- Wright, H. Norman Deci, te căsătorești, Editura Noua Speranță, Timișoara, 2001.
______________
[1] Julius Fritze, Școala dragostei sau esența căsătoriei, Editura Logos, Cluj, 1995, p.60.
[2] H. Norman Wright, Deci, te căsătorești, Editura Noua Speranță, Timișoara, 2001, p. 153.
[3] Charlotte Bronte, Jane Eyre, Editura Adevărul Holding, București, 2009, p.569.